Semnal editorial 327 + Fragment în avanpremieră („Secrete”, de Teodora Matei): Editori Tony Mott & Bogdan Hrib – Noir de Brașov

Ar putea fi o imagine cu text care spune „Povestiri reunite de TONY TONYMOTTși MOTT BOGDAN HRIB NOIR de BRASOV MYSTERY& THRILLER”

Precomandă cu lansare la festivalul LibFEST și livrare din 20 august 2020.
NOIR de Brașov

Povestiri reunite de Tony Mott și Bogdan Hrib

Colecția: Mystery & thriller

Format: 13 x 20 cm

ISBN: 978-606-749-557-7

348 pag

Preț: 47 lei

August 2021

De ce „Noir de Brașov”?

Aventura volumelor colective „Noir de…” a pornit de la o… editură americană care și-ar fi dorit un „Bucharest Noir” cu 10 povestiri, corecte politic, reprezentând geografic uniform suprafața capitalei, cu autori de toate genurile, religiile, vârstele și rasele… Nu ne-am potrivit. De fapt cred că n-au fost bani. La ei, nu la noi.

Și atunci am găsit (cu greu) 18 autori (bucureșteni, bănățeni, ardeleni și tot așa, după cum ne cunoșteam…) care au scris povești pentru „Noir de București”; cartea de peste 500 de pagini, a apărut în 2017. Au urmat „Gastro Noir” în 2018 și „Noir de Timișoara”, coordonată de Daniel Timariu, în 2019.

Anul 2020 n-a fost prea ofertant. Nu comentăm.

Acum a venit, în fine, momentul pentru „Noir de Brașov”. Inițial gândit ca un uriaș volum cu titlul „Noir de Transilvania”, proiectul a fost regândit într-o formă mai concentrată, lăsând loc în viitor unor posibile dezvoltări punctuale.

Așadar „Noir de Brașov” are zece povestiri, cu zece autori și un singur oraș.

Din cei zece, opt nume au fost deja în echipa precendentelor „Noir de…” și au în portofoliu destule volume personale: Teodora Matei, Dănuț Ungureanu, Lucia Verona, Tony Mott, Daniel Timariu, Anamaria Ionescu, Bogdan Hrib, Lucian-Dragoș Bogdan, un editor a publicat doar proză scurtă: Rebeca Cojocaru și (victorie!) avem un debutant: Radu Costescu.

De ce acesta și nu alt mare oraș al Transilvaniei?

Din două motive: Primul pentru că o mare parte dintre autori, chiar ne-brașoveni, au o iubire (împărtășită sau nu) pentru Brașov. Să nu uităm că a mai existat cu proiect localizat în apropiere: „Domino 2: Misterele Râșnovului”, unde au contribuit șase autori, mare parte dintre ei recidivând în cartea pe care sperăm să o citiți.

Iar al doilea (pragmatic): sprijinul oferit (eleganță și prietenie) de un mare jucător local, acum național și internațional, din piața de carte – Libris.ro cu tot cu Librăria Șt. O Iosif de pe Mureșenilor și cu minunatele festivaluri pe care le organizează de ani buni în Piața Sfatului.

Vă invităm să descoperiți un alt oraș, un oraș nu doar al locurilor, ci și al oamenilor, cu poveștile lor, cu fricile lor, cu deciziile și faptele lor.

Editorii

28 iulie 2021, pe DN1, între București și Brașov.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Secrete

de Teodora Matei

Inspectorul principal Sorin Matache își aranjă perna, apoi se lăsă să cadă din nou pe spate, învelit cu pilota de iarnă. Fusese o vreme când schimbările bruște ale vremii îl enervau; se aștepta ca, odată venită luna aprilie, să treacă la hainele de primăvară, de exemplu. Numai că, de câțiva ani, se obișnuise să iasă la alergat în tricou în februarie, iar la final de martie să poarte tot geaca de iarnă.

În dimineața aceea de aprilie se trezise destul de devreme, după un somn chinuit, întrerupt de treziri repetate cauzate de vise ciudate. Îl intrigaseră, pe de o parte, sugestia de a-și lua zilele rămase din concediul pe anul trecut, sugestie ce sunase ca un ordin; pe de altă parte – vestea că superiorul său, comisarul Anton Iordan, era acasă, în carantină, iar comandantul îi ordonase să ia legătura cu el în cursul acelei zile, apoi să se prezinte la sediu. Nu primise niciun indiciu cât de mic referitor la starea celuilalt bărbat sau la ce ar fi trebuit să facă. Știa doar că și Iordan își făcuse un bon de concediu de câteva zile și îl anunțase, sec, că n-avea de gând să răspundă la telefoane.

Inspectorul visase că erau implicați în cazuri grave, de răpiri, de omoruri, că alergau după criminali periculoși, dar, nu știa cum, ajungeau ei, din vânători, vânați. Mai visase că Iordan era internat într-un spital de campanie a cărui ușă se blocase pe dinăuntru, iar pacienții băteau, disperați, în pereții metalici. Se văzuse încercând să-i elibereze, cu un topor ce se sfărâma în mâinile lui când îl apuca de coadă.

Când se trezea, retrăia momentele de după accidentul în urma căruia comisarul își pierduse, parțial, memoria. Avusese aceleași senzații de atunci, de teamă, de nesiguranță; se lăsase cotropit de gândul că Iordan s-ar fi pensionat înainte de vreme, din motive medicale, iar el nu se simțea pregătit să facă echipă cu altcineva.

Matache se scutură de amintirile nopții, luă telefonul și se uită, mai întâi, la ceas. Era 8 și jumătate. Își apelă superiorul, privind spre picăturile de ploaie ce se prelingeau pe ferestre.

– Bună dimineața! auzi glasul celuilalt, trădând, parcă, nerăbdarea de a vorbi cu cineva.

– Bună dimineața, răspunse inspectorul principal, neștiind cum să înceapă conversația.

– Sorine, cred c-ai aflat despre mine. Nu pot ieși din casă două săptămâni de-acum încolo.

– Da, am auzit. Dar vă simțiți bine sau… e doar așa, o formalitate…? lăsă Matache fraza în aer.

– Naiba știe! Am făcut un test, nu c-aș fi vrut eu, dar… mă rog, am fost obligat. A ieșit pozitiv. L-am repetat la alt spital, a ieșit negativ. Mi-au zis să stau acasă, pentru orice eventualitate.

Tânărul inspiră adânc. Două expresii îi declanșaseră semnale de alarmă: am fost obligat și mi-au zis. Cine îl obligase și cine îi recomandase carantina?

– Mda, ar fi fost bine dacă ne-am fi putut vedea, pentru că nu înțeleg ce s-a întâmplat, de ce-am fost sfătuit să-mi iau concediu, dar azi ar trebui să mă prezint la comandant, spuse inspectorul dintr-o suflare.

– Deci nu știi nimic?

– Absolut nimic.

– Bun, deci s-o iau cu începutul. O să te rog să nu-mi pui întrebări și să iei lucrurile ca atare. Deja mi-e destul de greu să vorbesc despre asta.

Matache își îndreptă spatele, se așeză pe marginea patului și lipi mai bine telefonul de ureche. Comisarul mai mult adâncea misterul cazului său, în loc să-l lămurească.

– Aveam câteva zile libere, așa că mi-am propus să nu ies din casă, să dorm cât pot, să mă uit la filme… N-am reușit decât vineri, pe 9. M-am trezit târziu, m-am așezat în pat cu un platou cu sandvișuri și-am văzut un episod dintr-un serial pe Netflix. Imediat după prânz am început să primesc mesaje pe WhatsApp, de la un număr necunoscut. Nu erau de amenințare, mai degrabă prevesteau o încercare de șantaj.

Comisarul Iordan își drese glasul. Se gândise mult cum să formuleze povestea pentru Matache. Tânărul nu-l întrerupse, însă spusele celuilalt îi stârniseră curiozitatea.

– Erau imagini cu mine ieșind dintr-un bloc sau intrând în el, un bloc în care nu locuiesc eu, să spunem… continuă, fâstâcit. La început le-am ignorat. Numai că mesajele veneau constant, din sfert în sfert de oră. Ultimul a fost pe la șase seara. Conținea o propunere de întâlnire. Celălalt voia niște lămuriri legate de un caz mai vechi. Dacă i le-aș fi oferit, ar fi uitat de… de pozele compromițătoare.

– Aha…, făcu inspectorul principal, mai mult ca să-și acorde sieși o pauză, să rumege noile informații.

Cam bănuia despre ce-ar fi putut fi vorba. Nu o dată își surprinsese superiorul citind cu încântare mesaje primite pe telefon sau răspunzând acestora cu un zâmbet pierdut pe față. Nu pusese niciodată întrebări, nu încercase să afle mai multe. Considera că ceea ce nu știa nu-l putea afecta. Numai că, dintr-o dată, se părea că tocmai fusese atras în povestea aceea.

– Despre ce caz era vorba? V-a spus? continuă tânărul, încercând să devieze discuția de la subiecte sensibile.

– Nu tocmai. A fost destul de zgârcit cu amănuntele, însă nu știu cum, la un moment dat, a menționat numele unui parc. Dar asta e altă poveste, îți spun mai târziu.

– Ok…

– Bun, deci am stabilit întâlnirea. Mi-a zis să-mi iau un bilet pentru a doua zi, dimineață, la un InterRegio care ajungea în Brașov la 9:31.

– Aha, deci în Brașov trebuia să ajungeți?

– Da, da, în Brașov. Mi-a mai spus că aveam să fiu așteptat în fața gării de o mașină. Mi-a dat marca, numărul și culoarea.

– Super! Avem de unde pleca! se entuziasmă Matache, văzându-se deja scotocind prin dosarele de la Circulație.

– Nu, calmează-te! Am sunat imediat pe cineva și am aflat că numerele aparțineau unei mașini, de cu totul altă marcă, radiată încă de anul trecut. Apoi n-am mai făcut investigații de unul singur. Am decis să merg acolo, să lămuresc lucrurile.

Se opri să-și tragă răsuflarea și, pentru câteva secunde, în difuzor se lăsă liniște deplină.

– Am plecat din București sâmbătă, pe 10, la 7 dimineața. În fața gării era, într-adevăr, mașina descrisă în mesaje. M-am dus spre ea și am observat un bărbat la volan. Trecut de patruzeci de ani, cu masca trasă până aproape în dreptul ochilor, cu gluga hanoracului negru lăsată peste frunte. Nu l-am privit insistent, însă sunt convins că avea ochii verzi sau albaștri și sprâncene groase, unite deasupra nasului. Îmi părea cunoscut. Pe bancheta din spate stătea o femeie. Purta cam aceeași costumație ca el, doar că hanoracul era gri, iar ea era abia trecută de douăzeci de ani. Mi-a deschis, pe dinăuntru, portiera de pe partea opusă ei și a împins-o ușor în afară.

– Mă scuzați, vă rog…, îl întrerupse tânărul, contrariat.

– Parcă ne-nțeleseserăm să nu pui întrebări!

– Așa e, doar că…

– Hai, zi! acceptă comisarul întreruperea.

– De ce n-ați anunțat pe nimeni de la secție? Sau, măcar, pe mine? Cum ați avut încredere într-un necunoscut?

– Măi Sorine, tu crezi că eu nu m-am întrebat asta de zeci, de sute de ori, toate zilele-astea?! Pana mea… Nu știu, m-am gândit că merg acolo, discut cu omul și gata. Soției i-am zis că am fost numit la un caz greu și trebuie să plec din oraș. Nu era prima oară când auzea asta, așa că… Mă vedeam ditamai comisarul față în față cu un ageamiu căruia n-aveam cum să nu-i fac față, ba mai mult, chiar îmi făcusem planuri pentru restul weekendului, după ce-aș fi scăpat de el.

– Ok, mă scuzați… Gata, nu mai întreb nimic.

– Așa să faci! spuse Iordan. Deci, m-am urcat în mașină crezând, nu știu de ce, că aveam să stăm de vorbă acolo, însă, imediat ce-am închis portiera, șoferul a demarat în trombă. Cred că l-am întrebat ce-are de gând să facă, sau așa ceva, însă n-am apucat să închid gura și mâna femeii s-a întins spre mine, am simțit o înțepătură în ceafă și am leșinat. Vezi tu, toate astea sunt în ceață pentru mine. Îmi amintesc doar că vedeam tot mai tulbure, că limba părea lipită de cerul gurii și mă afundam într-o pătură moale, neagră.

Pe măsură ce vorbea, realiza absurdul situației în care se implicase încercând să ascundă o relație clandestină. Dacă asta l-ar fi ajutat, ar fi fost dispus să se destăinuiască subalternului său, însă voia să păstreze confesiunea ca ultimă alternativă.

– M-am trezit spre seară într-o cameră încuiată. Nu știam unde mă duseseră. Probabil mă drogaseră, pentru că mă simțeam amețit și mi-a luat ceva vreme să-mi amintesc ce se întâmplase de dimineață. Mobilierul era vechi, însă bine întreținut, curat. Aveam un pat cu saltea de o persoană, o comodă cu sertarele goale și acces la o baie de serviciu, cu un veceu și o chiuvetă. Fără oglindă. Te întrebi de ce-ți dau atâtea amănunte?

– Ăăă… nu, spuse repede Matache, luat prin surprindere.

– Lucrurile astea sunt și în declarația dată colegilor din Brașov. Declarație care a ajuns și la noi, la București. Se pare că s-a deschis o anchetă. Aici intervii tu.

Inspectorul principal sări în picioare.

– Sigur! Ce am de făcut?

– Deocamdată, du-te să vorbești cu comandantul! Lor nu le-am spus de încercarea de șantaj. Am șters mesajele cu poze din telefon, le-am lăsat numai pe cele care sugerau întâlnirea și cele care făceau referire la cazul acela, vechi. Colegii te vor ajuta să citești dosarul. Sper să fie vorba despre crima din Cișmigiu, dar indiciile sunt extrem de puține. E doar o bănuială de-a mea, după ce l-am văzut pe individ. Și caută-l pe Dobrescu. Era partenerul meu, la acea vreme. Am rezolvat cazul împreună. Eu îl tot sun, de ieri, și pe fix și pe mobil, dar nu dau de el. Așa… acum să continui, da?

Nu părea să aibă nevoie de aprobare din partea inspectorului principal, așa că nu-i așteptă răspunsul.

– Habar n-am cât timp am stat acolo. De fapt, am aflat abia ieri, joi, când am reușit să ies. Când m-am trezit, în prima seară, am găsit pe comodă o sticlă cu apă și o caserolă cu mâncare. Din aia de plastic alb, ca la serviciile de catering. Conținea un șnițel și o porție de cartofi prăjiți. Le-am lăsat pe toate neatinse, nevrând să le fac jocul. Dacă mă drogaseră o dată, o puteau face și a doua oară. Din păcate, n-am putut rezista senzației cumplite de sete. Apa de la chiuvetă, oricât am lăsat-o să curgă, era plină de rugină. Cea din rezervorul vasului WC, la fel. Ba mai conținea și pastile din alea albastre, de dezinfectant. Așa că, la un moment dat, în timpul nopții, am băut din sticla de apă. Părea sigilată, însă probabil o injectaseră cumva, că am căzut din nou în starea aia de moleșeală, vecină cu somnul. Sau cu moartea.

Îl auzi pe comisarul Iordan înghiți în sec. Își imagină că, povestind, nu doar că retrăia întâmplările respective, însă era cotropit de tot felul de senzații, de la frică la jenă, la vinovăție sau regret.

– M-am întins pe patul învelit cu lenjerie nouă, creponată, și am adormit. Poate te întrebi dacă am încercat să ies, să sparg ușa sau geamurile… Ei bine, da. Ușa metalică era ferecată cu două încuietori. Ferestrele aveau, pe dinafară, gratii metalice și obloane de lemn printre lamelele cărora abia se strecura lumina. Când eram treaz, țipam cât puteam de tare, băteam în ușă… Deschideam ferestrele și loveam storurile… Însă n-am atras atenția nimănui. Abia când am reușit să ies mi-am dat seama că aleseseră foarte bine acea ascunzătoare. Clădirea, o anexă, era la vreo douăzeci de metri depărtare de gard, iar geamurile acelei camere dădeau într-o grădină. Toate casele din jur erau situate la stradă. Case simple, cu un singur etaj, cu două sau trei camere.

Tensiunea inspectorului principal era aproape tangibilă; ar fi vrut să afle totul, cât mai repede.

– Când mă trezeam, găseam câte o caserolă nouă cu mâncare, de fiecare dată altceva, plus o sticlă de apă. Nu știam cât timp trecuse, așa că atunci când mi s-a făcut foame mi-am spus că n-am nimic de pierdut, am mâncat ce-mi aduceau ei și am băut din apă. Aproape mă obișnuisem cu senzația aia de plutire de după masă. Evident, mă tot întrebam ce planuri aveau cu mine și de ce nu mai veneau, odată, să lămurim detaliile cazului care-i interesau. Apoi, într-o dimineață, am găsit ușa crăpată. Pur și simplu, deschisă spre holul de la intrare. M-am năpustit afară, iar pe treptele de piatră mi-am găsit portofelul și telefonul, puse cu grijă pe balustradă, sub streașină, să nu se ude. Ți-am zis că, atunci când am ajuns, la Brașov ningea?

– Nu, nu mi-ați zis, răspunse Matache, răsuflând ușurat.

– Da, a nins tot weekendul și a fost teribil de frig. Am stat tot timpul îmbrăcat cu geaca de iarnă cu care plecasem de-acasă.

– Și ce s-a-ntâmplat după ce ați ieșit? Ați dat de cineva? A cui era casa?

– Curtea era pustie, casa din față – la fel. Am ieșit pe poartă și m-am uitat în jur. Nu se zărea nimeni pe stradă. Poate era prea devreme; abia răsărise soarele, probabil trecuse puțin de ora șapte. Nu știam decât că trebuia să mă îndepărtez cât mai mult de casa aia, să găsesc o secție de poliție, ceva… M-am uitat în jur după repere. Nu-mi amintesc decât că am văzut un indicator cu „Strada Lungă” și am blestemat în gând până când am ajuns la prima intersecție, spunându-mi că era nu lungă, ci a dracului de lungă…

– Deci avem un indiciu! spuse inspectorul, încântat.

– Avem pe dracu’! izbucni comisarul. Asta le-am spus și polițiștilor din Brașov, dar nu trag mari speranțe că ar găsi pe cineva.

– Deci, ce-avem de făcut? întrebă Matache, oarecum încântat de gândul unei excursii la Brașov.

– Comandantul a promis că o să te implice în ancheta din București. Bine, eu am insistat, pentru că… înțelegi tu… lor nu le-am dat toate detaliile.

– Da, da, înțeleg, șopti tânărul dând din cap, de parcă celălalt l-ar fi putut vedea.

– Și, tot pentru tine, mai am un as în mânecă. Pe fundul unei caserole de plastic am găsit lipit, într-o zi, o bucată dintr-un bon fiscal. Am îndesat-o adânc într-un buzunar al gecii. Sunt doar ultimele litere din numele firmei, dar pentru tine e de-ajuns s-o găsești, să identifici persoana care-a făcut comanda… Știi tu…

– Da, să trăiți! Știu! răspunse Matache prompt, plimbându-se de-a lungul dormitorului. Dar nu mi-ați spus cum ați ajuns acasă, ce s-a întâmplat mai departe…

– Ce să se-ntâmple?! Cum ți-am zis, m-am dus la prima intersecție și m-am așezat în fața unei mașini de poliție trasă pe dreapta. Cred că i-am trezit pe tinerii colegi, dar am fost destul de convingător. M-am legitimat, i-am rugat să ia legătura cu superiorii, iar ei m-au dus mai întâi la spital, să mă testeze de virus, apoi la Poliția Județeană. Am insistat să-mi facă și un test pentru substanțe interzise. Rezultatul nu-l știu, cică va fi înmânat organelor de anchetă.

– Ați dat declarație?

– Da, celor din Brașov. Mi-au promis că va fi trimisă și la noi, la capitală.

– Bun, păi atunci eu mă pregătesc să plec la sediu, concluzionă Matache. Să văd ce ordine primesc… Ce voiam eu să mai întreb… Ce vă amintiți despre casa aia? Ați văzut vreun număr, ceva?

– Nu, nimic…, oftă comisarul. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult îmi reproșez că, la vârsta și experiența mea, n-am acționat așa cum ar fi trebuit. Nu gândeam limpede, asta-i clar, și de vină nu poate fi decât drogul din sticlele cu apă. În momentele alea eram un simplu om care-și dorea să scape, să ajungă cât mai departe de casa aia. Tot ce știu e că am mers destul de mult spre centru, deci e aproape de celălalt capăt, iar țigla e nouă, verde. Parcă n-am mai văzut alta la fel.

– E bine și atât, mulțumesc!

– Eu îți mulțumesc, Sorine! Dacă poți să rezolvi fără să… știi tu, adică… Să nu-mi ceară ăștia mai multe informații…

– Am înțeles, să trăiți!

(…)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.