Lecturi 233: Stephen King – Cimitirul animalelor

Stephen King – Cimitirul animalelor (Pet Sematary, 1983) 496p., TPB, 13×20, Armada, 2019, Trad. Ruxandra Toma, 39.99 (49.99) lei, ISBN 978-606-43-0625-8

Nominalizări: Locus Award Nominee for Best Fantasy Novel 1984, World Fantasy Award Nominee for Best Novel 1984

Nota Goodreads: 3.99 (400032 note)

Descrierea editurii: „Un roman clasic al maestrului Stephen King, care pune în scenă premonițiile, spaimele și concepțiile noastre legate de moarte, cu accent pe tot ce este mai înfricoșător și mai tulburător. Când doctorul Louis Creed se mută cu familia și motanul Winston Churchill în idilicul orășel Ludlow din Maine, totul pare prea frumos să fie adevărat. Dar un mare pericol stă la pândă. Camioanele trec prin fața locuinței familiei Creed cu o viteză nefirească. Așa se face că cimitirul din pădure, în care generații întregi de copii și-au înmormântat animalele de companie, este plin. Louis primește avertismente reale, dar și din adâncurile propriilor coșmaruri, că nu trebuie sub nicio formă să se aventureze dincolo de cimitir, unde se întinde un alt tărâm plin de promisiuni seducătoare și tentații imposibile. Un loc ce ascunde un adevăr mai terifiant și mai hidos decât moartea însăși.”

Era o vreme în care maestrul de necontestat al genului horror scria povești dense și concentrate, dar pline de miez și cu personaje puternice, pe care să le ții minte și peste ani și ani, fără să se întindă pe câte șase sau șapte sute de pagini pentru a crea un fundal coerent și o mână de personaje demne de pus în ramă. Era vremea în care autorul american era un răsfățat al premiilor de gen și fiecare apariție a sa era întâmpinată cu un entuziasm nebun (nu că acest lucru s-ar fi schimbat între timp). Era anul în care m-am născut eu și pe rafturile librăriilor americane apărea „cea mai înspăimântătoare poveste scrisă vreodată de Stephen King”. Lăsați deoparte cele două ecranizări (celei de-a doua, cea din 2019, nici nu i-aș spune ecranizare, ar însemna să jignesc termenul, ci, mai degrabă, o adaptare – chiar discutam la un club de carte că dacă vom mai avea parte de o a treia ecranizare, peste câțiva ani, cred că povestea din carte va deveni de nerecunoscut și va mai rămâne doar titlul care să amintească de ea).

Un cuplu, Louis și  Rachel Creed, împreună cu cei doi copii ai lor, Ellie și bebelușul Gage, se mută într-un mic orășel din Maine, pentru ca el să poată profesa ca medic în campusul universității locale (una gigantică, de altfel, numărând cam 10000 de studenți). Peste drum de ei locuiește un cuplu în vârstă, Judd și Norma Crandall, iar în spatele casei familiei Creed se află o pădure străbătută de o cărare ce duce la un cimitir. Acesta este Cimitirul Animalelor. Un loc amenințător și sinistru, care le va schimba viața tuturor.

Prin orășelul în care s-a stabilit familia Creed trece o șosea străbătută zilnic de camioane de mare tonaj ce transportă materiale periculoase la o fabrică din apropiere. Judd îi avertizează pe Louis și Rachel să aibă grijă să nu-și lase copiii în stradă, dar răul pândește pervers nu din canalizare, cu un balon roșu în mână, nici din pivnițe întunecoase și reci (și nici nu are colți și hăituiește mămici și copilași lipsiți de apărare), ci din cimitirul în care generații întregi de copii (și adulți) și-au îngropat animalele de companie pentru a le putea aduce un ultim omagiu.

King se joacă aici ca nimeni altul cu sentimentele de nesiguranță și de vinovăție care e imposibil să nu-i bântuie la un moment dat pe oameni, oricât de tari ar fi ei. Probleme de cuplu, tensiuni între părinți și ginere, între surori, între copii, între vecini și așa mai departe, drama cumplită de-a pierde pe cineva drag, sentimentul că peste pierderea suferită nu vei izbuti să treci niciodată, toate astea te macină încetișor, se strecoară insidios în viață de cuplu și sapă încet, dar implacabil, în temelia pe care se sprijină familia.

Scriam la începutul articolului că despre romanul de față s-a zis că l-ar fi înspăimântat chiar și pe autor. Ei bine, măiestria lui Stephen King, pe lângă crearea de personaje memorabile și de povești care te țin cu sufletul la gură, constă în faptul că lovește drept la țintă, fără greș. Adică e imposibil ca măcar un roman de-al său să nu atingă o coardă sensibilă în sufletul celui care-l citește. E imposibil ca vreo temere de-a ta ascunsă să nu fie confirmată, analizată, disecată și întinsă pe câteva pagini zdravene, rupându-ți inima în bucăți și făcându-te să sari de pe scaun sau să ți se ridice părul la ceafă.

Mi s-a întâmplat acest lucru în timp ce citeam „Shining”, din pricina fantomei din baie, mi s-a întâmplat când citeam despre spiritul/fantoma ivită în „Duma Key”, mi s-a întâmplat în timp ce o descopeream pe Annie Wilkes în „Misery”, mi s-a întâmplat acum, încă o dată, citind cale de câteva zeci de pagini despre chinurile care pot rupe în bucăți inima unui om. Citești povestea asta cu alți ochi după ce-ai devenit părinte. La prima lectură mi s-a părut destul de înfricoșătoare, la a doua lectură, cea de săptămâna trecută, m-a luat cu călduri și m-a făcut să nu mai vreau să mă apropii de carte. Parcă fragmentele cu Louis și Rachel după ce li se întâmplă ce li se întâmplă nu fuseseră atât de lungi și de numeroase (și de dureroase) când am citit prima dată cartea, parcă reușisem atunci să trec mai ușor peste ele. Dar când cele mai negre temeri ale tale ți se confirmă și sentimentul de vinovăție că n-ai făcut mai multe ca să împiedici să se întâmple drama cea mare vine să te bântuie și noaptea, și ziua, clipă de clipă, până ajungi să faci un gest de o nesăbuință incredibilă, în totală cunoștință de cauză, amorțit de durere, ei bine, mai poți fi socotit vinovat că ai făcut ce ai făcut?

Originală, sumbră și plină de tensiune, povestea asta pune pe tapet cea mai mare temere din viața unui părinte și te face să-ți pui o întrebare care pare fără răspuns: tu ce ai face dacă ai pierde un copil ca să nu o iei razna de durere? Ai face ce-a făcut și Louis Creed, deși motanul Church l-a avertizat din timp ce consecințe se pot ivit?

„Louis o îmbrățișă, dându-și seama că așa trebuia să se poarte, sau că, oricum, aceasta era atitudinea pe care trebuia să o adopte – că există un schimb de încărcătură emoțională, care desțelenește bulgării pietrificați ai pierderii, îi mărunțește, netezește cărarea dură a șocului cu fierbințeala compasiunii și a tristeții.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.