Semnal editorial 161 + Fragment în avanpremieră: Bernard Minier – Cercul

Al doilea volum din seria Martin Servaz

Premiul Dora-Suarez 2013

Bernard Minier zguduie lumea romanului polițist.” – Le Monde

„Un roman care îți va face inima să bată de spaimă.” – Elle

Iunie 2010. În mijlocul unui meci de fotbal din Cupa Mondială, comandantul Martin Servaz primește un telefon de la o iubită de demult care îi spune că, în Marsac, profesoara Claire Diemar a fost ucisă cu brutalitate. Ca și când n-ar fi de ajuns, Servaz primește și un e-mail criptic prin care este informat că misteriosul criminal în serie Julian Hirtmann a făcut o nouă victimă.
Moartea și haosul bântuie micul oraș universitar din sudul Franței în care Servaz și-a făcut studiile și unde acum învață fiica lui. Cu ajutorul detectivilor Irene Ziegler și Esperandieu, comandantul Servaz trebuie să afle dacă există vreo legătură între aceste crime înfiorătoare ce redeschid răni vechi din trecutul lui. Și să-i prindă pe ucigași, cât mai repede cu putință.

„Cel de-al doilea roman al lui Minier, Cercul, îi confirmă statutul de vedetă a noului val francez de literatură crime. O lectură tulburătoare!” – The Times

Cercul are personaje puternice și dialoguri autentice, învăluite într-o atmosferă întunecată și apăsătoare, care îl va cuprinde în scurtă vreme și pe cititor.” – Le Parisien

„Noul roman al lui Minier confirmă din plin extraordinarul său talent.” – Le Figaro Littéraire

„Cel puțin la fel de bun ca Înghețat.” – Daily Mail

FRAGMENT

Flăcările electrice ale fulgerelor iluminau, prin lucarne, treptele scârțâitoare sub pașii lor. Lumina lanternelor le sculpta fețele de dedesubt, iar lui Espérandieu i se părea că ochii șefului său străluceau ca două pietricele negre în timp ce căuta, cu nasul în jos, urme de pași pe scară. Urca pășind cât mai aproape de plinte, cu picioarele depărtate, ca un rugbist All Black în timpul ritualului haka. 

— Să sperăm că și domnul procuror a făcut la fel, zise el. 

Cineva lăsase o lampă cu gaz pe ultimul palier. Aceasta arunca raze nehotărâte în jurul ei. Și asupra singurei uși. 

Casa continua să geamă sub asaltul furtunii. Servaz se opri în prag. Își consultă ceasul. 11:10. Un fulger deosebit de intens lumină fereastra sălii de baie și li se imprimă pe retine în momentul în care intrară. Urmă un tunet asurzitor. Mai făcură un pas și măturară mansarda cu pensula lanternelor lor. Trebuiau să se miște rapid. Tehnicienii specializați în cercetarea locului crimei urmau să ajungă în curând, dar pentru moment erau singuri. Camera de la mansardă era învăluită în beznă. Cu excepția spectacolului pirotehnic din spatele ferestrei… și a căzii, un pătrat de luminozitate albastru deschis în mijlocul întunericului, spre spate. 

La fel ca o piscină… iluminată din interior… 

Servaz își simți pulsul bătându-i în gât. Își plimbă atent fasciculul lanternei pe sol. Apoi își propuse să se apropie de cadă lipindu-se de pereți. Nu era deloc ușor: flacoane și lumânări peste tot, corpuri de mobilier joase și chiuvete, un suport de prosoape, o oglindă. O perdea dublă mărginea cada. Era dată la o parte și Servaz putea distinge acum oglindirea apei pe pereții căzii. Și o umbră. 

Era ceva pe fund… Ceva sau, mai degrabă, cineva. 

Cada era un model vechi, din fontă albă, pe patru picioare. Măsura aproape doi metri și era adâncă — atât de adâncă, încât Servaz trebui să parcurgă și ultimul metru care îl despărțea de aceasta pentru a-i vedea fundul. 

Mai făcu un pas. Își stăpâni impulsul de a da înapoi. 

Ea era acolo — și îl privea cu ochii ei albaștri, larg deschiși, ca și cum l-ar fi așteptat. Și gura îi era deschisă, de parcă ar fi fost pe punctul de a spune ceva. Dar bineînțeles că era imposibil, pentru că acea privire era moartă. Nu mai avea nimic viu în ea. 

Bécker și Castaing avuseseră dreptate: nici măcar Servaz nu văzuse prea des un spectacol atât de greu de suportat. Poate cu excepția acelui cal decapitat de la munte… Dar, spre deosebire de ei, Servaz știa cum să-și gestioneze emoțiile. Claire Diemar fusese legată cu o sfoară de o lungime absolut incredibilă, care i se răsucea de nenumărate ori în jurul pieptului, gambelor, gleznelor, gâtului și brațelor, îi trecea pe la subsuori și printre coapse și îi strivea pieptul, formând o cantitate considerabilă de dus-întorsuri și de noduri grosolane, cu sfoara aspră mușcând profund din piele de fiecare dată. Espérandieu înaintă și el, și privi pe după umărul șefului său. Un cuvânt îi veni imediat în minte: bondage

Legăturile și nodurile erau pe alocuri atât de numeroase, atât de complexe și de strânse, încât Servaz se gândi că legistului îi va lua ore pentru a le tăia și apoi a le examina, odată ajunse la laborator. Nu văzuse niciodată o așa încâlceală. Probabil că durase mai puțin să o înfășoare în halul ăsta: cel care o făcuse acționase brutal, înainte să o lungească în cadă și să deschidă robinetul. 

Nu-l închisese bine, pentru că încă picura. 

Un zgomot sâcâitor în camera tăcută, de fiecare dată când o picătură atingea suprafața apei. 

Poate că o lovise înainte. Lui Servaz i-ar fi plăcut să poată băga o mână în cadă, să scoată căpățâna din apă și să ridice craniul, astfel încât să poată palpa occipitalul și parietalul — două dintre cele opt oase plate care formează cutia craniană — prin părul lung și brunet. 

Dar nu făcu nimic. Era treaba legistului. 

Lumina lanternei sale ricoșă pe apă. O stinse și mai rămase cu o singură sursă de lumină. Apa era parcă plină de paiete… 

Servaz închise ochii, numără până la trei și îi deschise din nou: sursa de lumină nu se găsea în apă, ci în gura victimei. O lanternă micuță, probabil nu mai groasă de doi centimetri în diametru. Îi fusese înfiptă în gât. Doar capătul îi trecea de orofaringe și luetă, luminând cerul-gurii, limba, gingiile și dinții moartei, în timp ce fasciculul se difracta în apa din jur. 

Cam ca o lampă cu abajur omenesc… 

Servaz se întrebă, confuz, care era semnificația acestui ultim gest. O semnătură? Inutilitatea sa în contextul întregii acțiuni și valoarea sa cu siguranță simbolică îi dădeau de gândit. Rămânea de descoperit simbolul. Reflectă o vreme la ceea ce vedea, precum și la păpușile din piscină, încercând să stabilească importanța fiecărui element. 

Apa… 

Apa era elementul principal. Se zăreau și niște materii organice pe fundul apei și se simțea și un ușor miros de urină. Trase concluzia că femeia murise în această apă rece. Apa de aici și apa de afară… Ploua… Așteptase oare asasinul această noapte furtunoasă pentru a acționa? 

Se gândi la faptul că nu văzuse urme deosebite când urcase scara. Dacă îi legase corpul în altă parte decât în această cameră și îl trăsese apoi până aici, putea paria că ar fi lăsat zgârieturi fine pe plinte și că ar fi rupt sau măcar frecat, în trecere, mocheta. Le-ar fi cerut tehnicienilor să culeagă probe, dar știa deja răspunsul. Se uită din nou la fată. Îl luă amețeala. Ar fi avut un viitor. Cine merita să moară atât de tânăr? Privirea din apă îi povestea urmarea: îi fusese frică, foarte frică, înainte să moară. Înțelesese că se terminase, că își epuizase orice credit, înainte de a afla cum este să îmbătrânești. La ce s-o fi gândit? La trecut sau la viitor? La ocaziile pierdute, la cea de-a doua șansă pe care n-o va mai avea niciodată, la proiectele care nu vor mai vedea lumina zilei, la iubiți sau la marea dragoste? Sau poate că doar la supraviețuire? Se zbătuse cu sălbăticia unei vietăți prinse în capcană. Dar era deja captivă în strâmta ei închisoare de sfoară în acel moment și simțise cum nivelul apei creștea, încet și inexorabil, în jurul ei. Pe pielea ei. În timp ce panica îi urla ca un uragan în creier, dar ea nu putea urla cu adevărat, din cauza lanternei care o împiedica, mai eficientă decât un căluș, și apoi nu mai respirase decât pe nas, și gâtul o durea, umflat în jurul acelui obiect străin, care îi lipsea creierul de oxigen. Cu siguranță sughițase când apa îi intrase în gură, iar apoi panica i se transformase în teroare pură, pe măsură ce apa îi penetrase nările, îi acoperise fața și îi atinsese corneea ochilor larg deschiși… 

Deodată, reveni curentul și cei doi tresăriră. 

— Rahatul ei de treabă! exclamă Espérandieu. 

— Explicați-mi de ce ar trebui să vă încredințez această anchetă, domnule comandant. 

Servaz ridică privirea către Castaing. Magistratul scoase o țigară și și-o propti între buze. Țigara sfârâi sub picăturile de apă când o aprinse. Semăna cu un totem, în picioare, sub ploaie, în lumina farurilor. Se uita în jos la Servaz, de la marea sa înălțime. 

De ce? Pentru că toți se așteaptă să faceți asta. Pentru că este alegerea cea mai înțeleaptă. Pentru că, dacă nu o s-o faceți, iar ancheta asta eșuează jalnic, O SĂ FIȚI ÎNTREBAT DE CE NU AȚI FĂCUT-O. 

Ochii micuți, adânciți sub arcadele proeminente, străluciră, fără ca Servaz să se poată hotărî dacă era de furie, de amuzament sau din cauza unui amestec al celor două. Atitudinea uriașului era uimitor de puțin descifrabilă. 

— Cathy d’Humières nu-și precupețește laudele la adresa dumneavoastră. 

Tonul îi trăda scepticismul, fără nicio ambiguitate. 

— Spune că grupul vostru de anchetă este cel mai bun cu care a lucrat. Iar ăsta nu e un compliment oarecare, nu-i așa? 

Servaz tăcu. 

— Vreau să fiu ținut la curent cu fiecare dintre mișcările voastre și cu fiecare pas al anchetei, e clar? 

Se mulțumi să dea din cap.

— Anunț SRPJ și îl sun imediat pe directorul dumneavoastră. Regula numărul unu: fără ascunzișuri sau mici aranjamente în ceea ce privește procedura. Altfel spus, nicio inițiativă nu va fi luată fără consimțământul meu prealabil. 

Sub arcadele proeminente, ochii lui Castaing căutară un semn de asentiment. Servaz aprobă din cap. 

— Regula numărul doi: tot ce are legătură cu presa va trece prin mine. Nu veți vorbi cu jurnaliștii. E sarcina mea. 

Ia te uită, își voia și el sfertul său de oră de glorie. Andy Warhol plantase semințele discordiei cu mica lui frază, de acum înainte toată lumea voia să atragă măcar o dată luminile rampei înainte de a dispărea: pe terenurile de sport, arbitrii care exagerau puțin cu sancțiunile, șefii de sindicate care își luau patronii ostatici pentru a-și apăra slujbele, dar și pentru a apărea la televizor, procurorii din provincie, imediat cum se aprindea vreo cameră de filmare. 

— Cu siguranță că ați fi preferat să lucrați cu Cathy d’Humières, dar va trebui să vă obișnuiți cu prezența mea. O să vă păstrez pe durata custodiei poliției, o să deschid un dosar de informație judiciară imediat cum ni se prezintă suspectul. Dacă nu mă satisface munca dumneavoastră, dacă ancheta nu avansează suficient de rapid sau dacă mi se pare mie că nu faceți destul, o să aranjez ca judecătorul să vă ia cazul și să îl predea Secției de cercetări a jandarmeriei. În așteptare, aveți mână liberă. 

Se răsuci pe călcâie și se îndepărtă spre Skoda sa, parcată ceva mai departe. 

— Super, zise Vincent. Chiar avem o meserie plăcută. 

— Cel puțin, știm la ce să ne așteptăm, plusă Samira lângă ei. Ce fel de tribunal este cel din Auch? 

Ea ajunsese pe când ei coborau de la etaj, atrăgând evident atenția jandarmilor cu mantaua ei militară, pe spatele căreia erau imprimate cuvintele Zombi vs Vampiri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.