Fragment Liu Cixin – Capătul morții

Sfârșitul trilogiei Amintiri din trecutul Terrei.

Spaima anihilării reciproce a dus la decenii de pace între umanitate și trisolarieni, dar o nouă forță pune în pericol fragilul echilibru al noii lumi.

Știința umană avansează considerabil datorită infuziei de cunoștințe ale trisolarienilor, iar aceștia împrumută tot mai multe din cultura pământeană. Cele două civilizații coexistă pașnic, dar umanitatea a început să se complacă în siguranța oferită de conviețuire.

Cheng Xin, un inginer aerospațial din secolul XX, se trezește din hibernare în această nouă epocă. Ea își amintește de un program de mult uitat, conceput la începutul crizei trisolariene, care acum poate desatabiliza ambele civilizații.

Va merge umanitatea spre stele, sau va muri în leagănul ei?

„O carte-eveniment! Un amestec unic de speculație filosofică și științifică, de politică și istorie, de teoria conspirației și cosmologie.“
George R.R. Martin

Războiul lumilor pentru secolul XXI. Ce surprize îți rezervă fiecare pagină!“
The Wall Street Journal

„O meditație asupra tehnologiei, progresului, moralității, extincției și cunoașterii, care însoțește un thriller al universului în echilibru.“
NPR

Data apariției 29 mai 2020
Titlu original Death’s End
Colecția Science Fiction
ISBN 978-606-43-0630-2
Cod bară 9786064306302
Autor Liu Cixin
Traducător Nina Iordache
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 768
Număr volume 1
Editura Nemira

FRAGMENT

Mai 1453, E.C.

MOARTEA MAGICIANULUI

Oprindu-se să-și adune gândurile, Constantin al XI-lea dădu la o parte teancul cu hărți de apărare a orașului, își strânse cordonul veșmântului purpuriu și așteptă. 

Simțul lui temporal era foarte precis: cutremurul veni în momentul pe care-l așteptase, o mișcare seismică violentă și puternică ce părea să se fi născut din adâncul vintrelor Terrei. Candelabrul de argint vibra, murmurând, iar un fir de praf care probabil adăstase pe acoperișul Marelui Palat vreme de o mie de ani căzu și se împrăștie peste flăcările lumânărilor, unde particulele explodară în scânteieri miniaturale. 

La fiecare trei ore – intervalul de timp necesar otomanilor să reîncarce una dintre monstruoasele lor bombarde proiectate de inginerul Orban –, ghiulele din piatră de câte o mie două sute de funți năruiau zidurile Constantinopolului. Acestea erau cele mai rezistente ziduri din lume: fuseseră construite de Theodosius al II-lea în timpul secolului al V-lea, fuseseră întărite și extinse în permanență și erau principalul motiv pentru care Curtea Bizanțului supraviețuise atâtor dușmani puternici.

Dar, cu fiecare lovitură, uriașele ghiulele de piatră scobeau acum găuri în ziduri, de parcă din ele ar fi mușcat un uriaș invizibil. Împăratul își putea imagina scena: în timp ce resturile produse de explozie umpleau aerul, puzderie de soldați și de civili alergau spre rănile proaspete din ziduri ca un roi de furnici curajoase sub un cer plin de praf. Umpleau gaura cu orice aveau la îndemână: felurite bucăți scoase din alte clădiri din oraș, saci de in umpluți cu pământ, covoare arăbești scumpe… Putea chiar să-și imagineze norul de praf, îmbibat de lumina soarelui care apunea, plutind lent spre Constantinopol ca un giulgiu auriu. 

În timpul celor cinci săptămâni cât orașul fusese sub asediu, avuseseră loc șapte asemenea cutremure, la intervale regulate, zi de zi, ca bătăile unui ceas enorm. Era timpul și ritmul unei alte lumi, o lume a păgânilor. Față de aceste cutremure, sunetul ceasului de aramă cu cap dublu de vultur, din colț, ce reprezenta ora Creștinătății, părea slab. 

Cutremurul slăbi în intensitate. După o vreme și cu mult efort, împăratul Constantin își concentră gândurile asupra realității prezente. Făcu un gest spre gardă, pentru a-i da de înțeles că e gata să-și primească vizitatorul. 

Phrantzes, unul dintre miniștrii cei mai de nădejde, intră împreună cu o persoană zveltă și fragilă care-l urma la mică distanță 

– Ea e Elena. Phrantzes se trase la o parte, lăsând loc femeii. 

Împăratul o privi. Femeile nobile din Constantinopol preferau veșmintele împodobite cu elemente decorative sofisticate, în timp ce femeile de rând purtau haine albe simple și fără formă care le acopereau până la glezne. Dar această Elenă părea să fie o combinație între cele două tipuri de femei. În loc de tunica brodată cu fir de aur, purta o rochie albă, ca femeile de rând, dar, peste rochie, îmbrăcase o mantie luxoasă; cu toate acestea, în locul culorilor purpuriu și roșu rezervate nobilimii, mantia era galbenă. Fața ei era încântătoare și senzuală, amintind de o floare care mai degrabă ar putrezi de prea multă adorație decât să se veștejească în solitudine.

O prostituată și probabil, una care se descurca foarte bine. 

Corpul îi tremura. Privea în jos, dar împăratul observă că avea o sclipire febrilă în ochi, ducând cu gândul la o tulburare și un zel rare pentru cei din clasa ei. 

– Pretinzi că ești dotată cu puteri magice? întrebă împăratul. 

Dorea să sfârșească cât mai repede audiența. De obicei, Phrantzes era meticulos. Dintre cei aproape opt mii de soldați care apărau acum Constantinopolul, doar o mică parte proveneau din armata activă și aproximativ două mii erau mercenari genovezi. Phrantzes se ocupase de recrutarea restului de oameni, câte puțini de fiecare dată, dintre locuitorii orașului. Deși împăratul nu era neapărat interesat în această ultimă idee a lui, statutul acestui iscusit ministru presupunea măcar ascultarea lui. –

Da, îl pot ucide pe sultan, tremură vocea abia auzită a Elenei, ca niște fâșii de mătase adiind în vânt. 

Cu cinci zile mai înainte, stând în fața palatului, Elena ceruse să-l vadă pe împărat. Când gărzile încercaseră s-o dea la o parte, ea le arătase gărzilor un pachețel care le uluise. Nu fuseseră siguri de ce le arăta, dar știuseră că nu era ceva ce ar fi trebuit ea să aibă. În loc să fie adusă în fața împăratului, fusese reținută și interogată despre modul în care intrase în posesia obiectului. Mărturia ei fusese confirmată și fusese dusă apoi în fața lui Phrantzes. 

Phrantzes luă acum pachețelul, desfăcu pânza de in și puse conținutul lui pe biroul împăratului. 

Privirea împăratului fu tot atât de uluită ca acelea ale soldaților, cu cinci zile în urmă. Dar, spre deosebire de aceștia, el știu imediat la ce se uita. 

Cu mai mult de nouă secole înainte, în timpul domniei lui Iustinian cel Mare, meșteșugari iscusiți turnaseră două potire din aur pur, încrustate cu nestemate și strălucind de o frumusețe care tulbura sufletul. Cele două potire erau identice, cu excepția aranjamentului și a formelor nestematelor. Unul dintre acestea fusese păstrat pe rând de împărații bizantini, iar celălalt fusese sigilat, împreună cu alte comori, într-o încăpere secretă din fundația Hagiei Sophia, în anul 537 E.C., când a fost reconstruită măreața biserică.

 Strălucirea potirului din Marele Palat, cu care împăratul se obișnuise, pălise în timp, dar cel din fața lui arăta atât de luminos încât părea că fusese făcut cu doar o zi în urmă.

Nimeni nu crezuse la început mărturia Elenei, socotind că probabil furase potirul de la unul dintre stăpânii ei bogați. Deși mulți știau despre încăperea secretă de sub măreața biserică, puțini cunoșteau locul exact unde se afla aceasta. În plus, încăperea secretă era înconjurată de pietre uriașe din fundație și nu existau uși sau tuneluri care să ducă la ea. Ar fi fost imposibil să intri în încăpere fără un efort ingineresc uriaș. 

Cu patru zile înainte, însă, împăratul ordonase să fie adunate artefactele prețioase ale orașului, ca precauție pentru eventualitatea căderii Constantinopolului. Era o măsură disperată, deoarece știa prea bine că turcii blocaseră toate rutele de acces spre oraș și n-ar fi avut pe unde să scape cu toate aceste bogății.

 Avusese nevoie de treizeci de salahori care lucraseră fără răgaz timp de trei zile, ca să intre în încăperea secretă, ai cărei pereți fuseseră clădiți din pietre tot atât de masive ca cele din Marea Piramidă a lui Kheops. În mijlocul încăperii se afla un sarcofag masiv de piatră, sigilat cu douăsprezece benzi de fier încrucișate. Mai avusese nevoie de încă o zi întreagă pentru tăierea benzilor de fier, înainte ca cei cinci salahori, sub privirea atentă a multelor gărzi, să reușească într-un final să ridice capacul sarcofagului. 

Cei prezenți nu fură uluiți de comorile și de obiectele sacre ascunse acolo vreme de aproape o mie de ani, ci de ciorchinele de strugure de deasupra lor, care era încă proaspăt. 

Elena susținuse că a lăsat un ciorchine de strugure în sarcofag cu cinci zile înainte și, după cum declarase, jumătate dintre struguri fuseseră mâncați, iar pe tulpina ciorchinelui rămăseseră doar șapte boabe. 

Salahorii verificară comorile pe care le găsiseră, comparându-le cu cele din lista aflată la interior, pe capacul sarcofagului de piatră și nu lipsea nimic în afară de potir. Dacă potirul nu ar fi fost găsit la Elena și fără mărturia ei, toți cei prezenți ar fi fost executați, chiar dacă juraseră cu toții că încăperea și sarcofagul păreau intacte.

 – Cum ai luat asta? întrebă împăratul. 

Corpul Elenei începu să tremure și mai puternic. Se părea că magia ei nu o ajuta să se simtă în siguranță. Îl privi pe împărat cu ochii plini de groază și îngăimă un răspuns: 

– Locurile acelea… Le văd… Le văd ca și cum… 

Se chinui să găsească cuvântul potrivit, apoi continuă: 

– Sunt deschise… 

– Poți să-mi arăți și mie? Ia ceva dintr-un recipient închis! 

Elena dădu din cap, amuțind de spaimă și implorându-l din priviri pe Phrantzes. Phrantzes interveni: 

– Ea zice că nu-și poate practica magia decât într-un anume loc. Dar nu poate dezvălui locul acela și nimeni nu trebuie s-o urmărească. Altfel, magia își va pierde de-a pururi puterea. 

Elena dădu din cap viguros, în semn de aprobare. 

– În Europa, ai fi fost deja arsă pe rug, spuse împăratul. Elena se prăbuși și-și prinse pieptul cu brațele, ghemuindu-se. Silueta ei mică părea să fie a unui copil. 

– Știi să ucizi? insistă împăratul. Însă Elena nu reușea decât să tremure. După ce Phrantzes o rugă de mai multe ori, sfârși prin a încuviința din cap. 

– Perfect, îi spuse împăratul lui Phrantzes. Pune-o la încercare.

Phrantzes o conduse pe Elena în jos, pe un șir lung de scări. Torțele din candelabrele de perete aruncau cercuri tulburi de lumină. Sub fiecare torță stăteau doi soldați înarmați, ale căror armuri reflectau lumina pe pereți în forme vii, licărinde. 

În cele din urmă, cei doi ajunseră la o pivniță întunecată. Elena își strânse mai tare mantia în jurul trupului. Aici era locul unde era depozitată, vara, gheața pentru palat. 

Acum însă, nu era niciun fel de gheață. Un prizonier era ghemuit sub o torță, într-un colț; un ofițer anatolian, după îmbrăcăminte. Ochii lui fioroși, ca ochii unui lup, se holbau la Phrantzes și la Elena, de după barele de fier. 

– Îl vezi? o întrebă Phrantzes. 

Elena încuviință.

 Phrantzes îi dădu un sac din piele de oaie: 

– Poți pleca acum. Întoarce-te cu capul lui înainte de venirea zorilor. 

Elena scoase din sac un iatagan care strălucea în lumina torței ca o semilună. I-l dădu înapoi lui Phrantzes. 

– Nu am nevoie de el.

 Apoi urcă scările, dar pășea fără sunet. În timp ce trecu prin cercurile de lumină aruncate de torțe, păru să-și schimbe forma: când femeie, când pisică, până când silueta ei se făcu nevăzută. 

Phrantzes se întoarse spre unul dintre ofițeri: 

– Sporiți securitatea aici! spuse arătând spre prizonier. Nu-l pierdeți din ochi nicio clipă! 

După plecarea ofițerului, Phrantzes făcu un semn și, dintre umbre, apăru un bărbat înfășurat în rasă neagră de călugăr. 

– Nu te apropia prea mult de ea, spuse Phrantzes. Nu-i nimic dac-o pierzi, dar în niciun caz n-o lăsa să te descopere. 

Călugărul încuviință și urcă scările cât mai silențios posibil, la fel ca Elena.

În noaptea aceea, Constantin dormi la fel de prost cum dormise de la începutul asediului Constantinopolului. Zdruncinăturile produse de bombardele grele îl trezeau de fiecare dată, tocmai atunci când era gata să ațipească. Înainte să se crape de ziuă, intră în biroul său, unde-l găsi pe Phrantzes care-l aștepta.

Un gând despre &8222;Fragment Liu Cixin – Capătul morții&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.