Revenim cu lămuriri suplimentare și cu un al doilea fragment în avanpremieră, cu un fel de mâncare specific, special ales de editor.
Volumul va fi disponibil exclusiv pe Libris.ro, exclusiv în variantă e-book, la un moment dat și în format print, undeva prin toamnă, când va beneficia și de o lansare „ca la carte”. 🙂
FRAGMENT
Localul în care intrăm este îngust şi lung, cu multe tablouri/fotografii pe pereţi şi cu, foarte ciudat, cuiere de lemn de tip pom. Din acelea lăcuite, pe care le asociez cancelariilor şcolare din copilăria mea. Nu am înţeles imediat de ce ar fi necesare… Brazilia e o ţară călduroasă, nu prea vine lumea în palton la prânz sau la cină. Da, dar vine cu pălărie. Şi cum tăbliile meselor sunt mici, unde să-şi pună omul pălăria care-l apără de soare? În cuier… Această dilemă fiind elucidată, după cum elucidat era şi felul principal de mâncare, a trebuit să ne concentrăm doar asupra băuturii (caipirinha şi bere) şi antreurilor. Până să ne concentrăm, a şi venit în faţa noastră ceva mai mare decât o farfurie, dar mai mic decât un platou, pe care erau trei chifle calde de consistenţe diferite, ceapă murată, brânză uşor afumată, o salată picantă de vinete, pate de pui şi un cârnat crud-uscat în formă de feliuţe subţiri. Şi cum mestecând dizertam noi asupra deciziilor viitoare, patronul a făcut o ofertă pe care nu aveam cum să o refuzăm (nu era neapărat în menu, dar în ziua aceea o gătiseră), anume creveţi înveliţi în şuncă şi aromatizaţi cu melasă de trestie de zahăr plus o salată de inimă de palmier cu roşii, ceapă verde şi ceapă albă tocate mărunt, acrită cu lime şi condimentată destul de intens cu piper.
Feijoada… Mâncarea naţională a ţării, fel aproape indispensabil la sărbătorile tradiţionale, gătită în familie, atunci când se reunesc multe rude. Iniţial asociată cu mâncarea sclavilor negri aduşi aici pentru culesul cafelei şi al trestiei de zahăr, s-a dovedit în ultimă instanţă a fi o mâncare a aristocraţiei de origine portugheză. Încă din 1833, într-un ziar din Recife, un oraş de coastă din nordul ţării, se anunţa că la o recepţie dată în foaierul teatrului se va servi acest fel de mâncare foarte apreciat, se preciza, de adevăraţii cunoscători. În sine, este o tocană de fasole neagră cu carne, înrudită cu multe feluri asemăntoare din lume, inclusiv cu al nostru ciolan cu fasole sau cu cassoulet-ul sudului Franţei. În practică, adică în farfuria din faţa ta, este cu totul altceva. În primul rând, feijoada din sudul Braziliei se prepară cu fasole neagră considerată mai gustoasă şi mai intensă decât aceea albă pe care o folosim noi. Carnea este obligatoriu de mai multe tipuri. Cu cât mai diversă cu atât mai bine. Cârnaţi proaspeţi de porc, cârnaţi afumaţi de porc, cârnaţi uscaţi şi afumaţi cu usturoi, coadă de porc trasă în făină şi ulei, urechi de porc afumate, picioare de porc, costiţă de porc sărată, șuncă de porc, limbă de vită afumată, carne de vită uscată, bucăţi de carne de vită proaspătă. Inutil de spus că toate aceste numeroase produse nu se aruncă la întâmplare în oală ci sunt puse într-o anumită ordine pentru a obţine gustul căutat. La masă îţi vine farfuria cu fasolea, alături de orez simplu, felii de roşii, castraveţi, frunze verzi gătite la abur şi sărate plus felii de portocală necesare atât pentru potenţarea gustului cât şi pentru digestie. Deasupra fasolei se presară farofa (o făină prăjită de manioc amestecat şi cu sare, mirodenii, usturoi şi alte arome). Alături se aşează castronul cu tocana de carne din care mesenii îşi iau sosul şi bucăţelele dorite. Aparent vorbim de un produs greoi, poate chiar inadecvat climei tropicale din Rio, ceva ce rimează mult mai bine cu iernile europene. Dar, în realitate, este un fel care merge uşor, portocalele şi farofa având un rol incredibil în acest sens, fasolea neagră şi orezul amestecate temperând intensitatea porcului afumat şi a tocăturii din cârnaţi. Este acel tip de mâncare perfectă, fiindcă toate componentele merg bine împreună, îşi anihilează stridenţele şi amplifică aromele. Caipirinha slabă şi apoi berea la halbă au completat paleta. Brazilienii au în general desertul în formă de mici bule foarte dulci. La un alt local, din apropierea Copacabanei, am primit un platou plin cu chestii trase în zahăr, cele mai interesante fiind cojile de protocală, grepfruit, dar şi bucăţele de guavă, mango sau ananas. Oricum, în această ţară mi s-a părut că desertul este inutil, fiindcă oferta de fructe este dincolo de imaginaţie. În prima dimineaţă când am coborât la micul dejun de la hotel, am stagnat în contemplaţie în faţa meselor pline cu fructe necunoscute. Iar aici, la bodega prietenoasă, patronul ne-a propus un amestec de fresh-uri de fructe atunci stoarse care într-adevăr avea toate gusturile lumii.
Fragment din „Feijoada, Rio de Janeiro, Brazilia” (26 aprilie)
Biblioteca lui Liviu 