Semnal editorial 354 + Fragment în avanpremieră: „Anotimpul țânțarilor” de Cristian Vicol, apariție nouă la Editura Casa de Pariuri Literare

Povestiri pulp-fiction

Cristian Vicol vine cu un nou volum de proză scurtă, în care își etalează range-ul literar deloc modest. Fie că vorbim despre povești fantastice sau ultrarealiste, narațiunea e multistratificată și, indiferent care ar fi subiectul, simți nervul și dedicarea cu care au fost scrise. Singurul lucru pe care i l-aș reproșa cărții e că-i prea scurtă.

(Cosmin Leucuța)

Cu acest al doilea volum de povestiri, Anotimpul țânțarilor, Cristian Vicol ne arată capacitatea sa de a spune povești dintre cele mai stranii, pe un ton așezat, care nu prevestește nimic deosebit până când te trezești prins și furat de imaginile ce se desprind dintre paginile cărții.

(Daniel Timariu)

Proza lui Cristian Vicol este densă, dar nu obosește cititorul. Îi oferă acestuia mijloacele evadării din cotidian, dar nu îl rupe de lume. Se simte perfect șlefuită, dar componenta estetică nu e menită să ascundă imperfecțiuni structurale. Narațiunea echilibrată și dozarea atentă a ingredientelor fac din lecturarea fiecărei povestiri în parte, fie că vorbim despre reverberații ale epocii comuniste, scenarii apocaliptice sau plăsmuiri fantastice, o desfătare. O desfătare completată apoi de episodul meditativ pe care-l cheamă după sine.

(Alexandru Lamba)


Cristian Vicol este specialist în Relații Publice la Teatrul German de Stat Timişoara, fiind implicat într-o multitudine de alte activități culturale locale – fie tot teatrale (Teatrul Portabil Timişoara), fie din zona artelor multimedia (Asociația MetaSpațiu).

În prezent, este pe cale să încheie un doctorat la Litere în cadrul Universității de Vest din Timişoara, sub coordonarea doamnei profesor Adriana Babeți. Tema cercetării sale o reprezintă literatura refuzului în Europa Centrală, în a doua jumătate a secolului 20.

A debutat în 2010 în Revista Helion cu proză SF. Până în prezent a publicat trei volume, Comoara din cetate (Editura de Vest, 2014) – un roman picaresc a cărui acțiune se petrece în oraşul Timişoara, Sfârșitul inocenței (editura Eurostampa, 2015; reeditat şi adăugat în 2018 la Editura Tritonic) – volum de proză scurtă science fiction şi fantasy, şi O scurtă istorie a Timișoarei până la 1716 (Editura Eurostampa, 2016). Mai mult, este coeditor, alături de Daniel Timariu, la mai multe antologii de science-fiction şi fantasy: East of a Known Galaxy (Editura Tritonic, 2019), Collected Stories from Galaxy 42 I (2020), Collected Stories from Galaxy 42 II (2020).

Totodată, este colaborator la mai multe publicații româneşti: Galaxia 42 (unde este și parte a echipei redacționale), Liternautica şi UtopIQa. Este și selecționer la festivalul internațional de film The Galactic Imaginarium Film Festival, care în 2020 a avut prima ediție. Tot în 2020 a pus bazele, alături de membrii Clubului Sindicatul 9, revistei on-line Planu’9, unde activează ca redactor-şef, o publicație a cărei deschidere este către pulp-fiction şi pop-culture.

Ar putea fi o imagine cu foc şi text

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

            Întotdeauna când ningea, vântul bătea din est, peste câmp, dinspre colonie. Era tăios și se cuibărea în oase. Te zgâria pe față, apoi atârna de buze, pe care le plesnea. Ustura rău de tot și așa știai că vine zăpada. Mai erau și alte semne. Dintr-o dată frunzele se învârtejeau, zburând în rotocoale pe la picioare, țopăind peste trotuare și garduri, peste mașini, peste autobuzele unsuroase, peste fabrici. Oamenii se fereau de răsuceala lui, pentru că, își ziceau în șoaptă, lor și copiilor, că se pot prinde de paltoane și de pălării. Altele, mai credeau ei, se agățau de cracul pantalonilor și înțepau prin stofă, or se vârau pe sub rochii și se lipeau de pulpe și de genunchi, provocând mâncărimi groaznice. Cei prinși de vânt se scărpinau pe pulpe și pe glezne până le ieșeau beșici, de care se oblojeau greu, folosind plante culese de pe câmp, leacuri băbești cumpărate de la călători, aduse toamna, clandestin. Le fierbeau și le împachetau în batiste albe, pe care le lipeau de răni. Dar despre asta nu aveau voie să vorbească.

            Când venea iarna, oamenii căutau cerul după culoarea păsărilor. Dacă erau albe știau de dinainte că vremea va fi blândă și mulțumeau pentru noroc. Își făceau cruce și ziceau: „Mulțumim pentru îndurare”. Și scăpau teferi. Dar la fiecare câțiva ani păsările erau negre. Păsări-Negre. După ce brăzdau cerul, zăpada cădea în urma lor precum catranul. Când  le vedeau, nimeni nu mai ieșea din casă, iar copacii se chirceau, parcă terorizați. Lumea se închidea în ea, iar oamenii se încălzeau la calorifer sau la sobele cu cărbune și povesteau ce au făcut peste vară. Pe unde au mers, despre vacanța la mare, cum au lenevit pe saltele și în colaci, despre munții verzi, răcoroși, niciodată reci. Dar cum ei aparțineau câmpiei, le era frică de viforul care venea dinspre est. Ziceau că e nedrept și că nu e vina lor. Nici despre asta nu aveau voie să vorbească. Despre ce se întâmpla în est. Nu cumva să le spună numele. Doar Pavel putea, pentru că doar Pavel avea putere asupra lor.

            În lunile acelea, fetele și băieții, dar mai ales fetele, ședeau înfofolite, departe de geamuri și mâncau supă. Uneori auzeau pe stradă bocănitul cizmelor grele și scârțâitul paltoanelor din piele ale striborilor – așa-i numeau unii mai bătrâni – care plecau să domolească iarna. Speriate, fetele scânceau, apucate de frică. Își chemau bunicile acoperite cu batic negru, ce aveau de ani de zile pielea zbârcită și păr alb pe sub nas. Femeile soseau grăbite și le apucau de umeri. Le citeau molifte, le făceau rugăciuni și, dacă nimic nu funcționa, le descântau pe ascuns, închise în baie, apoi le șopteau încurajări și le linișteau, ba uneori chiar le făcea să râdă, în timp ce așteptau încruntate ca Pavel să alunge negura și să facă loc iernii celei albe, strălucitoare și liniștite. De fapt, bătrânele știau mai bine ca oricine că despre lucrurile astea, superstiții oricum, nu au voie să vorbească. Nici despre descântece. Striborii nu existau. Nu pentru ele. Doar pentru celelalte. Pentru ele exista doar Pavel. Singurul nume pe care aveau voie să îl rostească. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.