Semnal editorial 199 + Fragment în avanpremieră: Jean-Christophe Rufin – Regele Zibeline în jurul lumii

Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Regele Zibeline în jurul lumii de Jean-Christophe Rufin, apărut de curînd în colecția „Biblioteca Polirom”, și în ediție digitală, traducere din limba franceză de Cristian Fulaș.

Un tînăr nobil european, contemporan cu Voltaire şi Casanova, ajunge în Siberia  şi apoi în China, Franţa şi SUA, dar şi în alte locuri din jurul lumii, devenind în cele din urmă regale Madagascarului. Sub pana lui Jean-Christophe Rufin, această istorie reală capătă amploarea  şi şarmul unei poveşti orientale, dintre acelea atît de faimoase  şi citite în secolul al XVIII-lea.  Iar la toate acestea se adaugă o foarte frumoasă poveste de dragoste ce la fiecare pas pare  sortită eşecului şi un periplu prin societatea şi moravurile epocii.

„M-a pasionat imediat destinul acestui aventurier, explorator exilat în inima Siberiei înainte să colinde toate oceanele lumii şi să devină regele Madagascarului. De douăzeci de ani vreau să-i spun povestea într-o carte. Benjowski însuşi şi-a scris Memoriile în 1791. Prin urmare, am fost nevoit să găsesc un artificiu romanesc pentru a evita să vin cu altă naraţiune istorică. Şi cel care mi l-a oferit a fost Benjamin Franklin.” (Jean-Christophe Rufin, L’Express)

„Un roman istoric cinematografic, deopotrivă o relatare a unei călătorii uluitoare şi o poveste de dragoste palpitantă.” (RTL)

„Un roman magnific! Jean-Christophe Rufin ne poartă în alte lumi, în alte timpuri, explorînd cu măiestrie tărîmurile umanului.” (Madame Figaro)

„O aventură incitantă, care duce cu gîndul la Barry Lyndon şi Paul şi Virginia.” (Lire)

Jean-Christophe RUFIN (n. 1952) este medic, diplomat, istoric şi romancier. A fost preşedintele asociaţiei Action Contre La Faim, unul dintre primii medici care s-au alăturat organizaţiei umanitare Médecins Sans Frontières şi unul dintre cei mai tineri membri ai Academiei Franceze. Dintre romanele sale, amintim: L’Abyssin (1997), laureat cu Prix Goncourt du premier roman şi Prix Méditerranée, Les Causes perdues (1999), distins cu Prix Interallié, Rouge Brésil (2001), laureat cu Prix Goncourt, Le Parfum d’Adam (2007), Le Collier rouge (2014).

FRAGMENT

         „Cu fața schimonosită de durere, Benjamin Franklin stătea în picioare în spatele fotoliului, cu mâinile încleștate pe spătarul din lemn, și privea ușa încruntat.

Reumatismul nu-i dădea pace de când se întorsese în Philadelphia. Mergea din rău în mai rău. Doi condamnați eliberați din închisoarea din vecinătate îl transportau cu tot cu fotoliu. Acești hoți simpatici îl adorau, dar duhneau prea tare a alcool pentru gustul lui.

Benjamin Franklin privea ușa pentru că, era sigur, aceasta n-avea să întârzie să se deschidă. În fiecare dimineață avea parte de aceeași așteptare și-aceeași dezamăgire. Alaiul de petenți, procesiunea de admiratori care veneau pentru a-i săruta mâinile și a-i cere ajutorul. Aceleași povești cu procese injuste, vecini în război, văduve nevoiașe. Abia-i asculta, înclina capul, visa, bătrân cum era, la destinul care-i fusese hărăzit și pe care nu mai avea să-l întâlnească vreodată. Nerecunoștința popoarelor! Cine negociase cu englezii în numele coloniștilor americani? Cine redactase Declarația Americană de Independență? Cine crease primul serviciu poștal, corpul pompierilor, marile ziare de opinie? Și cine reprezentase pe lângă francezi Statele Unite, abia născute, timp de unsprezece ani? Și totuși, la întoarcerea lui, intriganții își împărțiseră puterea și-i refuzaseră posturile înalte la care avea dreptul cu asupra de măsură, precum și toate onorurile. Ar fi meritat și el să fie ascultat și să i se îndeplinească dorințele, dar cine s-o facă?

Ușa se întredeschise și secretarul strecură capul.

— Sunteți pregătit, domnule?

Benjamin Franklin mormăi un „nu“, apoi ocoli fotoliul cu mișcări caraghioase și se prăbuși în el cu un geamăt de durere.

— Cine sunt cei din dimineața asta, Richard?

Bătrânul servitor, obișnuit de atâția ani să liniștească umorile rele ale stăpânului, consultă liniștit lista pe care o ținea în mână.

— S-au înscris doisprezece. Dar mai sunt treizeci în stradă, dacă doriți.

— La dracu’! Dă-mi hârtia aia.

Bătrânul își aranjă ochelarii cu lentile suprapuse. Era una dintre invențiile sale, singura care-i era încă utilă, căci încă se mai râdea de paratrăsnet… Parcurse mormăind lista cu nume. Toți acești Lewis, acești Davis, acești Kennedy nu-i erau decât prea bine cunoscuți, chiar dacă nu-i întâlnise niciodată.

— Ia te uită! remarcă el, arătând cu degetul osos spre mijlocul listei. Contele Auguste și contesa A. Cine sunt ăștia doi? O cheamă chiar A. pe contesa asta?

Richard coborî capul. Era micuț și rotofei și această postură îi dădea aerul unui câine supus.

— Știți că mă descurc greu cu numele străine, domnule. Aceste două persoane vin din Europa și nu le-am înțeles bine numele. La final e ceva de genul „ski“.

— Atunci, ai pus măcar prenumele?

— Pe cel al domnului. În cazul doamnei, chiar și numele mic e dificil.

Cuvântul „Europa“ îl trezise pe Franklin. Era copleșit de o asemenea nostalgie pentru acel continent, încă de la întoarcerea în țară, încât îl atrăgea orice avea legătură cu el.

— Vin din Europa, spui… De unde exact?

— De la Paris.

Bătrânului savant îi sclipiră ochii. În realitate, din toată Europa, Parisul contase cel mai mult pentru el, acolo cunoscuse triumful, fericirea, trebuia oare să spună că și iubirea?

— De la Paris! I-am cunoscut deja acolo?

— Ei asta insinuează. În fine, spun că i-ați întâlnit, dar poate că nu vă mai amintiți. Mai ales doamna spune că…

Franklin fu cuprins de neliniște. Nu știa ce să creadă. Ideea de-a revedea personaje care soseau de la Paris era cea mai mare bucurie imaginabilă. Și dacă o cunoscuse pe doamna aceasta era și mai bine. Totuşi, ce căuta acolo cu soțul ei?

— Ce vor? Ți-au spus? Îi simți… rău intenționați?

Richard strânse din buze.

— Deloc! Ba chiar sunt foarte nerăbdători să vă vadă și se bucură de asta.

Misterul se adâncea, lucru care nu-i displăcea defel lui Franklin. La vârsta lui, ce-și putea dori, dacă nu surprize și povești bine spuse?…

— Concediază-i pe toți ceilalți! Să revină mâine sau să se ducă la dracu’. Și lasă-i să intre pe acest conte Auguste și pe această doamnă pe care, se pare, am cunoscut-o.

— Prea bine, domnule.”