Traducere din limba engleză și note: DANA‑LIGIA ILIN
La căderea nopţii, o barcă pneumatică iese din portul Råå. La bord se află un individ care poartă o sabie ascunsă la spate, sub haine. Misiunea lui a fost hotărâtă de zaruri: cineva trebuie să moară. Cine anume, nu ştie încă.
Timp de patru săptămâni, poliţia din Helsingborg s-a ocupat de investigarea complexă a unor crime aparent fără legătură, pe care poliţiştii le cred, în sfârşit, rezolvate. Dar când este descoperită o nouă victimă, ei sunt nevoiţi să accepte că tot ceea ce cred că ştiu este greşit.
X feluri de a muri, cel de-al cincilea roman din seria Fabian Risk, începe din momentul în care acţiunea s-a oprit în Motivul X. Stefan Ahnhem continuă să dezvolte în forţă construcţia sa epică de investigaţie şi universul în plină expansiune din jurul lui Fabian Risk şi al colegilor lui, iar cititorul este invitat să se alăture cursei finale împotriva omului cu zarurile.
„X feluri de a muri este romanul poliţist cel mai plin de acţiune pe care l-am citit în ultimii ani. E atât de captivant şi de terifiant, încât uneori a trebuit să mă întrerup din citit… X feluri de a muri este un thriller desăvârşit şi perfect conceput, cu o intrigă impecabilă şi un suspans care se construieşte treptat… Intensitatea creşte de la început până la sfârşit, şi eşti atât de absorbit de acţiune încât ajungi să te uiţi constant peste umăr, încercând să te ascunzi de omul cu zarurile.“
Litteratursiden, Danemarca
„Ahnhem continuă la aceleaşi cote înalte cu care ne-a obişnuit, iar acest thriller în ritm alert este absolut remarcabil.“
BTJ, Suedia
„Felul în care Ahnhem îşi construieşte acţiunea este intens şi genial… Cu adevărat palpitant. Scriitura lui Stefan Ahnhem îţi taie respiraţia.“
Bogfidusen, Danemarca
1
Încuietoarea uşii din blocul cu trei niveluri aflat vizavi de gara din Klippan părea să nu fi fost unsă de douăzeci de ani. Prin urmare, uşa nu se închisese cu totul şi a fost deschisă uşor, fără cod, cheie sau violenţă.
Leo Hansi fusese pe cale să renunţe. Dar când s‑a strecurat în hol fără să aprindă lumina, s‑a simţit încrezător, pentru prima oară în câteva ore, că acea noapte, absolut ultima înainte să se apuce, în sfârşit, cu seriozitate de schimbarea vieţii sale, ar putea, la urma urmei, să iasă bine. Nici nu‑şi mai amintea când avusese o noapte bună, iar această noapte de iunie care se îndrepta cu iuţeală spre zori, fusese până în acel moment una dintre cele mai rele.
Până în acel moment, fusese pe teren, muncind din greu timp de şase ore încheiate. Verificase una după alta casele de pe Bjersgårdsvägen, Fredsgatan şi Vallgatan şi nu reuşise să pună mâna decât pe un cărucior de copil destul de nou şi o bicicletă roz pentru copii, ceea ce spunea destul despre cât de jos ajunsese. Să fure de la copii şi de la părinţi de bebeluşi. Ce putea să fie mai jalnic?
Laolaltă, puteau să‑i aducă cel mult cinci sute de kronor, adică mai puţin de o sută pe oră. Dacă puneaila socoteală benzina, o pauză de cafea şi absenţa plăţii pentru orele suplimentare, lucra în pierdere, şi dintr‑odată revenirea la facultate, un împrumut acordat studenţilor şi obţinerea unei diplome de licenţă păreau singura perspectivă rezonabilă.
Grătarul Weber a fost cel care l‑a convins, după toţi aceşti ani, că gata, nu mai merge aşa. Că trebuia să facă ceva cu propria viaţă, ceva adevărat, care să conteze şi nu se reduce la furişarea prin grădini din cartierele mărginaşe, spargerea de ferestre şi furtul unor maşini mediocre.
Grătarul era de dimensiunile unei bucătărioare în aer liber şi alimentat cu gaz, desigur, ceea ce, din punctul de vedere al mediului era, indiscutabil, cea mai proastă variantă. Însă, judecând după Jeepul 4×4 de pe alee, criza climatică gata să se abată asupra planetei nu era ceva de care să se sinchisească proprietarii. N‑ar fi fost surprins dacă ei n‑ar fi pus pe grătar nimic altceva decât carne roşie. Friptane zdravene, cu o amprentă de carbon enormă, pentru digerarea cărora stomacul lor avea să aibă nevoie, probabil, de săptămâni întregi. Ticăloşii ăştia probabil că erau şi dintre cei care merg oriunde cu avionul.
Date fiind toate astea, n‑a simţit nici o umbră de vinovăţie când i‑au căzut ochii pe grătarul strălucitor care stătea neancorat pe terasa de lemn din grădină. Nou, ar fi costat cel puţin treizeci de mii, aşa că ar fi trebuit să poată căpăta pe el câteva mii, poate cinci.
Problemele au început când a pus piciorul pe terasă, sub forma a două spoturi puternice. Brusc, a fost ca şi cum ar fi fost interogat la Guantànamo. Însă asta n‑a fost partea cea mai rea. Adevărata pacoste a fost afurisitul de câine care s‑a trezit şi a început să latreca turbat, trezindu‑şi în cele din urmă stăpânii, care, fireşte, i‑au dat drumul afară potăii.
Singurul lucru mai rău decât cei care poluează mediul erau câinii. Nu numai că se răhăţeau peste tot, puţeau ca nişte pubele îmblănite şi, de cum îl vedeau, ţineau morţiş să latre de parcă de asta atârna viaţa lor. N‑avea importanţă cât de mici erau, sau dacă era în miezul zilei, sau dacă erau legaţi pe partea cealaltă a străzii. De cum dădeau ochii cu el, îşi ieşeau din minţi.
Cel puţin ajunsese înapoi la dubiţă şi o pornise de la a doua încercare, lucru care de obicei nu se întâmpla.
Era uimit că reuşise s‑o ţină aşa atâţia ani. În special dacă ne gândim la evoluţia cartierelor mărginaşe. Nu erau decât câţiva ani de când nu era nevoie decât să izbeşti cu o piatră o fereastră, şi intrai. În ziua de azi, în toate blestematele de case era câte o alarmă care îţi făcea urechile să ţiuie, sau un câine îmbăloşat.
De asemenea, mai mulţi oameni aveau seifuri, în care păstrau tot ceea ce înainte fusese uşor de furat. Nici televizoarele nu mai meritau să fie luate. În ziua de azi dura aşa de mult până să le dai jos de pe perete, încât până să ajungă în dubiţă erau deja depăşite.
Totuşi, apartamentele erau altă mâncare de peşte. Oamenii care trăiau în apartamente continuau, cine ştie de ce, să se simtă în siguranţă şi nu credeau că au nevoie de alarme. Unii erau chiar destul de naivi ca să‑şi lase uşa de la intrare descuiată. Cu un dram de noroc, puteai să‑ţi vâri braţul şi să scotoceşti în voie prin buzunarele jachetelor şi paltoanelor, căutând chei şi portofele.
Cu toate acestea, nu puteai să contezi pe mai mult de o uşă descuiată din câteva sute şi, după cum era de aşteptat, toate cele trei uşi de la etajele unu şi doi erau încuiate. Şperaclul său simplu n‑avea nici o şansă înfaţa noilor încuietori solide pe care şi le instalaseră toţi. La ultimul etaj nu erau decât două apartamente, ceea ce‑i scădea şi mai mult şansele.
Prima uşă era încuiată, desigur. S‑a dus la cealaltă şi s‑a uitat la ea.
Asta era ultima noapte pe care avea s‑o petreacă umilindu‑se în acest fel. Se hotărâse. Fie ce‑o fi, asta‑i ultima clădire şi ultima uşă, şi‑a zis pe când punea mâna pe clanţa uşii lui Evert Jonsson, şi n‑a trebuit decât să împingă un pic ca să se deschidă.
După ce şi‑a revenit din surprinderea de a da cu adevărat peste o uşă descuiată, a păşit în întuneric şi a stat câteva secunde înainte să închidă uşurel uşa în spatele lui şi să asculte dacă e vreun zgomot făcut de Evert Jonsson sau, şi mai rău, de un câine. Dar era linişte deplină. Ca şi cum aerul stătuse nemişcat săptămâni în şir şi ajunsese atât de dens, încât i se lipea de faţă. Mai avea şi un miros dulceag, ca de mucegai.
A aprins lanterna şi a îndreptat lumina spre cuier, unde două jachete şi un blazer erau puse frumos pe umeraşe. Dar în afară de un pachet nedesfăcut de Fisherman’s Friend, un nasture de cămaşă rătăcit pe acolo şi un pumn de bonuri vechi de la supermarket, n‑a găsit nimic interesant în nici un buzunar. Dulăpiorul pentru chei de pe perete era la fel de neinteresant. Nu se vedea nici o cheie de maşină sau vreun seif.
A mers mai departe pe coridor şi a încercat să scape de nervozitatea care era din ce în ce mai puternică. Dar, la fel ca aerul, era lipită de el. Ceva nu era în ordine. Ceva care l‑a făcut să se gândească dacă n‑ar trebui să facă stânga‑împrejur şi să meargă acasă ca să‑şi înceapă chiar atunci noua viaţă. Dar n‑avea de gând să se dea bătut aşa de uşor. Un apartament descuiat. Ce pleașcă!
FanSF 