Semnal editorial 170 + Fragment în avanpremieră: Peter May – Carantina

UN ORAȘ ÎN CARANTINĂ. UN COPIL UCIS. O CONSPIRAȚIE PUTERNICĂ

Scris în urmă cu 15 ani, dar niciodată publicat, acest thriller care s-a dovedit profetic urmărește povestea unor personaje cărora pandemia de gripă le răpește ce aveau mai scump.  Londra, epicentrul pandemiei, este un oraș izolat, în care domnesc violența și dezordinea. Nimeni nu mai este în siguranță, iar virusul ucigaș a făcut sute de mii de victime. Serviciile de urgență sunt copleșite. Pe acest fundal, oasele arse ale unui copil ucis sunt descoperite pe un șantier unde muncitorii lucrează febril la construirea unui spital de urgență. Detectivul Jack MacNeil este trimis să investigheze. Cu o carieră distrusă, o căsnicie eșuată și un băiețel ucis de temutul virus, polițistul crede că nu mai are nimic de pierdut. Forțe sinistre îl pândesc din umbră, pregătite să ucidă din nou pentru a împiedica aflarea adevărului. Așadar, cine îl va opri mai întâi pe Jack: virusul sau criminalii?

„Virusul imaginat de May este mai periculos decât Covid-19, iar descrierea pe care autorul o face orașului în carantină, precum și explicațiile pe care le oferă privind răspândirea bolii sunt înspăimântător de asemănătoare cu ce am trăit în perioada aceasta.” OBSERVER

„Timp de șase săptămâni am scris, noapte de noapte, ca sub puterea unei vrăji, Carantina. Cartea n-a fost publicată. Editorii britanici de la acea vreme au considerat că portretul pe care îl făceam Londrei sub asediul inamicului invizibil H5N1 era nerealist și că așa ceva nu se va întâmpla niciodată […], iar fișierul Carantina a fost expediat într-un folder din Dropbox, unde a și rămas. Până acum. În timp ce scriu aceste rânduri, sunt din nou acasă, în Franța, cu somația de a nu părăsi locuința decât în situații excepționale. Un nou coronavirus, Covid-19, face ravagii în lume, iar societatea, așa cum o știm noi, se dezintegrează rapid. […] Politicienii sunt nevoiți să țină sub control haosul și panica pe care Covid-19 le răspândește în lume. […] Așa că acesta mi s-a părut momentul potrivit pentru a deschide dosarul prăfuit din Dropbox și pentru a scoate acel vechi manuscris, cu gândul de a-l împărtăși cu cititorii mei – măcar și pentru a putea înțelege cu toții că lucrurile ar putea fi încă și mai grave.” PETER MAY

AUTOR(I): PETER MAY

TIP COPERTĂ: SOFTCOVER

ISBN: 9786067939095

FORMAT: 13 X 20 CM

EDITURA: CORINTAN

APARIȚIE: 2020

NUMĂR PAGINI: 368

TRADUCERE: ROXANA OLTEANU

CAPITOLUL 2
I


MacNeil şi-a parcat Ford Focusul în staţia de autobuz din faţa Departamentului pentru situaţii de urgenţă de pe Lambeth Road, ştiind că niciunul dintre cele patru autobuze care circulau pe acest traseu nu vor fi incomodate.
Porţile şi gardurile de la Archbishop’s Park fuseseră scoase pentru a permite accesul utilajelor grele aduse acolo de constructor. A recunoscut maşinile fără însemne ale ofiţerilor de la criminalistică, deşi aceştia s-ar fi putut mişca ceva mai repede, având în vedere că laboratorul era la câţiva paşi de aleea îngustă din capătul sudic al parcului.
Serviciul de criminalistică fusese forţat să se restrângă într-un sediu central după ce capitala intrase în carantină şi se stabilise în fostul laborator de criminalistică al poliţiei metropolitane de pe Lambeth Road, care era cel mai important institut medical şi ştiinţific pentru activitatea poliţiei. Acum, ofiţerii trimişi de acolo stăteau şi îl aşteptau pe MacNeil.
Acesta s-a uitat la parcul distrus, la maşinăriile monstruoase care stăteau nemişcate printre rămăşiţele devastate care odinioară alcătuiau o mică insulă de verdeaţă în mijlocul unui ocean de beton şi sticlă. Sute de muncitori îmbrăcaţi în salopetele lor portocalii distinctive stăteau în grupuri, vorbind şi fumând. În lumina ceţoasă a dimineţii, câteva siluete fantomatice, cu combinezoane albe şi măşti, se adunaseră în jurul unei gropi care ar fi trebuit să fie până acum plină cu ciment. Un bărbat în costum, cu un pardesiu bej, lung până la călcâie, şi cu o pălărie albă, tare, a pornit cu grijă prin noroi la apropierea lui MacNeil. Purta masca obişnuită de bumbac alb, la fel ca MacNeil, dar s-a oprit la distanţă mare de el.
— Detectivul MacNeil?
MacNeil a păstrat distanţa şi l-a măsurat din priviri.
— Da. Cine întreabă?
— Derek James. Sunt de la biroul adjunctului premierului. Mă înţelegeţi dacă nu vă strâng mâna.
— Ce doreşti?
MacNeil nu pierdea niciodată timpul, preferând să treacă direct la subiect.
— Vreau, a spus James cu o oarecare iritare, să se reia lucrările pe acest şantier.
— Atunci cu cât terminăm mai repede de vorbit, cu atât mai repede o să fac ce am de făcut şi o să-ţi plec de pe cap.
MacNeil a trecut pe lângă el şi s-a apropiat de grupul de fantome.
James a pornit după el, încă preocupat să nu-şi murdărească pantofii de noroi.
— Nu cred că aţi înţeles, domnule MacNeil. Activitatea aceasta se desfăşoară sub incidenţa unei ordonanţe de urgenţă a Parlamentului. Milioane de lire sunt alocate acestui proiect. Există o planificare foarte strictă. O întârziere ar putea să coste vieţi.
— Au murit deja oameni, domnule James.
— Iar asta înseamnă că nu mai pot fi ajutaţi. Dar alţii nu au murit.
MacNeil s-a oprit din drum şi s-a întors cu faţa spre bărbatul de la minister, care s-a tras imediat înapoi, de parcă i-ar fi fost teamă că MacNeil o să sufle spre el.
— Ascultă: toţi oamenii din ţara asta au dreptul la justiţie. Vii sau morţi. Asta-i treaba mea. Să am grijă că se face dreptate. Și după ce îmi fac eu treaba, poţi să ţi-o faci şi tu pe a ta. Până atunci, dispari din faţa mea!
S-a întors din nou şi a pornit prin noroi spre oamenii în combinezoane.
— Care-i treaba aici?
— Un sac cu oase, Jack, a spus unul dintre ei, cu vocea înăbuşită din cauza măştii. Au excavat abia ieri. Cineva trebuie să-l fi aruncat în timpul nopţii.
S-a uitat în jur, la sutele de chipuri care îi priveau de la distanţă.
— Și tipii ăştia vor să ne cărăm de aici imediat.
— Toate la timpul lor.
Altcineva în combinezon i-a întins lui MacNeil o pereche de şoşoni din plastic.
— Ei, ai face bine să-ţi pui ăştia, colega.
MacNeil şi-a pus şoşonii şi s-a uitat atent în groapă. Era cineva ghemuit acolo.
— Cine-i acolo?
— Vechiul tău amic.
Bărbatul de la criminalistică a zâmbit pe sub mască, întinzând-o tare pe faţă.
MacNeil şi-a pus mănuşile de latex şi a întins mâna.
— Ajută-mă să cobor!
Era un sac de voiaj scump, cu emblema PUMA într-o parte. Tom îl ţinea deschis cu mâinile înmănuşate şi a ridicat capul când MacNeil a ajuns lângă el.
— Nu veni prea aproape de mine, a spus el! Nu ştii niciodată ce poţi să iei.
MacNeil nu l-a băgat în seamă.
— Ce-i înăuntru? l-a întrebat el.
— Oasele unui copil.
MacNeil s-a aplecat să se uite înăuntru. Oasele erau foarte albe, de parcă ar fi fost ţinute la soare, o colecţie tristă de bucăţele şi fragmente care odinioară alcătuiseră o fiinţă umană. S-a dat înapoi când a simţit o duhoare ca de carne rămasă în frigider mult după termenul de expirare.
— De la ce naiba miroase aşa?
— De la oase.
Încreţiturile pe care tânărul legist le avea în jurul ochilor trădau teribilul amuzament stârnit de dezgustul lui MacNeil.
— Nu ştiam că oasele miros.
— O, da. Două, ba chiar trei luni după deces.
— Deci copilul ăsta a fost viu până destul de recent?
— Până foarte recent, aş zice, după cum put.
— Deci, ce s-a întâmplat cu carnea?
— Cineva a răzuit-o de pe os. Folosind un instrument tăietor foarte ascuţit.
Tom a scos un os lung de la picior şi l-a ţinut cu grijă cu ambele mâini.
— Femurul. Osul de la coapsă, pentru tine. Poţi să vezi, cu siguranţă, zgârieturile făcute pe os de cuţit, sau ce-o fi fost. Sunt destul de adânci şi de late, deci a fost un
instrument greu.
MacNeil s-a uitat la tăieturile şi la şanţurile de pe os, care mergeau paralel, în general, şi cumva oblic, de parcă s-ar fi făcut printr-o mişcare repetată de tăiere.
— Deci nu e un expert?
— Nu ştiu cine ar fi expert în tăierea cărnii de pe os, dar e o treabă destul de brută.
Tom şi-a trecut uşor degetul lung şi subţire peste capul femurului.
— Se vede ce tocătură au făcut la articulaţie. Mai sunt şi resturile astea de ţesut şi ligament de care n-au reuşit să scape.
MacNeil s-a uitat iar în geantă şi a ridicat cu grijă un os curbat, care părea o coastă mică. Și-a îndreptat gâtul şi s-a uitat la el curios, trecându-şi degetele peste arcul alb şi fin.
— Cum au reuşit să lase oasele aşa de curate?
Tom a ridicat din umeri.
— Le-au spălat, cel mai probabil. Am făcut şi eu asta, când voiam să curăţ un craniu. Se fierbe cu puţin înălbitor şi cu detergent de rufe.
— Și asta n-ar lua mirosul?
Tom şi-a încreţit din nou pleoapele, de amuzament.
— Măduva tot o să putrezească fie că ai fiert-o, fie că nu.
MacNeil a pus la loc coasta şi s-a ridicat în picioare. S-a uitat la chipurile oamenilor aplecaţi peste groapă, încercând să audă discuţia, după care s-a uitat la Tom.
— Poţi să spui sexul?
— În momentul acesta, nu. Dar aş spune că vârsta e undeva între nouă şi unsprezece ani.
MacNeil a dat din cap gânditor, întrebându-se cum se face autopsia pe un schelet dezarticulat.
Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Tom s-a ridicat lângă el şi a spus:
— Evident, nu pot să fac o autopsie adevărată. Tot ce pot face e să aranjez oasele şi să caut indicii.
O şuviţă de păr blond era prinsă în elasticul căştii lui de duş din plastic, iar ochii de un albastru-deschis îl ţintuiau pe MacNeil cu o privire atât de directă, încât bărbatul mai vârstnic s-a uitat în altă parte.
— Evident, a spus el, nu sunt aşa de expert să spun care vine unde. Pot să aleg coastele, dar nu să le pun în ordinea corectă. Pot să separ oasele degetelor, dar nu să le pun neapărat la mâna care trebuie. Chiar ar fi nevoie
de un antropolog pentru asta.
MacNeil s-a forţat să se uite în ochii legistului.
— Și asta e o problemă?
— E bolnavă.
— Ah!
— Dar pot să fac o evaluare generală, să văd cele mai importante leziuni ale oaselor şi părţile lipsă, să recuperez ţesut din măduvă şi să cer un examen toxicologic.
A făcut o pauză.
— Eu aş spune s-o chemăm pe Amy. Se pricepe la cranii şi a scris mult despre identificare.
La auzul numelui ei, MacNeil a simţit cum inima i se opreşte în loc şi s-a întrebat dacă s-a văzut asta pe faţa lui. O uşoară îmbujorare, probabil. Avea impresia că Tom se uita la el cu atenţie, de parcă ar fi căutat un semn, dar, dacă făcea într-adevăr asta, ochii nu îl trădau.
— Sigur, dacă tu crezi că e bine, a spus MacNeil.
S-a întors şi a întins mâna, ca să fie ajutat să urce.
— Ai grijă! a spus Tom repede. Unii consideră că e periculos să-mi întorci spatele.
MacNeil s-a oprit să se uite la el. Era o privire întunecată şi ameninţătoare, care nu mai avea nevoie de cuvinte.
Tom a zâmbit.
— Ce rău eşti!
Liniştea plutea pe deasupra şantierului ca o negură joasă. Chiar era ceva extraordinar aici, în inima capitalei. Niciun zgomot de maşini, nicio voce ridicată în conversaţii banale sau glume, niciun urlet de motor de la avioanele care zburau spre Gatwick sau Heathrow. Doar ţipetele rugătoare ale pescăruşilor care veniseră în estuar ca să scape de vremea urâtă de pe Marea Nordului, bucăţi de alb care se roteau deasupra, exact ca nişte vulturi care aşteaptă moartea.
Ei bine, moartea venise deja, dar nu mai rămăsese nimic de ciugulit pe oase.
MacNeil vedea că toate feţele erau îndreptate spre el.
Bărbatul de la minister stătea la distanţă, cu braţele încrucişate la piept.
— Ei?
— Vreau să părăsească toată lumea şantierul, a spus MacNeil. Sigilăm tot şi facem cercetări.
Bărbatul de la minister a înclinat capul într-o parte.
Numai ochii îi trădau furia.
— O să fie probleme, a comentat el.
— O să fie probleme dacă cineva nu face ce i se spune. MacNeil ridicase vocea, ca toată lumea de pe şantier să-l audă.
— Aici e locul unei crime.


II


— Ce naiba i-ai spus?
— I-am spus că e locul crimei şi că urmează să facem cercetări.
Laing s-a uitat la el, sceptic.
— În fine, indiferent ce i-ai zis, l-ai enervat rău. Ai idee ce mizerii o să înghit eu acum?
— Îmi închipui.
— Oare?
Laing s-a uitat la ceasul de la mână, apoi a luat telecomanda să deschidă televizorul de pe fişet.
— Știi, când am venit la metropolitană de la Glasgow, acum treizeci de ani, am crezut că am scăpat de ciobani ca tine. Aici lumea are maniere mai frumoase, înţelegi ce zic?
— Da, te ameninţă mai politicos.
Laing s-a uitat urât la el.
— Nu mi-am închipuit o clipă că o să ajung să am bătăi de cap cu un mitocan din Highland exact când mă pregătesc să ies la pensie.
A pornit volumul televizorului. Se prezenta din nou ştirea despre moartea premierului, iar Laing voia, evident, să asculte.
MacNeil s-a uitat la fotografia înrămată cu inspectorul-şef şi soţia lui, aşezată în biblioteca din spatele biroului. Erau un cuplu ciudat. Laing provenea din vechea şcoală muncitorească de poliţişti din Glasgow. Înjura, făcea glume proaste, era agresiv. Se dădea cu gel pe păr şi se plesnea din belşug cu Old Spice pe obrajii lucioşi şi bărbieriţi, plini de vinişoare de la băutură. Îl miroseai înainte de a-l vedea.
Soţia lui, pe de altă parte, era o femeie delicată, fiica unui medic din Chelsea, pasionată de operă şi teatru şi care ţinea cursuri de literatură şi actorie la Universitatea Queen Mary din Londra. Locuiau undeva, prin vest, într-o casă mare, cu terasă. Laing era alt om în compania ei. MacNeil n-avea idee ce văzuse ea la el, dar indiferent cum ar fi fost, reuşea să scoată ce era mai bun din soţul ei. Unii oameni pot face asta. MacNeil s-a gândit că Martha nu scosese ce era mai rău din el, dar cu siguranţă nu scosese nici ce era mai bun. Îl invidia pe Laing pentru relaţia lui.
S-a uitat pe uşa deschisă în biroul detectivilor. Nu erau decât doi detectivi de serviciu, câţiva poliţişti şi ceva personal administrativ. Pandemia făcuse şi aici victime.
I-a atras atenţia ceva de la ştiri şi s-a întors să vadă un şir de oameni în costume negre, aşezaţi la o masă plină de microfoane. Toţi purtau mască, la fel ca jurnaliştii care îi mitraliau cu întrebări. La mijlocul mesei era un bărbat al cărui chip îi devenise familiar în ultimele luni, chiar şi cu mască. Avea ochi mari şi întunecaţi, ascunşi sub nişte sprâncene groase şi negre, care contrastau cu părul blond, tuns pierdut, şi purta nişte ochelari deosebiţi, cu rame ovale, argintii. Avea o voce blândă, care vorbea o engleză cu un vag accent străin, de o origine imposibil de definit. Tipul se numea Roger Blume şi era medicul care conducea Grupul Operativ pentru Pandemie Stein-Francks’ Flu Kill.
— Lipitori nenorocite!
Insulta lui Laing era ecoul gândurilor lui nerostite.
— Am văzut că iar le-au crescut acţiunile.
Stein-Francks era o companie farmaceutică cu sediul în Franţa, al cărei medicament antigripal, FluKill, fusese selectat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în ajunul declanşării pandemiei ca fiind cel mai eficient împotriva gripei aviare, în cazul în care aceasta va deveni transmisibilă de la om la om. OMS avertizase atunci că această situaţie era inevitabilă. Drept urmare, ţările care îşi permiseseră făcuseră comenzi în valoare de peste trei miliarde şi jumătate de euro. Numai Marea Britanie cumpărase aproape cincisprezece milioane de doze pentru tratarea unui sfert din populaţie. Angajaţii din sistemul sanitar şi din poliţie erau primii care trebuiau să-l primească. Nu că ar fi reuşit să vindece. Tot ce se putea spera era o ameliorare a simptomelor şi o scurtare a perioadei de îmbolnăvire, care ofereau mai multe şanse de supravieţuire. Și cu o rată a mortalităţii de aproape optzeci de procente, orice medicament care putea să-ţi crească şansele era la mare căutare.
Conferinţa de presă a celor de la Stein-Francks era făcută cu scopul de a anunţa că producţia de FluKill va fi mărită pentru a răspunde tuturor solicitărilor. Un jurnalist mai cinic din grup l-a întrebat pe doctorul Blume dacă această creştere a producţiei avea vreo legătură cu anunţul făcut de unele ţări mai dezvoltate privind intenţia de a produce propria variantă a medicamentului.
Blume a trecut rapid peste aluzia că ar fi interesaţi doar de păstrarea monopolului.
— Avem o fabrică nouă-nouţă în Franţa, făcută special pentru producţia de FluKill, a spus el. Săptămâna viitoare se va deschide. Era de mult timp planificată. Aşa că nu e o mişcare grăbită, prin care încercăm să eliminăm competiţia. Putem produce medicamentul mai rapid şi mai eficient decât oricine. Și avem deja pregătite toate controalele de calitate pentru a asigura eficienţa lui.
— Vaccinul vostru nu s-a dovedit prea eficient.
Tonul jurnalistului trăda resentimentele britanicilor faţă de cei care profitau de pe urma dezastrului.
— Un lucru absolut regretabil, a spus Blume. Nu din motive strict comerciale, desigur, ci pentru că puteau fi salvate vieţi.
— Și de ce n-a funcţionat?
O altă voce lansase acuzaţia.
— Fiindcă am făcut presupuneri greşite, a spus Blume, simplu. Gripa aviară există de mult timp, dar abia în 1997 a fost confirmat primul caz la om. În acea situaţie, virusul fusese transmis de la pasăre la om. Dar, din momentul acela, a fost doar o chestiune de timp ca virusul aviar să se combine cu virusul uman de gripă, lucru care l-a făcut transmisibil de la om la om. Știam că atunci când se va întâmpla asta, lumea va avea probleme mari. O pandemie era inevitabilă şi, cu siguranţă, avea să fie mai gravă decât gripa spaniolă din 1918. Care a ucis cincizeci de milioane de oameni. Aşa că problema era ca, de data asta, să o oprim înainte de a începe.
Și-a trecut mâna peste părul ţepos.
— Noi, împreună cu mulţi alţii, am încercat să creăm în laborator ceva care să protejeze sistemul umanitar de o gripă aviară cu transmisie umană. Și să producem un vaccin. Asta însemna să combinăm şi să potrivim gene de la virusul gripal H5N1 cu gene de la un virus gripal uman obişnuit. În acest scop, am ales tulpina H3N2, care a stat în spatele majorităţii epidemiilor de gripă din ultimul timp.
Medicul a clătinat din cap.
— Scopul nostru era să substituim cele opt gene ale unui virus, una câte una, cu cele opt gene ale celuilalt virus, ca să vedem care dintre combinaţii poate crea variante mai uşor transmisibile printre oameni. Problema era că, având peste două sute cincizeci de combinaţii posibile, să o nimereşti pe cea corectă e ca şi cum ai câştiga la loterie.
— Dar aţi considerat că aţi reuşit.
— Da. Pentru că atunci când virusul s-a manifestat, într-adevăr, am descoperit că noi creaserăm ceva aproape identic. Problema a fost că era suficient de diferit ca sistemul imunitar să nu fie păcălit şi ştiam că ne vor trebui vreo şase luni ca să îndreptăm situaţia.
— Deci a venit cineva de la Stein-Francks cu o explicaţie rezonabilă pentru faptul că pandemia a început la Londra, şi nu în Asia?
— Asta nu e treaba noastră, a spus Blume, calm.
Chiar dacă detecta ostilitatea care venea dinspre jurnalişti, o ignora.
— E o întrebare pe care ar trebui s-o puneţi celor de la Agenţia de Protecţie a Sănătăţii.
A făcut o pauză.
— Dar nu trebuie să fii prea inteligent ca să-ţi dai seama că e de ajuns ca o persoană infectată din Vietnam, Thailanda sau Cambodgia să vină la Londra, New York sau Paris, şi sămânţa e plantată. În această eră a transportului aerian modern, chiar trăim într-un sat global. Și am creat incubatoarele perfecte pentru creşterea şi transmiterea unei infecţii prin autobuzele, avioanele şi metrourile cu care călătorim. Am oferit premisele unui dezastru care nu putea fi evitat.
Postul de televiziune a revenit cu emisia în studio pentru o ştire de ultimă oră referitoare la un nou eveniment care privea umplerea vidului de putere lăsat de moartea premierului. Laing îşi pierduse interesul, aşa că a închis televizorul. S-a răsucit cu scaunul spre MacNeil şi s-a uitat la el cercetător.
— Eşti de-a dreptul idiot, omule! Să renunţi acum. Eşti un poliţist bun…
A ezitat. Complimentul îl nemulţumise. Detesta să recunoască acest lucru.
— Puteai să stai pe scaunul meu în câţiva ani.
— Când Sean aproape ar termina şcoala.
MacNeil a clătinat din cap.
— Nu ai a doua şansă cu copiii. Nu poţi să dai înapoi timpul până la copilăria lor.
S-a uitat peste capul lui Laing, pe fereastră, spre Kennington Road. La magazinele şi restaurantele de vizavi de poliţie. Trafalgar Lock and Keys, Perdoni’s Restaurant, Peter’s Gents Hair Stylist, Imperial Tandoori. Toate mai familiare lui decât era propriul fiu. Petrecuse mai mult timp în compania lui Laing, pentru Dumnezeu!
Laing a spus:
— Trebuie să-ţi cer să aduci înapoi doza de FluKill, mâine, înainte să pleci.
MacNeil s-a uitat la el.
— Îmi pare rău, Jack! Nu mai eşti în linia întâi. Sau, cel puţin, n-o să mai fii.
— Bine.
Laing a plesnit cu palmele în birou.
— Ai două ore să cercetezi şantierul ăla înainte să-i trimit înapoi pe săpători.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.