Semnal editorial 224 + Fragment în avanpremieră: Simona Goșu – Fragil

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Fragil de Simona Goșu, recent apărut în colecția „Ego. Proză”.

„Cu aceste remarcabile proze de debut, Simona Goșu nu datorează nimic tradiției literare de la noi. Subiectele ei sînt pe cît de actuale, pe atît de inedite, subsumate temei vulnerabilității fără să facă vreo concesie așteptărilor sau sensibilității cititorilor: familii monoparentale depășite de situație, maternitate nedorită sau frici neînțelese, copii lăsați la cheremul instinctelor sau al hazardului… Dramatismul situațiilor fiind egalat doar de finețea cu care se desfășoară, căci sînt mult calm în așteptarea cruzimii și multă subtilitate în preajma răului. Cît despre limbaj, rareori cineva a reușit să «taie» atît de adînc, lăsînd urme atît de puțin vizibile. Uimire, plăcere și admirație – asta am simțit citind, recitind și povestind și altora aceste povestiri, printre cele mai bune scrise la noi în ultimii ani. Un debut memorabil, care – cred – va marca proza scurtă românească.” (Marius Chivu)

Simona Goșu (n. 1976) este traducător, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția engleză-română la Universitatea din București și un master de lingvistică aplicată și predarea limbii engleze. În 2016, a urmat un curs de scriere creativă, organizat de Revista de Povestiri, sub îndrumarea lui Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat proză scurtă în Iocan, Familia, Steaua și pe revistadepovestiri.ro. Fragil este cartea sa de debut.

Fragment

Cânta dirijând din arătătoare spre motan şi încurajând‑o din priviri pe fetiţă să o acompanieze. Adela a imitat‑o. Când încurca versurile, Tatiana clătina din cap şi o corecta, accentuând cuvintele, cu tonul ridicat. 

— Mi‑o cânta mămica, i‑a şoptit şi a continuat cântecul cu mâinile pe piept. 

Adela îi ţinea isonul, studiindu‑i buzele groase, maronii. Din părul negru‑albăstriu, câteva fire albe îi sticleau la tâmple. 

— Mi‑e sete, a spus Adela, mirosindu‑şi palmele. Face baie Cotoilă? 

— Du‑te la bucătărie, e pahar curat pe masă, i‑a zis femeia şi a luat motanul în braţe. 

L‑ a ridicat în aer şi l‑a pupat zgomotos pe bot. Adela s‑a îndreptat spre bucătărie. S‑a oprit în faţa uşii întredeschise. A rămas cu privirea aţintită în partea stângă, desluşind un cap micuţ, rotund, fără păr, care stătea într‑o rână, sprijinit de bufetul lipit de perete. Nu‑i zărea corpul, dar semăna cu un bebeluş înalt cât ea, care o fixa tăcut, cu ochii nemişcaţi şi privirea goală. Adela a împins uşor uşa. Bebeluşul înalt şi chel s‑a înclinat spre ea şi a clipit, rostogolindu‑se cu o bufnitură uşoară, de lemn. Adela a ţipat, fugind înapoi. A sărit în braţele Tatianei. 

— E cineva acolo! a strigat Adela înăbuşit, la pieptul femeii. 

— Unde, drăguţule? a întrebat‑o cu ochii măriţi. I‑a sărutat părul. 

— În bucătărie! a strigat fetiţa şi s‑a eliberat din strânsoarea femeii. 

A arătat cu degetul locul de unde fugise. 

— Am dărâmat copilul, a vorbit cu o voce înecată. 

— N‑ai dărâmat niciun copil. 

A strâns‑o în braţe şi a rămas câteva momente cu buzele lipite de creştetul ei. A dat‑o blând într‑o parte, pe pat. S‑a dus spre bucătărie, a împins uşa care s‑a mişcat lent, cu un târşâit, ca şi cum era blocată de un obiect lung căzut pe jos. S‑a aplecat şi s‑a întors la Adela. 

— Ce faci, drăguţule, mi‑ai dărâmat copilul, a râs Tatiana. El e Bebiţă, a zis şi a trântit pe parchet un mop, cu coadă de lemn, în capătul căreia era înfipt un cap mic şi chel de păpuşă. Uite, a continuat, i‑am pus capac, a zis şi a scos dintr‑o mişcare capul de bebeluş de pe mânerul mopului. 

— Da? s‑a mirat Adela, ştergându‑şi obrajii. 

— E o vechitură de la mine, a zis femeia, arătând spre mop, că n‑avea taică‑tu şi l‑am adus aici, să spăl pe jos. E plin de aşchii în capăt şi aveam bebeluşul ăsta, l‑am găsit la ghenă, fără mâini, i‑am smuls capul şi l‑am pus aşa, a zis şi a îndesat la loc capul de plastic. Dacă ai şti ce aruncă oamenii la ghenă, vai de lume! a completat, strâmbând din gură, şi a întins băţul spre Adela. 

— Uite, pune mâna, că nu muşcă. 

Adela s‑a şters la ochi şi a atins capul înfipt în băţul mopului. A râs, ruşinată. Femeia l‑a dus la bucătărie şi s‑a întors cu un pahar de apă. 

— Uite, ia la mama, drăguţule, să nu te mai sperii aşa, a zis şi i‑a dat la o parte bretonul de pe frunte. 

Fetiţa a luat câteva guri de apă. 

— L‑am pus după uşă, să stea la colţ, a vorbit Tatiana, fluturându‑şi arătătorul, încruntată, spre bucătărie. 

Adela i‑a dat paharul şi a privit‑o întrebător. 

— Pe Bebiţă, să stea la colţ, a lămurit‑o femeia şi a lăsat paharul lângă farfurie, să nu te mai sperie, da? a spus şi s‑a aşezat, căutându‑se în buzunar.

— Da, a aprobat Adela. 

Atenţie, se deschid cărţile! Ambasada Spaniei lansează prima campanie de promovare a literaturii la metrou

Bucureşti, 12 noiembrie 2020. Ambasada Spaniei la Bucureşti, cu sprijinul companiei Metrorex şi al Editurii Polirom, lansează prima campanie de promovare a literaturii în reţeaua de metrou a capitalei, urmând modelul unui binecunoscut şi inedit proiect cultural derulat anual la Madrid.

Începând de astăzi, pe Magistralele 1 şi 3, va intra în circulaţie metroul  literaturii spaniole, în interiorul căruia va fi expusă o serie de afişe cu texte literare ilustrate, selectate din operele unor renumiţi scriitori spanioli contemporani. 

Campania „Atenţie, se deschid cărţile!”, prima iniţiativă de acest gen din România, îşi propune să promoveze literatura spaniolă în rândul publicului larg, oferindu-le călătorilor ocazia de a experimenta scurte momente de lectură şi trezindu-le, totodată, curiozitatea de a citi ulterior, în întregime, operele respective. 

Bucureştenii sunt invitaţi să se bucure de literatura spaniolă într-un spaţiu mai puţin obişnuit, acolo unde liniile de metrou intersectează creaţia literară şi artele vizuale, transformând călătoria cu metroul într-o plimbare imaginară prin lumea cărţilor. Astfel, metroul devine un loc de întâlnire cu literatura, călătorii având posibilitatea de a descoperi sau redescoperi autori, personaje şi opere cu ajutorul textelor ilustrate. 

Campania prezintă fragmente din operele unor scriitori spanioli de renume mondial precum Carlos Ruiz Zafón, considerat unul dintre cei mai importanţi autori contemporani şi cel mai citit autor spaniol – după Miguel de Cervantes – , Dolores Redondo, Javier Marías sau Milena Busquets. 

Afişele sunt cu atât mai atractive cu cât fragmentele selectate sunt însoţite de diverse ilustraţii realizate special pentru această campanie de doi talentaţi artişti din România şi Spania. Este vorba despre românca Evelin Bundur,  cofondatoare a festivalului Visual Playground şi spaniolul Fernando Vicente, autor al mai multor ilustraţii create pentru campania literară similară, desfăşurată la Madrid.  

În capitala Spaniei,  acest proiect a fost iniţiat în 1997 de Asociaţia Editorilor, cu sprijinul Metro de Madrid, compania de stat  care administrează reţeaua de metrou din capitala Spaniei, fiind în prezent una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite campanii culturale din oraş, care, de peste 20 de ani, reuşeşte să aducă literatura mai aproape de milioanele de persoane care folosesc zilnic acest mijloc de transport. 

Elaborarea, designul şi producţia acestui proiect sunt asumate integral de Ambasada Spaniei la Bucureşti.

Semnal editorial 223 + Fragment în avanpremieră: Max Seeck – Vânătoarea de vrăjitoare

Nu este disponibilă nicio descriere.

Soția unui autor de bestselleruri este ucisă. Anchetatorii o găsesc așezată la masa din sufrageria reședinței luxoase dintr-o suburbie a orașului Helsinki, în rochie neagră de seară și cu un rânjet sinistru pe față.

La început, pare că un psihopat reconstituie cumplitele crime din trilogia Vânătoarea de vrăjitoare a soțului victimei. Însă coordonatoarea investigației, Jessica Niemi, își dă curând seama că nu e vorba despre un singur ucigaș, ci, mai degrabă, despre zeci de persoane care cred într-o formă sinistră de vrăjitorie, îi cunosc fiecare mișcare și sunt întotdeauna cu un pas înaintea ei.

Când cadavrele încep să se adune, Jessica știe că nu se vor opri până nu vor obține ceea ce doresc. Iar când trecutul ei întunecat iese la iveală, ea își dă seama că trebuie să lupte cu propriii demoni în timp ce încearcă cu disperare să-i prindă pe ucigași înainte ca aceștia să facă următoarea victimă.

Vânătoarea de vrăjitoare are toate ingredientele unui roman captivant: sadism, schizofrenie și ocultism; seducție, umilință și brutalitate; fidelitate necondiționată și trădare șocantă.

„Un thriller consistent, intens, plin de suspans. Romanul lui Max Seeck este sumbru și cu o intrigă sinuoasă – momentele de revelație sunt de fiecare dată vii ca niște scene de film și cu impact uriaș. Seeck deține o abilitate stranie de a produce dezvăluiri menite să accelereze pulsul cititorului pe măsură ce face conexiunile, în același timp cu detectivul din carte. Măiestria lui în privința ritmului, plănuirea atentă a intrigii și preferința pentru capitolele scurte, rapide – toate acestea se combină pentru a crea un thriller alert, puternic.“

Booklist

Traducere din limba engleză și note

DANA-LIGIA ILIN

Nu este disponibilă nicio descriere.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

1

Vântul a prins putere şi colţurile casei uriaşe din sticlă şi beton amprentat stârnesc şuierături. Pocnetele ritmice de pe acoperiş au devenit tot mai dese, iar trosnetele slabe seamănă cu ale unui foc de tabără. Viteza incredibilă cu care dispare acum grămada de dune albe din curtea interioară arată forţa rafalelor. Maria Koponen îşi leagă strâns jerseul în talie şi priveşte întunericul prin ferestrele cât un perete întreg. Se uită la marea îngheţată – care în această perioadă a anului seamănă foarte mult cu un câmp imens, neted –, apoi la cărarea croită cu plugul până la ponton, luminată de lămpi înalte până la genunchi.

Maria strânge cu degetele picioarelor covorul gros care acoperă aproape în întregime podeaua mare. E cald în casă, ca într‑un cocon. Cu toate acestea, Maria se simte neliniştită, şi până şi cele mai mărunte nemulţumiri îi par neobişnuit de supărătoare în această seară. Ca afurisitele alea de lămpi din curte, care tot nu funcţionează cum trebuie.

Maria se trezeşte din visare când îşi dă seama că muzica s‑a oprit. Merge până dincolo de şemineu, la un corp de bibliotecă enorm, pe care colecţia de aproape patru sute de înregistrări a soţului său este aranjată pe cinci rânduri. Cu timpul, Maria s‑a obişnuit cu faptul că în casa lor muzica nu vine de la un smartphone. Discurile sună mult, mult mai bine. Asta i‑a spus Roger cu ani în urmă, când ea a poposit pentru prima oară în faţa colecţiei. Atunci erau peste trei sute de albume, cu o sută mai puţine decât acum. Faptul că numărul înregistrărilor a crescut lent, comparativ vorbind, în timpul existenţei lor comune, o duce pe Maria cu gândul la cât de mult a trăit Roger înainte de apariţia ei. Fără ea. Maria nu fusese decât cu un bărbat înaintea lui Roger: o idilă de liceeni, care a dus la o căsătorie timpurie şi s‑a încheiat când l‑a cunoscut pe scriitorul celebru. Spre deosebire de Roger, Maria n‑a gustat niciodată viaţa de celibatară. Uneori îşi doreşte să fi avut şi ea ocazia să trăiască pe bâjbâite, iresponsabil, să se găsească pe sine, cu aventuri de o noapte. Libertate. Pe Maria n‑o deranjează absolut deloc faptul că Roger este cu şaisprezece ani mai în vârstă decât ea. Însă un gând a început s‑o sâcâie: că într‑o bună zi s‑ar putea pomeni că simte un neastâmpăr, din cele care nu pier până ce nu te‑ai scufundat de suficiente ori în necunoscut. Şi Roger a avut deja ocazia să trăiască asta în viaţa dinaintea ei. Acum, dintr‑odată, în această noapte de februarie cu viscol, pe care Maria şi‑o petrece umblând singură de colo colo prin casa uriaşă de pe ţărm, pentru prima oară vede acest lucru ca pe o ameninţare. Un dezechilibru care ar putea să încline periculos corabia relaţiei lor, dacă ar fi să ajungă în ochiul unei furtuni.

Maria ridică acul pick‑upului, prinde cu vârfurile degetelor discul şi îl strecoară cu grijă în coperta de carton, de pe care un artist tânăr cu jachetă cafenie din piele întoarsă şi eşarfă în carouri alb cu negru priveşte direct spre aparatul de fotografiat, sigur pe sine şi morocănos. Blonde on Blonde al lui Bob Dylan. Maria pune discul la locul lui şi ia altul, la nimereală, de la capătul colecţiei aranjate alfabetic. Peste o clipă, după un pârâit scurt, vocea dulce, plină de căldură, a lui Stevie Wonder răsună din difuzoare.

Şi apoi Maria vede iar. De această dată, cu colţul ochiului. Lampa din grădină aflată cel mai aproape de ţărm dispare o clipă. Şi revine.

Se întunecă doar pentru o fracţiune de secundă, aşa cum făcuse un pic mai devreme. Maria ştie că elementele luminoase din abajur au fost înlocuite înainte de Crăciun. Îşi aminteşte bine, pentru că ea a fost cea care a plătit factura dezgustător de umflată a electricianului. Şi iată motivul pentru care această chestiune măruntă stârneşte în ea o iritare neobişnuită.

Maria înşfacă telefonul şi tastează un mesaj pentru Roger. N‑are habar de ce simte nevoia să‑şi deranjeze soţul cu o astfel de chestiune, mai ales când ştie că în acel moment el este pe scenă, adresându‑se cititorilor. Poate că motivul este un acces trecător de singurătate, amestecat cu un strop de nesiguranţă şi gelozie nejustificată. Maria priveşte o clipă mesajul trimis, aşteptând ca săgetuţele din partea de jos să devină albastre, dar nu devin. Roger nu se uită la telefon.

În acel moment, acul începe să sară: What I’m about to. What I’m about. What I’m… Vocea lui Stevie Wonder pare nesigură din cauza porţiunii extirpate din sentimentul frumos. Unele dintre discurile lui Roger sunt în stare aşa de proastă, încât nu merită să fie păstrate. Chiar nimic nu funcţionează ca lumea în casa asta afurisită? Şi apoi Maria simte cum se revarsă peste ea un val de frig. Înainte să aibă timp să asimileze ceea ce tocmai şi‑a dat seama, se uită la uşile glisante şi vede ceva care nu are ce căuta acolo. O clipă, contururile se potrivesc cu ale imaginii sale reflectate. Dar apoi silueta se mişcă, transformându‑se într‑o entitate distinctă.