Fragment în avanpremieră: Ana-Maria Negrilă – Cele patru oglinzi ale adevărului

Ar putea fi o imagine cu text care spune „O aventură care te ține cu sufletul la gură, într-o carte a devenirii și înțelegerii timpului și mai ales a libertății oamenilor. Cele patru oglinzi ale adevărului Ana Maria Negrila Hyperliteratura”

Luni, 6 septembrie, editura Hyperliteratura a demarat prin librăria Cărturești campania de precomenzi pentru cea mai recentă carte semnată de scriitoarea Ana-Maria Negrilă, romanul istoric Cele patru oglinzi ale adevărului, povestea fascinantă a devenirii lui Stefano Moro, de la copilul salvat din sălbăticiile codrilor Moldovei de un vânător, până la medicul și filosoful din Florența.

Încă de foarte mic, cel numit inițial Ștefan ajunge la o mânăstire pentru a-și perfecționa talentul de desenator. Implicat fără voie într-un complot misterios, unde Necuratul pare să-și facă apariția, va afla atât tainele poțiunilor vindecătoare, dar mai ales puterile nebănuite ale alchimiștilor. Destinul îl poartă însă spre Cetatea Sucevei, în vremea lui Alexandru cel Bun, iar aici îl întâlnește pe Miro, un personaj misterios, căruia un bătrân îi spusese că va deveni nemuritor. Acesta îi insuflă iluzia de a pleca și a vedea minunățiile lumii. Planul călătoriei spre Genova nu iese așa cum speră, și aventura sa de la Cetatea Albă la Constantinopol, plină de trădări și întorsături neașteptate, îl duce la pierderea lucrului cel mai de preț, al libertății lui.

Ana-Maria Negrilă readuce în scenă un univers din trecut unic și îl face atât de palpabil, încât lectura celor patru oglinzi se transformă într-o veritabilă călătorie în timp. Drama lui Ștefan, presărată admirabil și cu elemente fantastice și ezoterism, ne arată visul naiv al unui om simplu, într-un secol al violenței și nedreptății, unde nimic nu e ceea ce pare.

FRAGMENT

De când cei doi marinari fuseseră spânzurați, comunitatea se mai liniștise, deși Ruggiero era chemat destul de des ca să se îngrijească de răni și îl lua și pe Ștefan cu el. Băiatul îl urmărea cum lucra și îl ajuta, însă uneori se întreba dacă ce-i povestise Maura despre el era adevărat sau doar o bârfă născută din faptul că Jacopo din Padova se recăsătorise prea repede. Avea însă doi copii mici de crescut, așa că graba putea fi justificată.

Ziua se împărțea astfel între plimbările pe la bolnavi, pregătirea de medicamente, învățătură și somn. Din când în când o vedea pe Maura, asta dacă reușea să scape. Se zvonea că în tabără apăruseră și alte cazuri de ciumă de la niște călători veniți de la Nicosia, așa că ulițele erau mai pustii ca niciodată. Chiar și Ruggiero își rărise vizitele nocturne, iar Spytko nu mai hoinărea și stătea mai mult pe lângă cortul lor. Asta însemna că Ștefan nu mai putea să profite de momentele în care ar fi fost singur.

Sub supravegherea lui Ruggiero amesteca medicamente din plante și din pulberea pe care o obținea pisând substanțe cu miros ciudat ce semănau cu niște pietricele. Una dintre ele, de culoare gălbuie, îi atrase atenția. Mirosea ca o pădure de munte, deși semăna cu apa înghețată ce s-ar fi găsit lângă hârdaiele în care se puneau la vopsit pânzele ce urmau să împrumute culoarea solară.

– Ce este asta? îl întrebă pe Ruggiero, ridicând o pietricică galbenă și prinzând în ea razele ce intrau prin deschizătura cortului.

Privită prin ea, lumea căpăta forme și culori ciudate.

– Acesta e un leac prețios, căruia unii îi spun ambră, ambre, kéhribar, chihlimbar sau chelimbár. Chiar Hipocrate vorbește despre el, iar Calistratus ne îndeamnă să-l folosim pentru a trata nebunia, durerile de gât și de urechi. Dacă îl bei, îți va liniști stomacul, iar dacă îl porți în jurul gâtului, te va proteja de boli, așa cum ne spune și Pliniu cel Tânăr. Sunt destui negustori care plătesc bine pentru astfel de leacuri, dacă nu le-au adus deja cu ei, iar dacă nu, avem noi grijă să le aibă.

Îi zâmbi și îi întinse încă două bobițe galbene.

– Banii contează, nu-i așa? îi spuse Ștefan întorcându-i zâmbetul.

– Nu în sensul în care îl dai tu, dar da, contează. Foarte puține lucruri sunt gratuite pe lumea asta și, de obicei, cele la care nu te aștepți, așa că le iei cu greu în calcul.

– Dragostea și prietenia?

– Nu, dacă te gândești la ele în general, dar, cu siguranță o dragoste și o prietenie anume pot fi așa cum spui. Nu generaliza, pentru că nu este posibil. Vei vedea că în viață nimic nu este sigur, lucrurile merg atât spre bine, cât și spre rău, așa că trebuie să înveți să recunoști această curgere firească a lumii.

Ștefan rămase o clipă cu pisălogul în aer, încercând să înțeleagă ce i se spunea. Făcea oare aluzie la Miro? Se feri să-l întrebe, pentru că observase că nu îi plăcea când menționa numele tânărului.

– O să încerc, spuse în schimb, iar bărbatul îi aruncă o privire amuzată și pufni.

Deși viața în apropierea bolii ar fi trebuit să fie periculoasă, cu Ruggiero nu simțea acest lucru. Era un om foarte socotit, foarte organizat, orice gest părea să ascundă o motivație, orice privire avea un sens. Deși erau spițeri în tabără, prefera să-și facă singur medicamentele, pentru că – susținea el – așa era sigur de calitatea și cantitatea ingredientelor. Ștefan se mirase când auzise că unii spițeri vindeau leacuri calpe sau îndoielnice și că nimeni nu verifica, nimeni nu-i condamna la spânzurătoare.

– Există crime mici, pe care mintea noastră le poate cuprinde, cum este furtul, cum sunt poftele trupești, așa că vor fi pedepsite pe măsură, îi explică Ruggiero pe când se duceau să viziteze un pelerin care tușea și scuipa sânge. Există însă și alte crime, pe care mintea noastră nu le poate cuprinde, de aceea nici nu le va putea pedepsi așa cum trebuie.

Era o zi înnorată, iar briza părea mai tăioasă. Marea avea o culoare întunecată, metalică, și valurile se foiau neliniștite în josul falezei, spărgându-se de stânci. Ștefan se gândi din nou la Miro, dar din nou nu îl pomeni.

– Și totuși, pe acestea cine le pedepsește?

Ruggiero îi aruncă o privire ce păru întunecată sub norii groși de furtună. Briza îi umfla poalele hainei închise la culoare ca și când ar fi fost o pasăre mare și rea.

– Orice urcior dus de multe ori la apă se va sparge cu siguranță într-o zi. Asta e ceea ce oamenii numesc justiția divină. Deci, nu te îngrijora, faptele rele se plătesc de obicei, deși nu când, sau cum ne-am aștepta.

Bolnavul se afla singur într-o cămăruță ce nu părea mai mare decât poiata orătăniilor. Când ajunseră în apropiere, îi întâmpină un bărbat scund și nervos care le indică cu un semn pripit unde să meargă, apoi se îndepărtă repede, ca și când vântul rece l-ar fi împins și pe el de la spate. Ștefan privi neliniștit după el. Ruggiero îi atinse umărul atrăgându-i atenția.

– Vezi dacă avem unde să ne spălăm după ce ieșim.

Ștefan dădu ocol construcției și găsi un butoi plin pe jumătate cu apă. Părea destul de stătută, dar se putea folosi. Câteva găini scurmau prin preajmă și îl priviră ofensate ca și când l-ar fi găsit pe el vinovat, fiindcă adăpostul le fuseseră luat. Se întoarse la Ruggiero și îi spuse ce descoperise.

– Foarte bine, atunci, să ne pregătim.

Își așeză pe jos ranița și scoase din ea două măști din piele, cu aspect ciudat, ca niște ciocuri de pasăre și două perechi de mânuși. Îi arătă cum să și le pună, apoi îi atrase atenția să nu atingă nimic după ce intrau. Ambele piese duhneau ciudat și păreau unsuroase, ca și când ar fi fost frecate cu un ulei înțepător, iar când Ștefan își trase masca peste față, aproape că nu mai putea să respire.

Ruggiero privi în jur, găsi un băț gros și îi făcu semn să-l urmeze. Înăuntru era destul de întuneric, iar în spațiul mic nu se vedea decât un corp trântit pe jos, acoperit cu o pătură, un blid gol și un vas cu apă. Ștefan rămase pironit în cadrul ușii. Corpul era al unui bărbat slab, așezat pe-o parte. Era chircit, cu genunchii adunați spre gură, cu ochii pe jumătate închiși. Era ciudat de liniște, așa că Ștefan ciuli urechile. Auzi doar bâzâitul muștelor și cotcodăcitul găinilor de afară. Poate acoperământul din piele de pe cap îl împiedica să prindă respirația bolnavului. Ruggiero era cu un pas înaintea lui și se apropia cu grijă, ca și când s-ar fi temut ca bărbatul să nu se trezească dintr-odată, să arunce pătura murdară și să sară la el.

Îl văzu că se aplecă spre bolnav, așa că îndrăzni și el să facă un pas înainte. La lumina ce venea prin golul ușii, mâinile ce strângeau pătura erau acoperite de pete vinete și umflături, iar fața părea scobită și murdară. Buzele arătau ciudat, supte, uscate, iar urme roșiatice îi înconjurau pleoapele.

– Ce e cu el? întrebă cu teamă.

Ruggiero nu păru să-l audă. Se aplecă mai mult asupra bolnavului și îl cercetă cu atenție. Folosi bățul ca să tragă pătura de pe corpul lui și reuși după ceva caznă să-i dezvelească gâtul și umerii. Masca cu cioc lung îi dădea o înfățișare ciudată, iar Ștefan se gândi la un corb gata să se înfrupte din carnea unui condamnat. Asta se întâmplase probabil și cu marinarii spânzurați, doar că nu se dusese să vadă. Gâtul bărbatului era ciudat de slab, plin de pete de culoare și cu două umflături destul de mari. Una se spărsese deja, iar din ea cursese un lichid ce murdărise partea de sus a cămășii. Ștefan își îndreptă privirile spre materialul odată alb. Existau și alte pete acolo, de un roșu închis. Simți că amețește. Gura i se umplu de salivă și își dădu seama că, dacă nu ieșea atunci, avea să verse tot ce mâncase de dimineață. Privi alarmat spre Ruggiero, iar acesta îi făcu semn să-l lase singur, ghicind din tremurul umerilor că îi era rău.

Se repezi afară, înconjură clădirea și se opri la hârdăul cu apă. Aruncă masca cât acolo și își clăti fața cu apă. Ar fi vrut să bea, dar era mai bine să se abțină. Mânușile urmară curând drumul măștii, înainte să se așeze la marginea uliței. Încercă să se gândească la mare și să respire cât mai adânc aerul ce deja se mai încălzise. Ruggiero îl urmă curând. Ștefan îl văzu cu coada ochiului ca pe o nălucă, apoi se ridică și se duse pe drum până într-un punct de unde chiar putea vedea marea. Rămase nemișcat, cu vântul lovindu-i fața până când îl simți pe medic apropiindu-se.

– E mort, îl auzi spunându-i.

Întoarse încet capul spre el și descoperi că își scosese masca și că arăta ca de obicei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.