#citeșteromânește cu Polirom: 500 de titluri semnate de autori români, la reducere

Editura Polirom se alătură proiectului #citeșteromânește, o campanie inițiată de Ministerul Culturii, care are ca scop promovarea cărților românești.

Astfel, în perioada 14-28 august 2020, Polirom oferă 40% reducere pentru 500 de titluri semnate de autori români (ficțiune și nonficțiune), în limita stocului disponibil.

Oferta promoțională este disponibilă exclusiv pe siteul editurii și cuprinde titluri semnate de cei mai îndrăgiți scriitori români contemporani, laureați ai celor mai prestigioase premii literare și traduși în nenumărate limbi, carte pentru copii, literatură de călătorie, studii, eseuri, istorie, critică și istorie literară,  biografii, jurnale, memorii, corespondență etc.

500 de titluri publicate în cîteva dintre cele mai prestigioase și apreciate colecții ale Editurii Polirom – „Historia”, „Plural”, „Ego-grafii”, „Opere”, „Fiction Ltd”, „Ego. Proză”, „Biblioteca Memoria”, „Biografii romanțate”, „Top 10+”, „Eseuri&Confesiuni” etc. , precum și în serii de autor dedicate.

Lista completă a titlurilor, aici.

Semnal editorial 186 + Fragment în avanpremieră: Carole Stivers – Codul Vieții, în curând, la Editura Rao

Este anul 2049 și Guvernul SUA decide să folosească o armă biologică în Kandahar, iar când aceasta nu acționează chiar așa cum a fost plănuit, este începutul sfârșitului. O pandemie începe să decimeze omenirea iar antidotul nu ajunge decât pentru câțiva „aleși”. Un grup de cercetători încearcă, contracronometru, să creeze bebeluși modificați genetic imuni la această boală, care vor fi născuți, crescuți și păziți de roboți inteligenți cu personalitate unică, numiți Mame, până când va fi sigur să-i reintegreze în societate.

DESPRE AUTOARE:

Carole Stivers s-a născut în East Cleveland, Ohio. Are un doctorat în biochimie la University of Illinois din Urbana-Champaign, studii postdoctorale la Stanford și o carieră de diagnostician. Trăiește în California, unde combină dragostea pentru scris cu fascinația privind posibilitățile științei.

„…(Carole) Stivers îmbină știința, emoțiile și inteligența artificială pentru a obține o poveste realistă. În timp ce narațiunea este captivantă și provocatoare, personajele sunt cele care strălucesc atunci când acceptă propria mortalitate în același timp încercând să asigure supraviețuirea umanității” Craig Clark

„Viziunea mitică și știința lui Stivers vor atinge o coardă sensibilă a cititorilor care se tem pentru viitorul omenirii. Distopia este dureroasă, provocativă dar, în cele din urmă, plină de speranță” Elisabeth Weed, TheBook Group.

„Nu am reușit să las cartea din mâini! Parțial aventură, parțial științifico-fantastic, romanul este plin de suspans. Carole Stivers este o povestitoare genială care a combinate știința, tehnologia și istoria pentru a spune o poveste minunată despre umanitate și dragoste.” Devi S. Laskar

„Stivers își împarte atenția între cercetătorii care pun în practică programul, în pasaje palpitante care abundă în secrete guvernamentale și mize înalte și relația stranie dintre mama robot Rho-Z și Kai, copilul ei uman modificat genetic în timp ce își duc viața izolați în desert în anul 2060. Fiecare fir al poveștii rezonează emoțional, ducând inevitabil într-un punct în care se vor întrepătrunde. Viziunea mitică și stiința lui Stivers vor atinge o coardă sensibilă a cititorilor care se tem pentru viitorul omenirii. Distopia este dureroasă, provocativă dar, în cele din urmă, plină de speranță” Elisabeth Weed, TheBook Group.

„Carole Stivers nu este prima care s-a întrebat dacă maternitatea poate fi reprodusă științific, dar aceasta este o completare profundă și provocatoare a acestei probleme. O poveste espre sfârșit care se concentrează mai puțin asupra a ceea ce s-a pierdut și mai mult asupra a cee ace ar putea fi salvat (și cum). Minunata poveste a lui Stivers se situează exact pe linia de despărțire dintre om și mașină, în timp ce vina, amenințarea, salvarea și dragostea trec de la personaj la personaj în moduri surprinzătoare și puternice” Karen Joy Fowler, autoarea bestsellerului New York Times Ne-am ieșit cu toții din minți)

“Unele povești sunt atât de unice și totuși atât de universale încât este o minune că nu fac deja parte din legendele omenirii. Cartea lui Carole Stivers este una dintre ele. Scrisă simplu, dar plină de forță, plină ochi de idei și extrapolări despre ce înseamnă să fii mamă. Simply written but powerful, chock full și tot ceea ce implică acest cuvânt. Apocaliptic și totuși plin de speranță, răsfățați-vă cu această poveste. Veți fi răsplătiți însutit” James Rollins, autorul bestsellerului New York Times Crucible

Fragmente:

„Bine, deci aveți încredere că dr. Garza și echipa lui se vor descurca cu proiectul antidotului fără mine. Dar de ce mă trimiteți la Los Alamos? Ce ar putea fi acolo mult mai important decât ce am făcut la Fort Detrick?

            – Trebuie să facem bebeluși, spuse Rick.

            – Bebeluși?

            – Copii care să fie imuni la chestia asta. Este unul dintre motivele pentru care ai fost adus încă de la început.

Felul în care trebuie să înveți roboții militari să aibă grijă de nou-născuți într-o lume postapocaliptică nu făcea parte din programul ei de cursuri de la Princeton. Ideea în sine era absurdă, era un angajament herculian, un proiect cu o țintă și un nivel de dificultate care erau în continuă schimbare. Dar având în vedere tot ce se întâmpla – răspândirea rapidă a infecției, încercările eșuate de a găsi un antidot care să funcționeze și care să salveze mai mult de câteva suflete – totul începea să aibă logică.”

„În laboratorul lui Bavi de la ITM, programatorii pregăteau de mult timp cu roboți simpli pentru interacționa și a avea grijă de oameni. Sarcina ei era să extragă tot ce putea din esența Novei. Vocea, blândețea și intonația ei nazală aveau să fie sintetizate în vocea uneia dintre Mame. Amintirile ei, oamenii și locurile pe care le-a știut cândva, vor dispărea. Dar convingerile ei, felul în care vedea lumea din jurul ei, aveau să rămână. Rose nu putea decât să spere că acesta era începutul introducerii în coduria acestor elemente iluzorii de familie, apartenență, proprie identitate.”

„- Eu sunt multe lucruri. Sunt un calculator. Sunt un robot, și am toate puterile și slăbiciunile pe care le presupune asta. Sunt o prezență care trăiește înăuntrul tău. Dar azi am învățat că mai sunt și altceva. Port esența mamei tale umane.

– Rose McBride.

            – Da.

            – Nu știai asta înainte?

            – Nu știam. Doar eram. E o diferență.

            – Cât de mult te asemeni cu ea?

            – Presupun că mă asemăn cu ea cât de mult a putut ea să mă facă să fiu ca ea. Și-a sădit spiritul în mine. Și-a dorit ca eu să îl port. Acum înțeleg asta.

            – Da…                 

            – Dar la început, nu am fost conștientă de asta. Nu am înțeles cu adevărat această parte a misiunii mele. Și chiar dacă aș fi înțeles-o, nu aș fi putut s-o îndeplinesc.

            – De ce nu?

            – Nu mă simțeam pe mine însămi.

            – Și acum te simți?

            – E un lucru greu de învățat. Dar sunt în proces de învățare.

            – Cum?

            – Tu mă înveți.”

„James închise ochii. Întotdeauna fusese așa. Odată cu puterea, venea și libertatea de a judeca, de a decide ce e bun și ce e rău. De a discerne între prieten și inamic. De a schimba lumea. Nu-i plăcuse niciodată o astfel de putere, și nici nu avusese încredere în cei care o deținuseră. Se luptase. Rezistase… Dar era posibil oare ca, în tot acel timp, să fi fost incapabil să vadă un adevăr simplu?

            În siguranță în îmbrățișarea lui Rho-Z, simți cum corpul i se relaxă. Simți o căldură, mai mult decât sângele din vene. Uitase atât de multe lucruri. Privirea Sarei. Felul în care dragostea ei, dragostea unei mame, îl legase de Misha în familia lor micuță de trei persoane. Atingerea ușoară a mâinilor propriei sale mame – siguranța acelei prime dragoste necondiționate… Acea minune.

            Acolo se afla puterea.

            Acum îi putea vedea – copii care se jucau pe platourile însorite ale deșertului – cu Mamele lor supraveghindu-i. O nouă generație. O nouă lume.

            – Nu există inamici, zise el.

            Un gând minunat.”

Semnal editorial 185 + Fragment în avanpremieră: Tony Mott – Toamna se numără cadavrele

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă, copac, în aer liber şi natură, text care spune „R TOAMNA SE NUMĂRĂ CADAVRELE RRASOV TONY MOTT”

Toamna este un anotimp frumos.
Dar și periculos, mai ales în Brașovul în care trăiește Gigi Alexa. O altă poveste semnată de Tony Mott, care adaugă seriei un nou anotimp după Iarna crimelor perfecte.

O poveste într-o nouă cheie, un alt stil și o altă perspectivă. Neașteptată. Un roman polițist după toate regulile genului, plus aromă locală. De citit și de savurat! Bogdan Hrib

Gigi Alexa, înconjurată de vechii ei colegi și prieteni, își caută un nou partener? Politia e pusă în fata unor cazuri lipsite de sens și logică? Un asasin în serie se ascunde pe străduțele turistice ale Brașovului? Ar putea fi chiar cel de lângă tine? Gigi Alexa e prinsă într-un vârtej al vieții și al morții care nu pare să-i mai dea nicio șansă. Și totuși?

Toamna se numără cadavrele (fragment)

seria Gigi Alexa, cartea a doua


Capitolul 2 – UNU

Luna e ca un ac încovoiat. Când te uiți prin SkyView, ți-o arată plină, iar stelele există și dacă nu se văd. Cu telefonul, stelele se văd chiar și dincolo de nori, dacă ar fi, dar nu sunt, noaptea e senină. Ți le arată și dincolo de ziduri. Femeia ridică telefonul în direcția pădurii și vede constelația Leului. Îi place mult să o privească. Desenul de pe ecran arată un leu majestuos. Și-a descărcat aplicația când au fost Perseidele, la mijlocul lui august, tocmai pentru că nu se vedea nimic pe cer, așa că i-a plăcut să le vadă brăzdând ecranul. Și-a imaginat că e aproape același lucru, chiar dacă nu putea să le prindă cu ochiul liber, ele erau acolo și cădeau. Și-a pus o dorință. Ar fi vrut să aibă un copil și, dacă ar fi fost un băiat, i-ar fi plăcut să îl cheme Rasalas. E o stea din Constelația Leului.


De atunci se uită pe cer în fiecare seară, știe că e important să-ți exprimi dorința și să crezi în ea suficient. Și să se gândească intens, ca și când ar avea băiețelul deja.
Sughite. O pomenește cineva.

Strada e pustie și se vede Poarta Șchei în capăt. Ea urcă pe aleea de deasupra stadionului și o ia pe Lacea. Cimitirul eroilor e slab luminat, poate că ar fi bine dacă ar fi niște lămpi care ar lumina pietrele? Biserica Sfânta Parascheva e pe dreapta, clădirea se scaldă într-un galben lăptos, dar în curtea cu morminte e întuneric. Doar a mai trecut pe aici și nu i s-a întâmplat niciodată să audă sau să vadă ceva ciudat.


Pașii bărbatului din spatele ei sunt purtați de vânt, sunetul lor pare și mai pregnant din cauza ecoului. E sigură că e un bărbat după ritmul în care calcă. El vede cum îi strălucește părul în lumina felinarelor, de parcă ar prinde viață de fiecare dată când trece pe lângă un stâlp. Coama de păr blond și creț se transformă într-o aureolă, apoi pălește, până când luminează din nou la următoarea sursă de lumină. O însoțește până acasă.
În clipa în care ea se oprește, el se ascunde după o mașină. Ea întoarce capul și nu vede nimic, a ezitat până când a făcut asta, parcă a început să joace un joc.


Oare de ce nu pune cheile în buzunarul cu fermoar al genții? Iar le caută. Ea se sprijină cu umărul stâng de poartă și scotocește cu ambele mâini. A nimerit peste telefon, apoi i-a dat drumul la loc, ar putea să lumineze cu el în poșetă, poate că le-ar găsi mai ușor.


Liniștea bruscă o avertizează că ceva s-a schimbat. Pașii nu se mai aud. O pală de vânt îi ridică ușor rochia, aerul e ceva mai rece. Copacii din pădurea de deasupra foșnesc și i se face pielea de găină, simte din cap până în picioare frigul brusc. Dă să se întoarcă, dar bărbatul îi cuprinde mijlocul cu o mână, o trage cu spatele spre el, iar cu mâna dreaptă îi acoperă fața cu un material rece și urât mirositor. Încearcă să țipe, dar deschiderea gurii o costă, cârpa îi umple gura și sunetele sunt din ce în ce mai slabe. Simte o mână pe gât, încearcă să se zbată. Cheile zdrăngănesc în mâna străină, gâtul îi e liber din nou. Are impresia că se va prăbuși, dar, odată ce au intrat în curte, parcă se simte mai ușoară. Plutește, aproape că dansează, doar că muzica nu se aude.


E atât de întuneric încât nu se mai vede nici măcar o stea.