Semnal editorial 234 + Fragment în avanpremieră: Mary Robinette Kowal – Calea spre stele

„O istorie alternativă de neratat.“

Nancy Kress

Cel mai bun roman science fiction al anului 2018 (Publishers Weekly)

Câștigător al Premiilor Nebula, Locus și Hugo (2019)

Într-o noapte de primăvară din 1952, un meteorit imens cade pe Pământ și spulberă aproape toată Coasta de Est a Statelor Unite, inclusiv Washingtonul. Cataclismul va face, foarte curând, ca planeta să fie de nelocuit pentru oameni, la fel cum s-a întâmplat cândva cu dinozaurii. Această amenințare accelerează efortul omenirii de a coloniza spațiul. Elma York e pilot și matematician la Coaliția Aerospațială Internațională și lucrează împreună cu o echipă extinsă ca să ducă primul om pe Lună. Dar nu trece mult și începe să se întrebede ce nu ar putea să ajungă și dincolo de Lună. Dorința ei de a fi prima femeie astronaut va spulbera convențiile societății.

„Kowal creează un echilibru perfect între acuratețe istorică – inclusiv sexismul, rasismul și tehnologia de la mijlocul secolului al XX-lea – și ficțiune speculativă.“

Booklist

„Iată ce n-a avut niciodată NASA: o eroină cu atitudine.“

The Wall Street Journal

Flaps C1:

„Ciudat cum se schimbă lucrurile când îți vezi un ideal împlinit. Când au început să sosească imaginile cu rezoluție mai înaltă, Luna în toată splendoarea ei ni s-a părut și mai reală. Da, părea amenințătoare, dar peisajul ei auster avea și ceva maiestuos. (…)

A reieșit că cifrele lui Bubbles erau corecte. Modificarea structurii interioare a miezului combustibilului îl făcea mult mai stabil, lucru care, la rândul lui, genera o forță de propulsie mai mare. Așa puteam crește încărcătura utilă cu 23,5 la sută, reducând drastic numărul de misiuni trimise la baza selenară.

Nathaniel lucra cu cifrele respective la un scenariu nou. Era prea complex ca să nu calculeze cu echipamentul IBM, oricât îl detesta. Programului îi trebuiau ore întregi ca să se deruleze, iar lui îi plăcea să dădăcească aparatul, deși Basira – programatorul adevărat – era acolo. Nu că ar fi știut să-l repare dacă refuza o cartelă, dar… știți cum sunt bărbații.“

Mary Robinette Kowal, scriitoare americană, s-a născut în 1969. Este de profesie păpușar și actor vocal, dar a lucrat și ca art director pentru Shimmer Magazine și Weird Tales. În 2008 a primit Astounding Award for Best New Writer și a fost nominalizată la Premiul Hugo pentru povestirea „Evil Robot Monkey“. Nuvelele ei au apărut în Strange Horizons, Asimov’s și numeroase antologii. Cartea sa de debut, Shades of Milk and Honey (2010), este „romanul fantasy pe care l-ar fi scris Jane Austen“, după cum îl descrie chiar autoarea. Din seria DOAMNA ASTRONAUT fac parte The Calculating Stars (2018; Calea spre stele, Editura Nemira, 2020), The Fated Sky (2018) și The Relentless Moon (2020). Din 2019, Mary Robinette Kowal este președinta asociației Science Fiction and Fantasy Writers of America. În prezent, trăiește în Portland, împreună cu soțul ei și nouă mașini de scris de modă veche.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Trad. Antuza Genescu

Așteptam la umbra unui cort de triere, când avionul încetini până la oprirea completă. Bărbați în uniformă coborâră scările, iar medici și asistente așteptau să‑și ia pacienții în primire. Sistemul nostru mergea ca pe roate. Se deschise ușa și coborî primul sinistrat, slab ca o scândură. Era de culoare. Am inspirat adânc și m‑am întors automat spre Myrtle. După o lună întreagă, era primul bărbat de culoare care cobora dintr‑un avion cu sinistrați.

Ea stătea cu spatele la avion și alinia bandajele pe o masă.

– Myrtle?

În spatele meu, se auzi murmurul de uimire al medicilor și asistentelor.

– Hm?

Privi peste umăr. I se înmuiară genunchii, dar se sprijini de masă.

– Domnul fie lăudat, a mers. Îți mulțumesc, Doamne, că te‑ai îndurat de noi!

Când m‑am întors din nou spre avion, un șir de bărbați, femei și copii de culoare coborau scările. Erau și albi printre ei, tot mai mulți, pe măsură ce se golea avionul. Primul intrat, ultimul coborât. Negrii fuseseră ultimii care urcaseră în el. În timp ce se apropiau, li se distingeau mai bine trăsăturile. Erau slabi într‑adevăr, dar și plini de răni de culoare roz.

Cineva scoase un geamăt – poate chiar eu. Mai văzuserăm răni provocate de ploile acide, dar păreau mult mai grave pe pielea mai închisă la culoare. M‑am scuturat ca să mă trezesc la realitate și mi‑am luat tava cu băutura energizantă. Hidratare. Altcineva căra una cu sandviciuri. M‑am întors spre Myrtle și i‑am spus:

– Deci până la urmă Eugene a convins pe cineva să schimbe locul misiunilor de salvare, nu?

– Nu.

I se stinse zâmbetul de pe față.

– Nu. Am folosit avionul tău ca să aruncăm fluturași în cartierele de culoare, informând locuitorii unde să meargă pentru a se urca în avioanele pentru sinistrați. Acum sunt aici și vor veni tot mai mulți și îi vom mulțumi lui Dumnezeu pentru asta.

Luă o pungă cu tampoane și se pregăti să întâmpine valul de nou‑veniți.

Trecuseră două săptămâni, iar eu tot găseam ocazii să mă simt vinovată că refuzasem să merg la ședința despre problemele climatice, de parcă ar fi trebuit să urc într‑un avion cuprins de flăcări. Așadar, simțind acut lipsa unei parașute, m‑am dus cu Nathaniel la întâlnirea cu președintele, personalul său, câțiva membri ai cabinetului și șase alte persoane care cine știe ce funcții mai îndeplineau și ele.

Am încercat să mă concentrez pe detaliile banale, ca să uit de frică. De exemplu, cine a decorat sala de conferințe s‑a dat peste cap să mascheze faptul că era un buncăr subteran. Pereții cu lambriuri și covorul verde aminteau de o poieniță. La ferestrele false, luminate din spate de o lumină aurie caldă, atârnau draperii. Am strâns la piept mapa cu hârtii și l‑am urmat pe Nathaniel înăuntru. Bărbați cu cravată și costume negre stăteau în picioare, grupați în bisericuțe. Unii se adunaseră în fața unei table pe care cineva scrisese calculele mele. Orice discuție încetă și toți se întoarseră către președintele Brannan, care se ridică pentru a ne saluta.

Era ars de soare și avea riduri la colțul ochilor, ca și când ar fi obișnuit să zâmbească mai tot timpul. Dar astăzi nu zâmbea. Cutele de la gură și sprâncenele cărunte îi trădau îngrijorarea. 

– Domnule inginer York. Doamnă York.

Arătă spre bărbatul de lângă el, dolofan și chel, dar care purta un costum cu un croi superb.

– Acesta este M. Scherzinger, de la Națiunile Unite. L‑am rugat să ia parte la discuția noastră.

– Încântat, rosti Scherzinger și se aplecă să‑mi sărute mâna, lovindu‑și călcâiele, dar ochii îi fugiră la crustele mici de pe fața mea.

Cel puțin așa mi s‑a părut. Poate că eram puțin paranoic din cauza aspectului meu. Încercasem să găsesc un compromise între o ținută profesională și una modestă, dar probabil că nu prea conta. Eram singura femeie din încăpere. Un alt bărbat, roșcat și fără bărbie, se apropie de noi și întrebă:

– Putem începe, domnule președinte? Nu vrem să pierdem timpul doamnei York.

Cu alte cuvinte, președintele era foarte ocupat.

– Desigur. Mulțumesc, domnule O’Neill.

Președintele Brannan arătă spre partea din față a sălii de conferințe.

Nu mi‑am luat ochii de la tablă, verificând cifrele, ca să mă asigur că fuseseră copiate corect. Era mai ușor decât să mă gândesc că urma să facem o prezentare în fața președintelui. Sau, mă rog, a președintelui interimar. În jurul nostru, bărbații se așezară și priviră nerăbdători înainte. Inima îmi bătea nebunește și mi se umezeau palmele lipite de portofoliu. Dacă te uitai la mine, n‑ai fi zis că ninge afară.

Cel puțin eram acolo numai pe post de rezervă, în caz că Nathaniel trebuia să prezinte calcule suplimentare pentru a explica situația. Pune‑mă să aterizez fără motor și mă descurc perfect. Dar să vorbesc în fața unei săli pline? Nu, mersi.

Deocamdată, nu voiam decât să treacă după‑amiaza fără să vărs. Pe lângă asta, informațiile prezentate de femeile tinere și drăguțe erau privite constant cu suspiciune. Deci cel mai indicat era să vorbească Nathaniel. Am pus mapa pe măsuța dintre două table. Una dintre ele era ștearsă. Mă așteptau bucăți de cretă de toate culorile. Am luat una, ca să am ce să fac cu mâinile. Cilindrul alb și rece mi‑a absorbit transpirația din palme.

Soțul meu se întoarse cu fața spre adunare, așteptând ca toată lumea să fie atentă.

– Domnilor, în săptămânile care au trecut de la căderea meteoritului, ne‑am concentrat pe eforturile de recuperare. Sute de mii de oameni din țările din jurul Atlanticului au rămas fără casă. În unele locuri, ordinea socială s‑a prăbușit, ceea ce a dus la revolte și atrocități în rândul celor care se bat pe resursele tot mai puține. Astăzi, datoria mea este să vă spun că aceasta nu este cea mai gravă problemă a noastră.

Ascultându‑i discursul fluent, rostit pe un ton autoritar, mi‑am amintit imediat de ce devenise o mică celebritate după ce am lansat sateliții.

– Mulți se tem că va mai cădea un meteorit. Este normal să se teamă, acesta fiind și motivul pentru care ne aflăm în acest buncăr. Dar… dar șansele de a fi loviți de încă unul sunt astronomic de mici. Pericolul reprezentat de această ecuație nu este doar mult mai mare, ci și cât se poate de sigur.

Zâmbi trist și ridică din umeri.

– De câteva decenii bune, savanții se întreabă ce s‑a întâmplat cu dinozaurii. De ce au dispărut toți. Aceasta… aceasta ar putea fi o explicație.

Merse la tabla cu ecuațiile mele. 

– Nu mă aștept să înțelegeți toate calculele, dar vă voi spune că au fost verificate de experți din geologie, climatologie și matematică.

Expertul în matematică eram eu, dar nu l‑am întrerupt. Făcu o pauză ca să‑și plimbe privirea prin toată sala și să capteze atenția tuturor. Lumina aurie de la ferestrele false îi mângâia obrajii, scoțând în evidență cicatricele mici și cojile persistente. Sub costumul său cenușiu‑închis, vânătăile căpătaseră nuanțe verzi și gălbui, dar el stătea în picioare încrezător, de parcă nici nu ar fi fost rănit.

Inspiră adânc și bătu cu degetul în tablă.

– Problema, domnilor, este că Pământul se va încălzi. Praful ridicat de meteorit va dispărea din atmosferă. Vaporii… ei sunt problema. Vor capta căldura, ceea ce va determina o evaporare care, la rândul ei, va ridica mai mulți vapori în aer, iar aceștia vor încălzi și mai mult Pământul, inițiind un cerc vicios care, până la urmă, va face ca planeta să nu mai fie locuibilă.

Un bărbat grăsuț și pământiu la față, din partea dreaptă a tablei, pufni și spuse:

– În Los Angeles ninge astăzi.

Nathaniel îl aprobă din cap și arătă cu degetul spre el.

– Bună observație. Și legată direct de meteorit. Praful și fumul ridicate în atmosferă vor răci Pământul în următorii câțiva ani. Probabil vom pierde recoltele de anul acesta, nu doar în Statele Unite, ci în toată lumea.

Președintele Brannan, fie binecuvântat, ridică brațul înainte de a vorbi:

– Cu cât va scădea temperatura?

Nathaniel se întoarse pe jumătate către mine.

– Elma?

Stomacul mi se urcă în gât. Am răsfoit hârtiile din mapă, până am găsit ce căutam.

– Cu 21,1 până la 37,7 grade la nivel global.

– Nu se aude, rosti cineva din spatele sălii.

Am înghițit în sec, am înălțat ochii de pe hârtie și mi‑am mutat privirea înspre oamenii din încăpere. Era ca și cum trebuia să strig ca să acopăr motorul avionului.

– Cu 21,1 până la 37,7 grade.

– Nu pare posibil, spuse bărbatul, încrucișându‑și brațele la piept.

– Cu atât va scădea doar în primele luni.

Le scăpa esențialul. Scăderea va fi neplăcută, dar pe termen scurt.

– După aceea vor urma trei‑patru ani în care temperature va fi cu 2 grade mai mică decât valoarea medie, înainte de a începe să crească.

– Cu 2 grade? Hm… Și de ce ne agităm, atunci?

Președintele Brannan a spuse:

– E suficient ca să ne afecteze culturile. Perioadele de vegetație se vor scurta cu 10‑30 de zile, deci va trebui să‑i convingem pe fermieri să planteze culturi diferite în momente diferite din an. Nu va fi ușor.

Ca fost ministru al agriculturii, nu era surprinzător că intuia problema schimbării climatice. Dar tot îi scăpa din vedere esențialul. Da, ne aștepta o microeră glaciară, dar nimeni nu lua în considerare creșterea ulterioară a temperaturii.

– Subvenții pentru fermieri.

Un alt bărbat, poate cel care se plângea că nu mă aude, se aplecă peste masă.

– I‑au determinat pe fermieri să‑și schimbe culturile în timpul Marii crize economice. 

– Dar toate resursele se vor concentra pe reconstrucție.

În timp ce se contraziceau cei doi, Nathaniel se apropie de mine și‑mi murmură:

– Vrei să desenezi graficul de evoluție a temperaturii?

Am încuviințat și m‑am întors spre tablă, bucuroasă că am ceva concret de făcut. Creta aluneca pe suprafața ei, risipind dâre de praf odată cu liniile ascendente pe care le trasam. Aveam notițele la dispoziție, în caz că mă pierdeam, dar în ultimele două săptămâni studiasem graficul de atâtea ori, că mi se întipărise parcă pe interiorul pleoapelor.

Răcire neobișnuită în următorii câțiva ani, apoi o reve‑ nire la „normal“, pe urmă… Pe urmă, temperatura creștea întruna. Inițial mai lent, până ajungea la punctul critic, după care urca brusc.

Când am ajuns la etapa aceea, Nathaniel veni în față și stătu cu mâinile împreunate înainte. Conversația încetă.

– În 1824, își reluă el prezentarea, Joseph Fourier a descries ceea ce Alexander Bell a numit mai târziu „efect de seră“. Particulele din aer fac ca atmosfera să rețină căldură. Dacă meteoritul ar fi căzut pe uscat, iarna ar fi fost mai lungă. Globul de foc ar fi fost mai mare. Ne‑am considerat norocoși că a căzut în apă, dar în realitate e mai rău. Pământul va ieși din iarnă și se va încălzi. În 50 de ani, nu va mai exista zăpadă în America.

Grăsanul care se plânsese de ninsoarea din California spuse râzând:

– Venind din Chicago, trebuie să spun că asta nu mi se pare o problemă.

– Ce părere aveți de o umiditate de 100% și veri cu o minimă de 50 de grade?

– Și totuși. Meteorologii nu sunt în stare să spună nici dacă va ploua mâine. Cincizeci de ani e mult.

Președintele Brannan ridică din nou mâna. Se uita fix la mine. Nu, nu la mine, ci la tablă. M‑am dat la o parte ca să vadă mai bine.

– Domnule inginer York, ce indică tendința ascendentă de pe grafic?

– Arată… arată când va începe să fiarbă oceanul.

Parcă ar fi trecut un avion cu reacție prin sală. Cineva spuse:

– Doar nu vorbiți serios. E o…

Președintele Brannan bătu cu palma în masă.

– Sper că sunteți de acord că știu câte ceva despre planetă și cum se comportă. Această întâlnire are loc tocmai pentru că m‑am uitat înainte pe cifrele prezentate de domnul inginer York și consider că problema e gravă. Domnilor, nu ne aflăm aici pentru a dezbate chestiunea. Ne‑am adunat ca să hotărâm ce e de făcut.

Slavă Domnului! Brannan era doar președinte interimar, până când avea să fie confirmat de Congres, fapt care presu‑ punea existența unui Congres, adică organizarea de alegeri. Totuși… deocamdată, deținea toată autoritatea cu care era învestit un președinte. Scrută încăperea și arătă spre M. Scherzinger.

– Vreți să luați cuvântul? îl invită.

– Desigur.

Scherzinger se ridică și merse lângă Nathaniel.

– Domnilor, domnule inginer York, elvețienii au o zicală: Ne pas mettre tous ses œufs dans le même panier, adică „nu‑ți pune toate ouăle într‑un singur coș“. Națiunile Unite sunt de părere că, pe lângă efortul de a reducere pagubele suferite pe Pământ, trebuie să privim și dincolo de planeta noastră. Domnilor, a venit vremea să colonizăm spațiul cosmic.

Un gând despre &8222;Semnal editorial 234 + Fragment în avanpremieră: Mary Robinette Kowal – Calea spre stele&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.