Fragment în avanpremieră: Yrsa Sigurdardóttir – Iertarea

Al treilea volum din seria Freyja și Huldar

„O poveste zguduitoare, pe care fanii genului polițist n-ar trebui să o rateze.” – Publisher’s Weekly

Poliția află despre crimă la fel ca toată lumea: de pe Snapchat. Filmarea arată o tânără îngrozită, cerșind Iertarea. Când trupul său neînsuflețit este descoperit, lângă el se află un bilet pe care e scrisă cifra 2.
Detectivul Huldar se alătură investigației, apelând la psihologul Freyja ca să-l ajute să-i interogheze pe prietenii adolescenți ai victimei. În scurt timp, descoperă că victima, Stella, era foarte diferită de fata cuminte și blândă care părea să fie. Dar cine ar fi putut să o urască atât de mult încât să o ucidă?
Apoi un alt adolescent e dat dispărut și mai multe filmări apar în social media, iar poliția găsește cadavrul însemnat cu cifra 3.
Cel puțin două lucruri sunt acum clare pentru Freyja și Huldar: adevărul e departe de a fi simplu. Iar criminalul mai pune ceva la cale.
Dar există oare și victima cu numărul 1?

Sigurdardóttir știe să îmbine analiza tarelor societății cu ancheta polițienească, Iertarea îmbogățind seria Freyja și Huldar cu o temă actuală, magistral abordată.” – Booklist

„Cel mai așteptat roman crime al anului!” – CrimeReads

Sigurdardóttir pune sub lupă fenomenul bullyingului, cu toate implicațiile sale – izolarea socială, suicidul, consilierea psihologică și dificultatea prevenirii lui în acest thriller întunecat, excelent construit.” – Library Journal

„Regina thrillerului islandez ne surprinde cu o poveste ce sondează cu măiestrie zonele întunecate ale minții omenești.” – Crime by the Book

Yrsa Sigurdardóttir, născută la Reykjavík în 1963, a debutat în literatura polițistă în 2005, cu Ultimul ritual, romanul ce deschide celebra serie care o are ca protagonistă pe avocata Thóra Gudmundsdóttir. Suflete damnate, al doilea volum din serie, a fost nominalizat la Shamus Award în 2010. În 2011, Îmi amintesc de tine a primit Icelandic Crime Fiction Award, iar în 2015 Tăcerea mării a câștigat Premiul Petrona pentru cel mai bun roman polițist scandinav. Cărțile Yrsei Sigurdardóttir au fost traduse în peste 30 de limbi.
De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut: Suflete damnate, Zile întunecate, Cenușă și pulbere, Îmi amintesc de tine, Renegații, precum și primele două volume din seria Freyja și Huldar: Moștenirea și Răfuiala.

Autor: Yrsa Sigurdardóttir

Nr. de pagini: 464

ISBN: 978-606-400-808-4
Preț vechi: 49.00 RON

Preț nou41.65 RON

Titlul original: Aflausn
Limba originală: islandeză
Traducere de: Liviu Szoke

Anul apariţiei: 2020

Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă

FRAGMENT

— Scuză‑mă! Ai un minut la dispoziție?

Freyja o rupse la fugă. Strigătele ei fură ignorate, fie din pricină că gândurile fetei erau la kilometri distanță, fie pentru că presupunea că Freyja se adresa altcuiva.

— Hei!

Freyja era nevoită să se ferească întruna din calea celorlalți elevi care participaseră la adunare, încercând totodată să n‑o piardă din vedere pe fată. Spre deosebire de ea, ceilalți mergeau în grupuri sau în perechi, adânciți în discuții despre ce păţise Stella. Nu se întâmpla în fie­care zi să se trezească implicați într‑o poveste demnă de dat la știri.

— Scuzați‑mă… scuzați‑mă…


Freyja împinse politicos niște tineri la o parte din ca­lea sa și fu răsplătită cu câteva uitături dezgustate dinspre cei care care considerau că pământul fusese creat special pentru ei. În cele din urmă, izbuti să o prindă pe fată de umăr. Simțind oasele delicate prin haina ponosită, ea slăbi strânsoarea, ca să nu‑i facă rău. Fata privi în jur, cu ochii mari, de parcă s‑ar fi temut să nu fie lovită. Freyja își luă mâna de pe umărul ei, zâmbind stingherită.

— Scuză‑mă, am putea sta puțin de vorbă, doar noi două?

Rămăseseră amândouă în mijlocul coridorului, în timp ce restul copiilor treceau mai departe pe lângă ele, aruncându‑le priviri când și când și șoptindu‑și unul altuia.

— Ar trebui să căutăm un loc mai ferit. Nu va dura mult.

Fata deschise gura ca să obiecteze, apoi o închise, lăsând‑o pe Freyja să o conducă afară din mulțime. Era limpede că fata se hotărâse c‑ar fi de preferat să discute în particular cu această străină, în loc să rămână și să se certe cu ea, în văzul tuturor.

Pătrunseră pe prima ușă pe care Freyja o zări. Aceasta dădea într‑o sală de clasă, plină ochi de scaune și pupitre. Tabla era acoperită de ecuații pe care cineva uitase să le șteargă, iar Freyja simți o împunsătură de vinovăție la gândul temelor neglijate care o așteptau în continuare pe masa din bucătărie. Fata se așeză în spatele celei mai so­lide piese de mobilier din încăpere, catedra profesorului, și rămase acolo, privirea fulgerându‑i când spre Freyja, când înapoi în podea.

— Pesemne că nu m‑ai remarcat mai devreme, la întâl­nire. Mă numesc Freyja și ajut poliția. Sunt psiholog — psiholog pentru copii, de fapt.

Observă faptul că precizarea aceasta din urmă nu avu efectul scontat. Poate că fata o fi fost ostracizată din punct de vedere social, însă era limpede că împărtășea iluzia colegilor, și anume că erau aproape adulți.

— Cum te numești, dacă nu te superi?

— Adalheidur.

Fata părea mai puțin timidă acum, că rămăseseră singure, și era clar că Freyja n‑avea de gând să‑i facă vreo figură urâtă. O privi în ochi pe Freyja când se prezentă și aceasta îi văzu pentru prima oară limpede chipul. Spre deosebire de fetele care veniseră mai devreme la secție, ea nu purta niciun fel de machiaj, nici măcar rimel. Ceea ce o făcea să pară mai tânără, mai inocentă decât ele. Nefericirea ei era evidentă nu doar după cum stătea, cu umerii plecați, ci și după aspectul părului său șaten, ce atârna în șuvițe lipsite de strălucire și de viață.

— Bună, Adalheidur.

Freyja zâmbi.

— De ce nu iei loc?

Fata clătină din cap.

— Bine, nicio problemă. N‑ar trebui să dureze mult.

— Ce? Ce n‑ar trebui să dureze mult? întrebă fata, arun­când o privire spre ușă. De ce vrei să vorbești cu mine?

— Ca să purtăm o mică discuție despre Stella. Nu prea reușim să ne formăm o imagine mai clară despre ea.

Freyja trebui să se concentreze ca nu cumva să vor­bească în mod accidental la timpul trecut. Colegii Stellei credeau în continuare că fata era în viață.

— Polițiștii au stat de vorbă cu familia ei, cu prietenii și cu profesorii. Și cu fetele care lucrau cu ea la cinema­tograf. Cu toții au prezentat aceeași imagine: Stella este o fată adorabilă, populară și amuzantă. Ceea ce nu ne oferă mare lucru. Însă te‑am observat mai devreme, la adunare, și mi‑am închipuit că ai putea să‑mi spui mai multe despre ea — lucruri pe care ceilalți ori nu le pot vedea, ori nu doresc să le recunoască.

Fata pufni.

— Nu va ajunge mai departe și ceilalți copii nu trebuie să afle absolut nimic.

Adalheidur o privi țintă pe Freyja, cu o expresie im­penetrabilă pe chip.

— Chiar n‑o cunosc deloc. Va trebui să discuți cu altcineva.

— Serios? Voi două nu vă cunoașteți?

— Nu.

— Dar sunteți în aceeași clasă, nu?

Buzele lui Adalheidur se strânseră și mai mult.

— Nu‑i așa?

Adalheidur se încăpățână să tacă încă o clipă, apoi adăugă, pe un ton reținut:

— Ba da. Dar eu, gen, nu ies cu ea. Nu suntem prietene. Ea stă în spate; eu stau în față. Vorbește cu altcineva — cu cineva care, gen, chiar umblă mult cu ea.

Freyja îi ignoră remarca.

— Mi s‑a părut că te văd zâmbind când directoarea vor­bea despre Stella. Mă înșel?

Adalheidur ridică din umeri, însă Freyja insistă:

— Sunteți dușmane?

Fata își coborî iar privirea în podea. Freyja îi observă pentru prima oară degetele când Adalheidur își strânse haina, într‑o atitudine defensivă, în jurul corpului. Un­ghiile îi erau roase până în carne.

— Deja ți‑am spus: nu e prietena mea.

— Să nu fiți prietene e un lucru. Să fiți dușmane e cu totul altceva. Ce sunteți, până la urmă?

Fata ridică privirea. În sfârșit, o scânteie de viață se ivi în ochii care acum o priveau cu asprime pe Freyja.

— Dușmane, bine? Asta te va ajuta în anchetă?

— Vom vedea, rosti Freyja calm, apoi îi acordă fetei câteva clipe ca să se liniștească după accesul de furie. Deci tu nu împărtășești opinia prietenilor Stellei cum că e o persoană adorabilă?

— Nu.

Un răspuns scurt, lipsit de ezitare.

— Știi cumva dacă este amestecată în ceva care să poată oferi vreo explicație pentru ce i s‑a întâmplat? Dacă se întovărășește cu oameni mai în vârstă ca ea, de exemplu?

Freyja folosea în mod intenționat cuvinte mai lungi. Când stai de vorbă cu copii sau adolescenți care se com­portă îndărătnic sau sunt dificili, poți uneori să‑i scoți din îmbufnarea lor bulversându‑i.

— Amestecată?

Adalheidur se încruntă.

— Ce vrei să spui?

— Dacă umblă cu persoane mai în vârstă ca ea? De ge­nul periculos?

— Habar n‑am. N‑am nici cea mai mică idee cu cine umblă ea.

Freyja zâmbi.

— Nu. Îmi închipui că nu știi. Dar spune‑mi altceva: cum se face că sunteți dușmane? Stella pare foarte popu­lară. A făcut ceva care să te supere sau e taman pe dos?

Cum Adalheidur nu‑i răspunse, Freyja continuă:

— Uite, îți promit că nu mai zic nimănui. Dar, dacă deții informații pe care alții le ascund sau nu le cunosc, ne‑ai putea ajuta să o găsim pe Stella sau pe cel care a atacat‑o. Imaginea perfectă care ne‑a fost oferită până acum chiar nu ne ajută deloc. Poate că nici părerea ta nu ne va fi de ajutor, dar ne‑ar plăcea s‑o auzim.

Chipul fetei se întunecă din nou.

— Chiar vrei s‑auzi? Serios?

Își așeză mâinile pe catedră și se aplecă în față, vrând parcă să reducă distanța dintre ele.

— Cei ca voi vin mereu cu astfel de chestii, însă nu vorbesc serios de fapt. Nimeni nu vrea să asculte. Nu cu adevărat.

Brusc, ochii i se umplură de lacrimi.

— Școala știe prea bine ce mi‑au făcut nemernica aia și prietenele ei. Cu toate astea, vor să mă prefac că‑mi pare rău c‑a dispărut. Mă târăsc la adunarea lor idioată. Mă obligă să le ascult rahaturile despre consiliere după o experiență traumatizantă și cum că Stella e în gândurile noastre, ale tuturor. Mda, sigur. Le‑am spus și le‑am tot spus, dar nu vor să asculte. La fel e cazul și cu tine.

— Dă‑i drumul. Îți promit că am să te ascult.

Adalheidur oftă și ridică din umeri, însă crezu în vor­bele Freyjei. Iar Freyja avu grijă să‑și păstreze chipul golit de orice expresie în timp ce asculta povestea fetei. Care nu se deosebea prin absolut nimic de nenumărate alte povești actuale despre hărțuire. Urât, crud și umilitor; glasul fetei era plin de amărăciune în timp ce își spunea povestea. Îi implorase în mod repetat pe cei din condu­cerea școlii să intervină, însă răspunsurile lor anemice nu numai că nu făcuseră nimic ca să‑i îmbunătățească situația, ci, mai mult, i‑o înrăutățiseră. Stella afișa o ex­presie inocentă, nega totul și întorcea toate acuzațiile împotriva lui Adalheidur, cu lacrimi în ochi. Doar pentru ca, mai apoi, răzbunarea ei să fie și mai sălbatică. Încer­cările părinților lui Adalheidur de a interveni fuseseră și ele sortite eșecului. Ori de câte ori încercau să oprească hărțuirile, ieșea și mai rău. Pagina de Facebook ce în­demna la ură împotriva ei fusese ștearsă când a depus plângere, dar tot continua să apară sub un nume nou imediat ce dispărea cea de dinaintea ei — cu un conținut și mai urât. Era ca și cum ai fi folosit gaz de brichetă ca să stingi un incendiu. Adalheidur renunțase să se plângă, indiferent ce i se întâmpla. Încerca doar să treacă neob­servată, evitând rețelele sociale și numărând zilele rămase până devenea suficient de mare ca să poată părăsi țara.

După ce fata își isprăvi povestea, Freyja rămase o vreme pe gânduri. În astfel de situații, unii oamenii se agață de propria sănătate mintală ca să găsească în ei tăria necesară să scape întregi la cap din acest chin. Alții însă n‑au norocul ăsta. Ci își duc amărăciunea care o măcina pe Adalheidur până târziu, la maturitate. Freyja însăși se afla undeva la jumătatea drumului între aceste două extreme.