Semnal editorial 166 + Fragment în avanpremieră: Meg Waite Clayton – Ultimul tren spre Londra

În Viena anului 1938, Stephan Neuman are 15 ani și este fiul unei familii evreiești cu stare și influență, viitor dramaturg care, în căutare de inspirație, cercetează atât străzile, cât și tunelurile ascunse ale vechiului oraș. Cea mai bună prietenă a lui Stephan este sclipitoarea Žofie-Helene, o tânără creștină, matematiciană de geniu, a cărei mamă este redactorul-șef al unei reviste antinaziste. Curând, zilele lipsite de griji ale celor doi adolescenți sunt strivite sub bocancii naziștilor care preiau controlul asupra Austriei.

Speranța însă nu moare. Truus Wijsmuller, membră a mișcării olandeze de rezistență, își riscă viața scoțând pe furiș copii evrei din Germania și trimițându-i către națiunile care îi acceptă. Misiunea aceasta devine încă și mai periculoasă după Anschluss – anexarea Austriei de către Hitler – fiindcă multe țări europene își închid granițele în fața miilor de refugiați.

Tanti Truus este hotărâtă să salveze cât de mulți copii poate. După ce Marea Britanie adoptă o lege prin care acceptă să preia copii refugiați din Reichul german, ea își face curaj și îl abordează pe Adolf Eichmann, nazistul care avea să vină cu ideea „soluției finale în chestiunea evreiască”, în încercarea de a scoate copii precum Stephan, frățiorul lui, Walter, și Žofie-Helene din iadul care se arată.

O poveste absolut fascinantă, minunat scrisă, despre iubire, pierdere și eroism.” Kristin Hannah

Cu personaje bine conturate și o acțiune care te ține cu sufletul la gură, acest roman fenomenal va fi pe placul multora, fiind recomandat în special fanilor ficțiunii istorice și genului thriller.“ Library Journal

„Îți deschide ochii, este bazat pe o cercetare minuțioasă, este deosebit de convingător.“ Deborah Donovan, Booklist

„Ultimul tren spre Londra… aduce o lucire de speranță: eroismul oamenilor obișnuiți care își pun viețile în pericol ca să le salveze pe alte altora.“ Amy Scribner, BookPage

De neuitat… Recomand această carte tuturor celor care cred că nu se poate ca o singură persoană să schimbe ceva în mod esențial. Karen Fowler

Romanul relatează extraordinar momentul istoric Kindertransport… într-o țesătură de compasiune, speranță și dragoste.“ Heather Morris

Toată lumea trebuie să citească această carte oportună, minunat scrisă.“ Therese Ann Fowler

MEG WAITE CLAYTON este autoare a șapte romane care au ajuns pe lista bestsellerurilor New York Times, cel mai recent fiind Beautiful Exiles. Printre romanele sale anterioare se numără The Race for Paris, recompensat cu Premiul Langum; The Language of Light, finalist al Premiului Bellwether pentru Ficțiune angajată social (actualul premiu PEN/Bellwether); și The Wednesday Sisters, inclusă de Entertainment Weekly printre cele 25 de romane esențiale pe tema prieteniei.

Absolventă a Facultății de Drept a Universității din Michigan, Meg a scris pentru San Francisco Chronicle, Los Angeles Times, New York Times, Washington Post, Forbes și pentru radioul public, de multe ori pe tema dificultăților pe care le întâmpină femeile.

Data apariției: Jul 2020

Tip copertă: Broșată

Format: 137×200

Nr. pagini: 480

ISBN: 978-606-33-5799-2

Colectie: Blue Moon

Traducător(i): Mihaela Dumitru

FRAGMENT

Traducere din limba engleză şi note

MIHAELA MAGDALENA DUMITRU

La graniță

Fulgii mari îndulceau priveliștea de dincolo de geamul trenului – un castel pe un deal înzăpezit, care apărea fantomatic prin aerul încărcat de zăpadă. Se auzea controlorul care striga:

– Bad Bentheim; aici este Bad Bentheim, Germania. Pasagerii care continuă drumul spre Olanda trebuie să arate documentele.

Geertruida Wijsmuller – o olandeză cu bărbie, nas și frunte puternice, gura mare și ochii cenușii, ca de cașmir – a sărutat pruncul pe care îl ținea în poală. L‑a sărutat a doua oară, rămânând cu buzele lipite de fruntea moale. Apoi l‑a dat surorii lui și a scos kippa de pe capul celuilalt frate, care abia învățase să meargă.

– Es ist in Ordnung. Es wird nicht lange dauern. Dein Gott wird dir dieses eine Mal vergeben, a răspuns Truus la obiecțiile copiilor, în limba lor. Este în regulă. Nu o dau jos decât pentru câteva momente. Dumnezeul vostru ne va ierta de data asta.

Când trenul a oprit cu o sforțare, băiețelul a sărit la geam, strigând:

– Mama!

Truus l‑a mângâiat pe păr, privind în aceeași direcție, dincolo de geamul înzăpezit și a văzut nemți așteptând în șiruri ordonate pe peron, în ciuda furtunii, un hamal cu un cărucior încărcat cu bagaje, un bărbat adus de spate cărând un panou cu o reclamă la o croitorie. Da, iat‑o pe femeia pe care a văzut‑o băiatul – o femeie subțirică, purtând un palton închis la culoare și o eșarfă, stând în picioare lângă un vânzător de cârnați, cu spatele la tren. Băiatul a strigat‑o din nou.

– Maaa‑maaa!

Femeia s‑a întors, luând alene o mușcătură din cârnatul unsuros, în timp ce privirile i s‑au ridicat spre tabelul de afișaj cu lamele. Băiatul s‑a încovoiat. Nu era mama lui, desigur.

Truus l‑a tras pe băiat spre ea, șoptindu‑i „Gata, gata, gata“, neputând să îi facă promisiuni ce nu puteau fi respectate.

Ușile vagonului s‑au deschis cu un huruit neașteptat și un șuierat. Un grănicer nazist de pe peron a întins mâna ca să ajute o pasageră ce cobora, o nemțoaică însărcinată, care i‑a acceptat ajutorul cu o mână înmănușată. Truus a desfăcut nasturii din perle ai mănușilor ei de zi, din piele galbenă și le‑a lărgit manșetele festonate, cu margini delicate, negre. Și‑a scos mănușile, pielea agățându‑se în inelul cu un singur rubin, cuibărit între alte două inele,apoi, cu mâini care abia începeau să se umple de pete și să se rideze, a șters lacrimile băiatului.

Le‑a netezit copiilor părul și hainele, adresându‑se din nou fiecăruia pe nume, dar făcând totul repede, uitându‑se pe furiș la șirul tot mai mic de pasageri.

– În regulă, a zis ea, ștergând saliva de la gura celui mic în timp ce ultimii pasageri coborau din tren. Mergeți să vă spălați pe mâini, așa cum am repetat.

Grănicerul nazist urca deja scările.

– Mergeți, grăbiți‑vă acum, dar spălați‑vă pe îndelete, a spus Truus calmă. Apoi i s-a adresat fetei: Ține‑i pe frații tăi la toaletă,iubita mea.

– Până când îți pui din nou mănușile, Tanti Truus, a zis fata.

Era important ca Truus să nu pară că îi ascunde pe copii, dar nici nu îi voia prea aproape în timpul acestei negocieri. Așadar, ne fixăm privirile nu pe ceea ce se vede, ci pe ceea ce este invizibil, și‑a zis ea, ducând fără să își dea seama rubinul la buze, ca pentru un sărut.

Și‑a deschis poșeta, una mai delicată decât cea pe care ar fi ales‑o dacă ar fi știut că se va întoarce la Amsterdam însoțită de trei copii.A scotocit înăuntrul ei, scoțându‑și inelele, în vreme ce copiii,aflați acum în spatele ei, se îndepărtau de‑a lungul culoarului.

În fața ei a apărut grănicerul. Era un bărbat tânăr, dar nu atât de tânăr încât să nu fie căsătorit, să nu aibă copii.

– Vize? Aveți vize pentru părăsirea teritoriului Germaniei? s‑a adresat el lui Truus, singurul adult rămas în vagon.

Truus a continuat să caute prin geantă, ca și cum încerca să scoată documentele cerute.

– Copiii pot fi greu de stăpânit, nu‑i așa? a replicat ea afectuoasă, pipăind singurul pașaport, olandez, pe care îl avea în geantă. Aveți copii, domnule ofițer?

Grănicerul i‑a adresat o umbră de zâmbet neregulamentar.

– Soția mea așteaptă să nască primul nostru copil, poate chiar în ziua de Crăciun.

– Cât de norocoși sunteți! a spus Truus, zâmbind la gândul norocului ei, în timp ce grănicerul întorcea privirea spre sunetul apei care curgea într‑o chiuvetă și sporovăiala veselă, de cinteze, a copiilor.

A lăsat gândul să îl pătrundă: în curând va avea un bebeluș ca micul Alexi, care va crește până va ajunge ca Israel sau draga de Sara.

Truus mângâia rubinul – care sclipea cald – al singurului inel pe care îl purta acum.

– Aveți ceva special pentru soție pentru a marca fericita ocazie, sunt sigură.

– Ceva special? a repetat nazistul, reîntorcându‑și atenția spre ea.

– Un dar frumos pe care să îl poarte în fiecare zi, ca să își amintească de acest frumos moment. Tatăl meu i‑a dat mamei acest inel în ziua în care m‑am născut eu, a zis ea, scoțându‑și inelul.Degetele ei palide și ferme i‑au întins inelul cu rubin, împreună cu pașaportul.

El a aruncat o privire încărcată de scepticism către inel, apoi aluat numai pașaportul, l‑a examinat și a aruncat încă o privire spre capătul vagonului.

– Aceștia sunt copiii dumitale?

Copiii olandezi puteau fi înscriși pe pașaportul părinților, dar pe al ei nu era scris nimic.

A învârtit rubinul pentru a prinde o rază de lumină, spunând:

– Sunt mai de preț decât orice altceva copiii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.