Semnal editorial 360 + Fragment: Stephanie Perkins – E cineva la tine acasă

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi text

📆 Din 22 septembrie la Leda Este: E CINEVA LA TINE ACASĂ de Stephanie Perkins, traducere de Alexandru Szöllö.

🎬 Nu rata ecranizarea – din 6 octombrie 2021 pe Netflix!

🛍️ Link de precomandă: https://bit.ly/3Era3qq

🏡 A trecut aproape un an de când Makani Young a venit să locuiască în Osborne cu bunica ei și încă se adaptează la noua viață din Nebraska rurală. Și-a făcut un mic grup de prieteni și pare chiar să se îndrăgostească din nou. A sperat să lase în urmă, în Hawaii, secretele întunecate, dar trecutul e greu de uitat.

🔪 Apoi, o serie de crime abominabile pune pe jar micul oraș. Victime cad, unul câte unul, elevi de la noul liceu al lui Makani. Nimeni nu știe cine urmează pe listă, iar criminalul nu e de oprit nici măcar după ce i se află surprinzătoarea identitate.

🏫 Între teroarea care pândește la fiecare pas și torida relație secretă cu ciudatul școlii, ultimul an de liceu al lui Makani se poate dovedi unul mortal… la propriu!

📰 „Un roman captivant, care te ține cu sufletul la gură, cu un remarcabil ansamblu de personaje, un cadru al acțiunii savuros de înfiorător și un număr absolut nemilos de victime.” Courtney Summers, autoarea bestsellerului Sadie

📰 „Un roman în care se regăsesc în mod egal groaza care face să-ți stea inima în loc și o poveste fierbinte de dragoste. Distracție sângeroasă din belșug!” HelloGiggles

📰 „O poveste alertă care te bagă în sperieți și te va face să dai rapid pagină după pagină ca să vezi ce se întâmplă mai departe.” BuzzFeed

📰 „Povestea de dragoste și crimele îngrozitoare își dau întâlnire pe bancheta din spate a mașinii, creând o lectură pe cât de stranie, pe atât de încântătoare.” Associated Press

✍️ STEPHANIE PERKINS este autoarea romanelor Anna și sărutul franțuzesc, Lola și băiatul de treabă din vecini și Isla și fericirea până la adânci bătrâneți. A lucrat întotdeauna cu cărțile, mai întâi ca librar, apoi ca bibliotecară, iar acum ca romancieră. Stephanie Perkins locuiește în zona muntoasă a Carolinei de Nord, împreună cu soțul ei, și fiecare cameră a casei lor are pereții pictați întruna dintre culorile curcubeului.

AUTOR(I): STEPHANIE PERKINS

TIP COPERTĂ: SOFTCOVER

ISBN: 9786069507964

FORMAT: 13 X 20 CM

EDITURA: LEDA BOOKS

AN APARIȚIE: 2021

NUMĂR PAGINI: 336

TRADUCERE: ALEXANDRU SZÖLLÖ

FRAGMENT

CAPITOLUL DOI

ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, în toată școala umbla vorba despre două lucruri: despre faptul că Haley Whitehall fusese ucisă cu brutalitate și despre părul lui Ollie Larsson, proaspăt vopsit roz.

– Ar trebui să‑i intereseze mai puțin de păr, spuse Makani.

– Suntem în Osborne, Nebraska.

Prietenul ei, Darby, sorbea cu paiul ultimele picături de cafea dintr‑un pahar de plastic luat de la benzinărie.

– Populație: două mii șase sute de locuitori. Un băiat cu părul roz chiar e la fel de scandalos precum moartea unei eleve iubite.

Priveau fix prin parbrizul lui Darby, dincolo de parcare, la Ollie, care stătea sprijinit de zidul clădirii principale. Citea o carte și ignora ostentativ șoaptele – și ne‑șoaptele – celorlalți elevi.

– Am auzit că i‑a fost retezat gâtul în trei locuri.

Makani făcu o pauză. Geamurile mașinii erau lăsate în jos, așa că scăzu tonul vocii.

– I l‑a ciopârțit ca să semene cu un smiley face.

Lui Darby îi căzu paiul din gură.

– E cumplit! Cine ți‑a spus așa ceva?

Ea ridică din umeri, în semn că nu se simțea în largul ei.

– Așa am auzit, atâta tot.

– O, Doamne! Și nici n‑a‑nceput bine ziua!

O față lungă, cu ochii dați cu creion dermatograf, apăru lângă geamul din partea pasagerului.

– Păi, eu am auzit…

Makani tresări.

– Doamne, Alex!

– Că Ollie e ăla care‑a făcut‑o. Și că și‑a vopsit părul cu sângele ei.

Makani și Darby se holbară la ea, cu gurile căscate.

– Glumesc! Normal!

Deschise portiera din spate, își aruncă pe banchetă cutia pentru trompetă și se strecură în mașină. Acesta era locul în care‑și făceau veacul dimineața.

– Dar o să se găsească cineva să spună treaba asta.

Era atât de mult adevăr în gluma ei! Makani făcu o grimasă.

Alex lovi partea din spate a banchetei pe care stătea Makani cu un bocanc militar albastru. Ca o subliniere.

– Nu cred. Ție încă‑ți place de el. Așa‑i? Din nefericire, da.

Normal că încă‑i plăcea de Ollie.

Din prima clipă în care Makani Young sosise în Nebraska, nu fusese‑n stare să‑și ia ochii de la el. Era, fără nicio îndoială, tipul cu cel mai ciudat aspect de la Liceul Osborne. Dar asta‑l făcea să fie și cel mai interesant. Ollie era slăbănog, cu șolduri ieșite‑n afară, care‑i aduceau aminte de sex, și cu pomeți atât de proeminenți, încât evocau imaginea unui craniu, iluzie sporită de sprâncenele lui blonde, invizibile. Purta mereu blugi de culoare închisă și un tricou negru, simplu. Un cercel din argint – un ineluș subțire în mijlocul buzei de jos – îi era singura podoabă. Semăna oarecum cu un schelet.

Makani înclină capul. În momentul ăla poate că băiatul nu mai semăna atât de tare cu un schelet, căci avea părul de un roz‑aprins șocant.

– Îmi aduc aminte când îți plăcea ție de el, îi spuse Darby lui Alex.

– Da, cam printr‑a opta. Până mi‑am dat seama că el e un lup singuratic cu normă întreagă. Nu‑i interesat să iasă cu nimeni din școala asta.

Ca o adăugire rară și oarecum stânjenită, Alex făcu o grimasă.

– Îmi pare rău, Makani!

Makani și Ollie se cuplaseră în vara anterioară. Într‑un fel. Din fericire, singurii oameni care știau de asta stăteau acolo, în mașina lui Darby.

– E‑n regulă, spuse Makani, pentru că era mai ușor decât să fi zis că nu era.

Circulau multe zvonuri despre Ollie; că se culca numai cu femei mai în vârstă; că se culca numai cu bărbați mai în vârstă. Că vindea opioide furate din secția de poliție unde lucra fratele lui; că odată fusese cât pe ce să se înece în zona cel mai puțin adâncă a râului. Că atunci când fusese salvat era și beat de nu știa de el, și gol‑pușcă.

La urma urmei, școala lor era mică. Umblau zvonuri despre toată lumea.

Makani era prea deșteaptă să le dea crezare. Zvonurile, chiar și cele care se dovedesc a fi adevărate, nu spun niciodată toată povestea. Își evita majoritatea colegilor tocmai din motivul ăsta. Se proteja.

Recunoscând un suflet cam la fel de amărât ca al lor, Darby și Alex o luaseră sub aripa protectoare când fusese nevoită să se mute din Hawaii, la jumătatea primului an de liceu. Părinții ei erau implicați într‑un proces urât de divorț, așa c‑o trimiseseră să locuiască alături de bunica ei, ca să aibă parte de ceva normalitate.

Normalitate. Cu bunica ei. La mama dracului în praznic.

Cel puțin așa le zisese Makani prietenilor ei. Și, la fel ca în cazul oricărui alt zvon, povestea avea un sâmbure de adevăr. Doar că îi lipsea restul fructului.

Părinții ei nu‑i acordaseră niciodată prea multă atenție, nici măcar în vremurile lor cele mai bune, și se separaseră abia re‑ cent, când avusese loc incidentul de la plajă. După aceea… nu mai fuseseră în stare să se uite deloc la ea. Nici ei nu‑i plăcea să se uite la ea.

Merita exilul ăsta.

Era mijlocul lui octombrie, iar Makani era în Osborne de‑aproape un an. Era elevă în ultimul an de liceu, la fel ca Darby și Alex. Cu toții erau interesați de un singur lucru: să numere zilele până la absolvire. Makani nu era sigură unde avea să meargă mai departe, dar în mod sigur nu avea să rămână acolo.

– Putem să revenim la subiectul cu adevărat important? întrebă Darby. Haley a murit. Și nu știe nimeni cine‑a omorât‑o, iar asta mă sperie de mă cac pe mine.

Parcă nu‑ți plăcea Haley, spuse Alex, adunându‑și părul vopsit negru într‑un coc complicat, care necesita multe agrafe. Cu siguranță, Alex era cea mai goth prezență din școala lor, dacă nu‑l lua nimeni în considerare pe Ollie.

Makani nu o făcea.

Aspectul exterior al amândurora consta în haine negre și părți ale corpului subțiri și ascuțite, dar Alex era dură și agresivă. Cerea insistent să fie observată.

– Nu‑mi displăcea Haley.

Darby își băgă degetele mari pe sub bretelele pe care le purta în fiecare zi cu o bluză în carouri și pantaloni sport. Era scund și îndesat, și se îmbrăca precum un bătrânel fercheș.

Sexul biologic al lui Darby era feminin și, deși în acte încă purta numele de Justine Darby, din punct de vedere social, făcuse tranziția în primul an de liceu. Dacă ălora din școala lor nu le convenea un băiat cu părul roz, Makani își închipuia cât de mult timp le luase să se obișnuiască oarecum cu „fata” care era, de fapt, băiat. În mare, îl lăsau în pace, dar mai apărea câte‑o privire piezișă. Cu ochii mijiți și o strâmbătură.

– Nu am cunoscut‑o, continuă Darby. Părea destul de drăguță.

Alex își prinse o agrafă cu o Hello Kitty diabolică.

– Nu‑i ciudat cum, în momentul în care moare cineva, toată lumea‑i devine cel mai bun prieten?

Darby se încruntă.

– N‑am zis asta. Doamne, ferește!

Makani îi lăsă să se ciondănească, apoi interveni. Mereu făcea așa.

– Credeți c‑a făcut‑o vreunul dintre părinții ei? Am auzit că, de obicei, în cazuri de‑astea, un membru al familiei e vinovat.

– Sau vreun iubit, spuse Darby. Ieșea cu cineva?

Makani și Alex ridicară din umeri.

Toți trei își fixară cu privirea colegii care treceau, iar între ei se lăsă o tăcere neobișnuită.

– E trist, spuse Darby, în cele din urmă. E pur și simplu… groaznic.

Makani și Alex aprobară din cap.

– Adică, ce om ar face așa ceva? întrebă el.

Un val de rușine care‑i provocă greață o copleși pe Makani.

„Nu e la fel”, își reaminti ea. „Eu nu sunt genul ăla de persoană”.

Când sună clopoțelul de avertizare – trei sunete seci –, ieși din mașina înghesuită de parcă ar fi avut loc o urgență adevărată. Darby și Alex gemură în timp ce se chinuiau să iasă, prea preocupați de propria lor mâhnire ca să‑și dea seama de comportamentul ei ciudat. Makani respiră adânc și‑și aranjă hainele, ca să se asigure că era îmbrăcată decent. Spre deosebire de ei, ea chiar avea forme.

– O fi fost vreun criminal în serie, spuse Alex, în timp ce se îndreptau spre prima oră. Un camionagiu de cursă lungă care trecea prin oraș! În perioada asta, toți criminalii‑n serie‑s camionagii.

Makani simți revenirea binevenită a scepticismului.

– Cine zice?

– FBI‑ul.

Taică‑meu e camionagiu, spuse Darby.

Alex zâmbi larg.

– Ia nu mai zâmbi tu!

Darby se uită urât la ea.

– Altfel, o să creadă lumea că tu ai omorât‑o.

Până la ora prânzului, gluma de prost gust a lui Alex despre sursa culorii părului lui Ollie se răspândise. Makani auzise cel puțin un elev șușotind despre posibila lui vină. O înfuria lucrul ăsta. Sigur, Ollie era o anomalie, dar asta nu însemna că era un ucigaș. Mai mult decât atât, nu‑l văzuse niciodată vorbind cu sau uitându‑se măcar la Haley Whitehall.

Iar Makani îl studiase pe el o grămadă.

Era supărată, chiar dacă înțelegea că zvonurile exact asta erau: invenții care să le distragă atenția de la necunoscut. Iar necunoscutul era prea înspăimântător! Makani auzise și câțiva vânători de note care‑l bârfeau pe Zachary Loup, depresivul de serviciu al școlii. Nu credea că era nici el vinovat, dar măcar era un suspect mai plauzibil. Zachary era un tâmpit. Nici măcar cu prietenii lui nu se comporta ca lumea.

Însă cei mai mulți dintre elevi căzuseră de acord în privința adevăraților suspecți: familia lui Haley. Sau un iubit. Nu cunoștea nimeni vreun iubit, dar poate că avea unul în secret.

Fetele aveau multe secrete.

Gândul nu‑i dădea pace lui Makani, care parcă avea o greutate în stomac. În timp ce Alex și Darby făceau tot felul de speculații, ea‑și împinse la o parte cutiuța de cartofi plină cu cartofi prăjiți și aruncă o privire în jur.

Aproape toți cei 342 de elevi erau acolo, în centrul campusului, înconjurați din toate părțile de clădiri din cărămidă maronie. Curtea pătrată era simplă. Ștearsă. Nu erau mese sau bănci, doar câțiva copaci piperniciți erau împrăștiați pe ici, pe colo, așa că elevii stăteau pe jos, pe beton. Dac‑ar fi înșirat cineva niște sârmă ghimpată, ai fi zis că era curtea unei închisori, dar până și prizonierilor li se dădeau mese și bănci. O fântână seacă, plină de frunze moarte – nu ținea nimeni minte să fi văzut vreodată un șuvoi de apă țâșnind din gura căscată a leului de piatră – stătea în mijloc, ca un mausoleu.

În acea perioadă a anului, vremea era imprevizibilă. Unele zile erau călduroase, dar cele mai multe erau reci. În ziua aceea era aproape cald, deci curtea era aglomerată, iar cantina era goală. Makani își încheie fermoarul la hanorac, tremurând. La școala ei din Kailua‑Kona1 era mereu cald. Aerul mirosea a flori, a cafea și a fructe și avea parcă un gust sărat, la fel ca Oceanul Pacific, care sclipea lângă parcări și lângă terenurile de fotbal.

1 Oraș neîncorporat din comitatul Hawai’i, din statul american Hawaii.

Osborne mirosea a motorină, avea gust de disperare și era înconjurat de un ocean de porumb. O porcărie de porumb! Prea mult porumb!

Alex luă un pumn din cartofii pe care nu‑i mâncase Makani.

– Dar cineva din cor? Sau din clubul de teatru?

Darby pufni.

– Cine? Dublura lui Haley?

Nu‑i persoana pe care‑ar ancheta‑o detectivul din seria

Masterpiece1? întrebă Alex.

1 Grilă de seriale cu detectivi difuzată pe canalul de televiziune PBS, inspirată din diverse romane polițiste britanice.

– Cine‑i ăla?

– Sherlock, Morse, Poirot. Wallander. Tennison.

– Știu doar unul dintre numele‑alea.

Darby își înmuie pizza în sos alb.

– De ce nu te uiți și tu la seriale normale?

– Eu ziceam doar să nu excludem pe nimeni deocamdată.

Makani încă fixa cu privirea fântâna.

– Sper că nu e unul dintre elevi.

– Te rog frumos! zise Alex. Adolescenții furioși fac mereu porcării de‑astea.

– Da, zise el, dar ăia‑și fac apariția la școală cu un arsenal de arme automate. Nu intră peste oameni în case. Cu cuțite.

Makani își astupă urechile cu palmele.

– Bun, ajunge! Terminați!

Darby lăsă capul în jos, rușinat. Nu spuse nimic, dar nici nu era nevoie să spună. Împușcăturile în școli erau cât se poate de adevărate. Cu criminali adevărați și victime adevărate. Moartea lui Haley părea totuși de domeniul fantasticului, pentru că nu părea a fi ceva ce li se putea întâmpla lor. Infracțiunea era prea exactă. Cu siguranță exista un motiv. Un motiv oribil, nepotrivit, și, cu toate astea, un motiv.

Makani se întoarse ca să‑i privească și schimbă subiectul, încercând să‑și tempereze reacția.

– Păi… Jessica n‑a făcut‑o.

Alex ridică din sprâncene.

– Jessica?

– Jessica Boyd. Dublura.

Makani dădu ochii peste cap când Alex zâmbi cu superioritate.

– Știu că‑i dublura doar pentru c‑am auzit pe cineva spunând chestia asta. Dar, sincer, chiar credeți că ar putea omorî pe cineva?

– Ai dreptate, spuse Alex. Chiar pare puțin probabil.

Jessica Boyd era o mână de om, foarte delicată. Era greu să ți‑o închipui până și trăgând apa după un peștișor auriu mort.

– Dar voi ați observat că prietena cea mai bună a lui Haley n‑a venit astăzi la școală?

– Pentru că e în doliu.

Darby era exasperată.

– Așa cum aș fi și eu dacă s‑ar întâmpla așa ceva cu una dintre voi.

Alex se aplecă puțin, complice.

– Gândiți‑vă la asta! Haley a fost una dintre cele mai talentate eleve de‑aici. Știam toți c‑o să ne lase în urmă pentru un loc mai mare și mai bun – Broadway, Hollywood. Una din astea! Era genul de persoană care‑ar fi putut să fie o înfumurată, dar… nu era așa. O plăcea lumea. Ceea ce întotdeauna înseamnă că totuși există și o persoană care n‑o plăcea. Care‑avea resentimente față de ea.

Makani strâmbă din nas.

– Și tu crezi că‑i vorba de cea mai bună prietenă a ei?

– Nici nu o cunoștea nimeni pe Haley, zise Darby, dacă nu făcea parte din clubul de teatru sau din Vocalmotion.

Din păcate, Vocalmotion era numele ales pentru corul școlii. Liceul Osborne avea doar trei organizații respectabile: departamentul de teatru și cel coral, care se suprapuneau aproape sută la sută, și echipa de fotbal american.

Vorbim de Nebraska! Normal că școala lua fotbalul în serios.

– Dar eu tocmai asta zic, spuse Alex. Nimeni altcineva n‑o cunoștea. Și‑atunci, n‑ar avea logică să o fi făcut unul dintre prietenii ei? Din gelozie?

– Ar trebui să ne facem griji? întrebă Makani. Plănuiești să ne omori?

– Îh! făcu Darby.

Alex oftă.

– N‑aveți niciun haz.

– Cred că te‑am avertizat azi‑dimineață, zise Darby, să nu pari atât de încântată de chestia asta.

Vântul se înteți și umflă un banner aflat în partea cealaltă a curții. Un afiș cu Sweeney Todd. De pe fiecare literă picura sânge de un roșu strident, pictat de mână, iar două fâșii de tul roșu se întindeau în jos din colțuri opuse, precum o cortină de la teatru. O rafală ridică bucățile de material în aer, unde acesta dansă și se zvârcoli o vreme. Makani simți un fior pe șira spinării. Numele ei însemna „vânt” în limba hawaiiană, însă nu avea superstiții în legătură cu el. Mai puțin atunci când avea. Trebuia să înceteze cu discuția asta despre Haley.

– E lipsit de bun‑simț, spuse ea, nemaiputând să se abțină.

Făcu un semn din cap către afiș.

– Zona Împroșcaților! Credeți c‑o să renunțe la chestia asta?

Alex înghiți ultimul cartof unsuros.

– Ar fi bine să nu. Era singurul eveniment școlar la care chiar aveam de gând să particip. De bunăvoie, adăugă ea.

Era în fanfară, deci asta însemna că trebuia să participe la meciurile de fotbal.

Darby o fixă cu privirea până când fata se uită în ochii lui.

– Ce‑i? Părea distractiv, zise ea. Să fii scăldat în sânge fals.

– Iarăși cuvântul ăla, spuse Darby. „Distractiv”.

O melancolie prefăcută se întipări pe fața lui Darby.

– Îmi aduc aminte când făceai colecție de căluți din plastic și de cartonașe cu Pokémon, iar scopul vieții tale era să lucrezi pentru Pixar.

– Vorbește mai încet, băi, puțoiule!

Dar Alex zâmbi larg.

Urmă un schimb de tachinări legate de hobby‑urile și de obiceiurile din copilărie, și, așa cum i se întâmpla de obicei, Makani se trezi exclusă. Își pierdu interesul pentru ce se discuta, iar privirea ei se îndreptă dincolo de curte. Aproape că venise momentul. Dintr‑o clipă în alta…

Uite‑l!

Inima i‑o luă la goană când Ollie apăru din întunericul zonei vestiarelor, ca să arunce o pungă goală de cumpărături. Făcea asta în fiecare zi. Lua mereu prânzul la pachet într‑o zonă nefrecventată de nimeni, în spatele vechilor vestiare, apoi dis‑părea în clădirea principală. Petrecea ultima parte din ora aceea în bibliotecă.

Makani simți o tristețe care nu‑i era defel străină. Ollie era atât de singur!

Un grup mic format din jucători de fotbal american stătea sub afișul cu Sweeney Todd, blocând intrarea. Mușchii ei se încordară când Matt Butler – băiatul de aur din Osborne, fundaș premiat – începu să spună ceva în timp ce Ollie se apropia. Orice‑ar fi fost, Ollie nu reacționă. Matt făcu un gest înspre părul lui Ollie. Prietenii lui râseră, dar Ollie tot nu zise nimic. Era un chin să vezi așa ceva!

Un tip mătăhălos și cu un nume aiurea, Buddy sau Bubba, credea ea, sări în sus și apucă de tul, iar jumătatea din dreapta a afișului se rupse și căzu în față. Râse și mai tare când Ollie fu nevoit să lase capul jos, dar plăcerea lui nu dură mult.

Matt făcu un gest furios spre afișul distrus.

– Băi, frate! Dă și tu dovadă de un pic de respect!

Răbufnirea se auzi în toată curtea. Lui Buddy sau Bubba îi trebuiră câteva secunde să facă legătura dintre afișul distrus și Haley, dar, în timp ce expresia i se transforma dintr‑una confuză într‑una de umilință, fu nevoit să facă o alegere – fie recunoștea că greșise, fie o ștergea. O șterse. Îmbrâncindu‑l pe Matt în umăr, stârni o reacție furibundă în lanț, cu și mai multe îmbrânceli, până când nu mai bloca nimeni intrarea.

Agitația care degenera într‑un scandal îi captivase pe elevi. Numai Makani privea în altă direcție. Ollie încă nu se mișcase. Se ținuse tare, dar era clar că jucătorii de fotbal american îl intimidaseră. Ea se ridică în picioare.

– Nu! zise Darby. Makani! Nu!

Alex clătină din cap, iar agrafele i se ciocniră una de cealaltă.

– Ollie nu îți merită ajutorul. Sau mila. Sau orice‑ai simți acum pentru el!

Makani își netezi partea din față a hanoracului. Deja se îndepărta.

– Nu ne‑asculți niciodată! strigă Darby după ea. De ce nu ne‑asculți niciodată?

Alex oftă.

– Baftă, bombonico!

Chestia asta – presiunea și greutatea asta de neîndurat – care se adunase în interiorul lui Makani timp de luni întregi era pe cale să erupă. Poate că Ollie nu‑i merita ajutorul, dar ea era dispusă să încerce. Poate pentru că și‑ar fi dorit să o ajute și pe ea cineva de la vechea ei școală. Sau poate din cauza lui Haley, din cauza unei situații cumplite, care depășea deja puterea oricui de a ajuta. Makani aruncă o privire în urmă spre prietenii ei și ridică din umeri.

Când se întoarse, Ollie o fixa cu privirea. Nu părea agitat sau furios, nici măcar curios.

Părea prudent.

Makani se îndreptă spre el, cu îndrăzneală. Dintre toți colegii lor, ea era cea care ieșea mereu în evidență. Pielea lor era cu câteva nuanțe mai deschisă decât tenul ei cafeniu, iar garderoba ei, inspirată de surf, era cu câteva nuanțe mai deschisă decât suporta sensibilitatea lor din Midwest. Avea o coafură cu volum – cu bucle naturale – și mergea legănându‑și șoldurile, cumva plină de încredere. Era însă o falsă încredere, concepută astfel încât să n‑o ia oamenii la întrebări.

Ollie le aruncă o ultimă privire sportivilor, care încă strigau și se umflau în pene, apoi trase la o parte tulul care atârna. Intră în clădire. Makani se încruntă. Dar când deschise ușa, el o aștepta de partea cealaltă.

Ea tresări.

– Ăăă…

– Da? zise el.

– Eu… eu voiam doar să‑ți zic că‑s niște idioți.

– Prietenii tăi? întrebă Ollie pe un ton nepăsător.

Makani își dădu seama că ținea ușa deschisă, iar el îi putea vedea pe Darby și pe Alex prin țesătura transparentă a tulului, privindu‑i din partea cealaltă a curții. Dădu drumul ușii. Aceasta se trânti.

– Nu! spuse ea, încercând să zâmbească. Toți ceilalți.

– Mda… Știu.

Expresia lui rămase impasibilă. Prudentă.

Ei îi pieri zâmbetul. Deveni și ea prudentă, în timp ce se măsurau din priviri. Erau aproape ochi în ochi; el era doar cu câțiva centimetri mai înalt decât ea. De aproape, Makani reuși să vadă cât de deosebită era freza lui. Scalpul lui era roz‑aprins. Mai trebuia să treacă un timp ca să‑i iasă vopseaua de pe piele. Avea ceva vulnerabil când îl vedea așa, iar ea se înduioșă din nou. Nu se suporta din cauza asta.

Makani ura faptul că se lăsase dusă de val în ceea ce‑l privea pe Ollie, deși fusese avertizată că băiatul nu avea o reputație prea bună. Nu se suporta pentru că se lăsase convinsă că nu‑i păsa de el, deși știa bine că îi păsase dintotdeauna. Și nu suporta modul în care se încheiase toată povestea asta. Brusc. În tăcere. Aceea era prima lor conversație de la sfârșitul verii.

Poate dac‑am fi vorbit mai mult despre asta

Dar exact despre asta era vorba, nu? Nu vorbiseră niciodată foarte mult. La vremea aceea, fusese recunoscătoare pentru asta.

Ochii lui deschiși la culoare erau încă ațintiți asupra ei, dar nu mai erau indiferenți. Erau în căutare. Ca răspuns, venele ei începură să zvâcnească. De ce i se părea dintr‑odată că erau în  spatele băcăniei și se pregăteau să facă ce făceau în după‑amiezile acelea toride de vară?

– Ce cauți aici? întrebă el. N‑ai vorbit cu mine tot semestrul.

Ea se înfurie. Instantaneu.

– Aș putea să spun același lucru, zise ea. Și am spus ce‑am avut de spus! Despre colegii noștri. Că‑s idioți și toate cele.

Mda.

El se încordă.

– Chiar ai spus asta.

Makani scăpă un singur hohot de râs, ca să‑i demonstreze că nu o afecta cu nimic, deși știa bine că lucrurile stăteau exact invers.

– Bine, hai! Las‑o baltă! Am încercat și eu să mă comport ca o prietenă.

Ollie nu spuse nimic.

– Toată lumea are nevoie de prieteni, Ollie.

El se încruntă ușor.

– Dar, normal, e imposibil.

Cu un brânci violent, ea deschise din nou ușa.

– Excelentă discuție! Ne vedem la ore!

Ieși valvârtej și se ciocni chiar de cortina de tul. Înjură în timp ce se chinuia s‑o dea la o parte și se prindea tot mai tare în materialul roșu‑închis. Un scandal monstru răsuna în toată curtea – o gloată haotică de spectatori întărâtați.

Se dezlănțuise în sfârșit bătaia generală.

Makani încetă să se mai zbată. Era prinsă, chiar prizonieră, în mizeria aia de oraș, unde nu suporta nimic și pe nimeni. Mai ales pe ea.

Se simțea un freamăt tăcut, iar ea descoperi cu surprindere că Ollie se afla încă în spatele ei. Degetele lui o descurcară cu blândețe, cu grijă, din tul. Acesta deveni din nou fâșie, iar ei își priviră colegii, în tăcere, prin materialul de culoarea sângelui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.