Lecturi 239: Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi?

Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi? (Andreas Auer II: Qui a tué Heidi?, 2017) 476p., TPB, 13×20, Tritonic, 2020, Colecția Thriller & Mystery, Trad. Claudia Dionise, 34 (43) lei, ISBN  978-606-749-475-4

Premii: Pocket 2019

Nota Goodreads: 3.94 (77 note)

Descrierea editurii: „Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față. Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.”

Când credeam că nu mă va mai surprinde nimic, că s-au terminat locurile insolite unde s-ar putea petrece crime, când obosisem deja de atâtea nopți întunecate și sumbre petrecute în pădurile Suediei sau de urmăriri prin ordonatele orașe nordice sau englezești, iată că dau peste o poveste care se petrece pe bucolicele și fermecătoarele pajiști alpine elvețiene, ce par pictate când le vezi și te mai aștepți doar să vezi o vacă mov pe care scrie Milka pentru a fi peisajul complet.

Un roman dens și alert, în care nu ai timp să-ți tragi răsuflarea. Un ucigaș plătit rus asasinează un om de afaceri controversat în timp ce acesta se bucura de un spectacol la Opera din Berlin, alături de nevastă și păzit de două gărzi de corp bine antrenate. Apoi sărim tocmai în înălțimile amețitoare ale munților elvețieni, printre concursuri de frumusețe în cadrul cărora concurentele sunt ditamai namilele de vaci și unde locuitorii unui sat de munte aparent liniștit, Gryon pe numele său, par că dintr-o dată o iau razna. Și unde inspectorul de poliție Andrea Auer, suspendat ca urmare a anchetei din precedentul volum, se bucură de liniște și pace alături de partenerul său, Mikael, jurnalist de succes. Dar pacea îi este întreruptă în urma scandalului ivit atunci când vaca de care avea grijă la concursul de popularitate și frumusețe câștigă în mod neașteptat concursul și e încoronată ca regină, după ce favorita la premiu este asasinată mișelește, făcându-l pe proprietarul ei să-și iasă din minți de furie.

Numai că autorul nu se mulțumește să arunce în luptă un ucigaș profesionist cu chip de gheață și un asasin de vaci, ci plusează și cu un răpitor de femei care își închide victimele în pivniță, le îmbracă cu rochii vintage și le face să înnebunească de spaimă la gândul că reptilele și insectele veninoase pe care le-a adunat de-a lungul vremii acolo și-ar putea face loc afară din terariile în care sunt închise și ar sări drept pe ele. Drept e că povestea din trecutul acestui personaj excentric și cu mintea plecată pe coclauri, cât și cea din prezent, reprezintă un mare plus al acestei povești căreia cam ajunsesem să-i pierd șirul la un moment dat, atât m-a amețit autorul cu scurtele, chiar extrem de scurtele sale capitole (140 la număr), și cu faptul că ajunsesem să nu mai înțeleg chiar nimic din ce se petrecea acolo: cine a omorât vacile, de ce, ce caută un asasin profesionist pe cale să se pensioneze într-un banal sat de munte elvețian (că doar nu sunt pline ulițele satului de oameni de afaceri ruși care au deranjat pe cine nu trebuie la Moscova, nu?), până când totul începe să capete sens, când piesele încep să cadă la locul lor și ajungi să crezi că ai dat de urma infractorilor și ai ghicit și motivele din spatele faptelor lor.

Nimic mai fals. Are acest scriitor elvețian, de care nici că auzisem vreodată până nu l-a adus editura Tritonic în atenția publicului român mare iubitor de romane polițiste, un asemenea talent de-a crea imagini false și-a presăra indicii eronate când polițiștii par gata să dibuiască făptașul cel mișel, încât îl face pe cititor să pufăie, la propriu, de frustrare. Sunt două astfel de cazuri care-mi vin acum în minte, dar nici că mai suflu vreun cuvânt în această direcție. Vă las să le descoperiți și singuri.

Povestea curge bine, criminalii sunt interesanți și bine construiți, cu povești de viață credibile, clișeele apar și ele când ți-e lumea mai dragă, însă autorul are talent și imaginează o poveste care stă în picioare chiar și la o privire atentă și la un ochi mai pretențios la detalii. Problemă însă este altundeva: de personajul principal, inspectorul Andreas Auer, nu mi-a păsat niciun pic. Absolut deloc. E îngâmfat pe alocuri, nu dă socoteală nimănui, nu-și explică motivele, faptele, pare complet imun la ce se întâmplă în jurul său. Își aruncă iubitul în ghearele leului și se trezește din amorțeală (bine, era suspendat și șefa îi interzisese categoric să-și vâre nasul în anchete, însă aici e de fapt vina legumelor blazate ce poartă numele de polițiști genevezi, nu a lui Auer – păi chiar atât de greu e să găsești un răpitor de femei în două sau trei sătucuri de munte cu câteva sute de locuitori? Ce, e New Yorkul? Sau Londra? Până și-n Reykjavik sunt găsiți criminalii mai repede) abia când o ființă scumpă și dragă dă cu adevărat de belea. Dar atunci se trezește la viață fiara din el și își aduce aminte că meseria lui e cea de polițist. Dar cam târziu, în opinia mea.

Acum trebuie să îmi exprim și eu nemulțumirea față de editor, deoarece a preferat să sară peste primul volum al seriei, Le Dragon du Muveran, și să prezinte publicului român al doilea roman cu aventurile inspectorului Andreas Auer. De ce spun asta? Povestea e presărată la fiecare câteva pagini cu referințe din povestea precedentă, în care se pare că un ucigaș în serie și-a făcut de cap tocmai în vârf de munte, iar acest volum doi ar fi avut nevoie, în opinia mea, de un detaliat rezumat al întâmplărilor din primul volum al seriei. Ce-i cu dragonul? De ce a fost suspendat Andreas? Ce-i cu parohul, Erica, ce-i cu demonii care o bântuie? Aș fi vrut să am și eu parte de un background mai generos în privința vieții unui personaj care totuși dă numele seriei, nu să mă trezesc direct în mijlocul acțiunii, fără informații despre trecut, fără a ști de unde să apuc acest personaj, cu ce s-a ocupat înainte, ce e în mintea lui, ce hobby-uri are și așa mai departe.

Însă lectura e antrenantă, povestea te ține în priză, decorul e fenomenal și, cum spuneam ceva mai sus, răpitorul care-și îmbracă victimele în rochii e chiar foarte bine gândit și înfiorător de credibil. Verdict sincer: aș mai citi aventuri imaginate de Marc Voltenauer. N-am prins drag de Andreas Auer, dar poate, cine știe, se dă pe brazdă. Sau trăsăturile sale de caracter capătă ceva mai mult sens. Pe curând!

Un gând despre &8222;Lecturi 239: Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi?&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.