Lecturi 272: Tana French – Misterul ulmului

Tana French – Misterul ulmului (The Wych Elm, 2018) 560p., TPB, 13×20, Armada, 2021, Trad. Iulia Dromereschi, Red. Cătălina Stanislav & Roxana Popescu, 38,24 (44,99) lei, ISBN 978-606-43-1087-3

Nominalizări: Goodreads Choice Award Nominee for Mystery & Thriller 2018

Nota Goodreads: 3,60 (87 082 note)

Descrierea editurii: „Toby este un băiat fermecător care a tras lozul cel mare la muncă, așa că iese cu prietenii pentru a sărbători. Din păcate, întors acasă, dă peste doi necunoscuți care îl bat cu sălbăticie, lăsându-l aproape mort. Și astfel viața i se schimbă pentru totdeauna. Așa că se refugiază la reședința veche a familiei, să aibă grijă de bătrânul său unchi Hugo. Dar, când găsește un craniu în trunchiul unui ulm din grădină și declanșează o investigație, tânărul descoperă secrete care îi pun trecutul într-o lumină cu totul nouă. Oare de ce suntem capabili atunci când nu mai știm cine suntem?”

Se spune că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Zicală cum nu se poate mai adevărat în cazul mult-lăudatului roman de sine stătător al Tanei French. Nu cu sacul trebuie să mergi la el ca să-i culegi roadele, ci cu carnetul de psihanalist, ca să îți iei notițe pentru fiecare tipologie de personaj în parte, căci așa liotă de personaje s-a strâns în acest dens și apăsător roman psihologic, încât tu însuți, în calitate de cititor, ai să rămâi mult timp dus pe gânduri, întrebându-te ce s-o ascunde prin cotloanele minții tale dacă un psiholog ar sta cuminte și ți-ar asculta toate năzbâtiile din copilărie și toate fantasmele care te chinuie acum, la maturitate, în cazul în care, firește, ai fi trecut și tu prin ce-au trecut personajele din povestea imaginată de Tana French.

Irlanda e acum un loc aproape idilic, asta după ce, pe vremea când la noi avea loc Răscoala Iobagilor, ei plecau cu vapoarele către „Țara Tuturor Posibilităților” și, nu cu foarte multe decenii în urmă, au trecut printr-o foamete cumplită. Acum însă s-au dat pe brazdă și au profitat de niște conjuncturi favorabile, lăsând deoparte gonirea britanicilor cu orice preț de pe tărâmurile lor strămoșești și punând osul la treabă pentru a le clădi un loc luminos copiilor lor. Odraslele lor însă au uitat cu totul de sacrificiile părinților și, asemeni ciudaților ce populează un alt roman celebru scris de-o irlandeză pe care l-am citit de curând (Oameni normali de Sally Rooney), fac tot ce le trece prin cap, fără a ține cont de consecințe și încercând parcă din răsputeri să se autodistrugă pe cât se poate de lent, dar sigur.

Cel puțin aceasta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o acest roman lung și apăsător, cu o atmosferă sumbră și întunecată, unde nu ulmul și craniul descoperit în el (la urma urmelor, craniul și scheletul ce vine la pachet cu el sunt descoperite abia la pagina 175 din 560, deci ritmul este clar unul lent, voit sau nu) sunt vedetele principale, ci ceea ce a dus acolo, la descoperirea aceea macabră.

Pe scurt, un tip pe nume Toby Hennessy, tânăr aflat pe culmile gloriei, cu o prietenă care îl iubește și o droaie de prieteni pe măsura sa, este atacat într-o seară în propria locuință și bătut măr, de rămâne, săracul, cu sechele grave și se vede, la câteva luni distanță, după ce începe să-și revină, nevoit să se retragă la vechea reședință a familiei, un căsoi impunător și destul de înspăimântător la înfățișare, pentru a se recupera. Acolo a rămas să se îngrijească de casă unchiul său, Hugo, bolnav de cancer în stadiu terminal, așa că Toby, cu toate afecțiunile care i-au rămas pe cap, mai trebuie să se și îngrijească de el.

Însă nu singur, ci alături de doi verișori pentru care „normalul” e un cuvânt complet necunoscut: un tip pe nume Declan, un personaj tragic și mereu nefericit, gay și mare amator de alcool și de droguri, care de multe ori mi-a lăsat impresia că și-o face cu mâna lui, fugind de responsabilități și de obligații, și Susanna, femeie serioasă, la casa ei, cu copii (cei care vor descoperi până la urmă craniul din ulmul de munte din grădina casei lui Hugo) și cu un soț care o iubește, dar cu un trecut nu foarte limpede.

Prilej, astfel, nu de petreceri care să umple casa și grădina imensă, căci, până la urmă, au un om extrem de bolnav în casă (care, apropo, are o ocupație de-a dreptul înduioșătoare, la care îi va da o mână de ajutor, pe final, însuși personajul nostru principal: reconstituirea de arbori genealogici pentru persoane a căror istorie s-a pierdut în neant), ci de ample discuții la gura focului din șemineu, cu pahare peste pahare de băuturi tari și introspecții și amintiri și descoaseri care nu ar face deloc de rușine un psiholog (sau psihiatru, mai degrabă, în cazul lor) care a auzit enorm de multe grozăvenii la viața lui. Descoaseri, descoaseri, dar cu ce scop, până la urmă, v-ați putea întreba? Ei bine, pentru a afla cum a ajuns craniul în copac, evident. A ajuns singur sau a fost plasat acolo de către altcineva? A fost sinucidere sau crimă? Și, dacă e cazul din urmă, cine a comis-o și de ce? Și cum de n-a observat nimeni?

Ritmul este unul extrem de lent și trebuie să recunosc că nu a fost o lectură deloc facilă. Autoarea a alcătuit niște personaje în așa fel încât ba simți nevoia să le plângi de milă, ba să le strângi de gât sau măcar să le scuturi zdravăn, strigându-le în față să înceteze cu atâtea văicăreli și să pună mâna să încerce să-și revină. Poate că am devenit noi mai insensibili la asemenea probleme (parcă de curând am auzit o știre cum că românii nici măcar nu sunt foarte deprimați, că nu știu ce e aia deprimare, sau că știu prea bine, dar nu i-au atribuit niciun nume până acum), dar și personajele astea trei sunt de pus în ramă, plus înfumuratul de la care pleacă de fapt toată povestea, dar și felul în care își dau roată unul altuia, felul în care își reprimă (la urma urmei, lucru perfect normal în cazul unora dintre ei) amintirile care nu le convin, un mecanism de altfel natural pentru cei care au trecut prin anumite traume, felul în care renunță la cei care îi iubesc, deși sunt perfect conștienți la ce șansă au dat cu piciorul, toate astea te fac să te întrebi dacă e vreunul normal (în afară de Hugo, bietul de el) în toată această poveste.

Tana French renunță aproape cu totul la crimele din seria care a făcut-o celebră (Crimele din Dublin), însă nu și la modul laborios de construire a unei povești încărcate de suspans, cu care trebuie să ai însă o mare răbdare. Dar răbdarea îți va fi în final răsplătită. Nu doar că toate piesele se așază până la urmă perfect firesc la locul lor într-un sfârșit, ci toate explicațiile și faptele personajelor care au dus în final la această rezolvare a cazului (plus felul migălos în care autoarea și-a construit personajele, nesuferite sau nu, după cum e cazul) capătă un sens mult mai profund, mai adânc. Oferindu-ți, în cele din urmă, senzația că nu călătoria a contat cel mai mult, ci destinația.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.