Semnal editorial 137 + Fragment în avanpremieră: M.M. Țara – Vrăjitoarea de foc

img-book

Arrista, Ghinna Munenului, știe din surse de încredere că în curând Cenușiii, poporul exilat în urmă cu patru secole în tărâmurile de dincolo de Șiră, vor invada Nlithia și o vor transforma în scrum.

Planul ei era să rămână și să protejeze Munenul, cu orice preț, cu ajutorul unei arme cu puteri magice. Dar când nepoții ei sosesc în grabă, căutând adăpost, Vrăjitoarea de foc trebuie să aleagă între a apăra cetatea sau a-și ajuta puțina familie pe care o mai are să scape cu viață.

În niciun caz strategia ei nu includea un legământ de sânge, un demon străvechi sau un dragon mic, pe nume Sark, aflat în căutarea unui cavaler…

Mircea Țara ne oferă în această primăvară o nouă aventură de pe tărâmul Nlithiei. Un mic fragment de istorie, un nou fir narativ și personaje pe care le vom reîntâlni mai târziu alături de eroii noștri preferați își dau întâlnire în această nuvelă care răspunde multor întrebări dar care lasă deschise și mai multe. Cine sunt cu adevărat Cenușiii și de ce vor să transforme întreaga lume a Nlithiei în scrum? Ce rol joacă dragonii și Cavalerii pe care și-i aleg?

Vrăjitoarea de foc este o nouă baladă a Nlithiei, iar bardul nostru preferat, Mircea Țara, nu ne lasă nici o clipă să respirăm în voie, căci magia neagră, artefactele cu puteri supranaturale, personajele care mai de care mai colorate, vrăjitoare și demoni, toți se întâlnesc în această nuvelă pentru a ne ține în suspans și a ne oferi un adevărat carusel de emoții.

Fragment în avanpremieră

Porțile mari din lemn masiv ale zidului interior ce proteja castelul Munenului erau împrăștiate în bucăți fumegânde în curte. Casele din preajmă fuseseră transformate în mormane de moloz. Zeci de trupuri arse sau spintecate zăceau de-a lungul străzii. Niciunul dintre ele nu aparținea unui ellian. O bună parte din fortificație, pe o lungime de vreo cincizeci de pași, era și ea sfărâmată. Bucăți din zid, mai mari ca un stat de om, se găseau aruncate chiar și la trei sute de pași distanță de el. Întreaga scenă arăta de parcă foc din cer s-ar fi abătut peste cetate. Ceea ce nu era chiar neașteptat dacă Cenușiii veniseră la pachet cu un magician. Sau, Harrim-ferește, un tavuth.

Pe străzi era o liniște de cimitir, iar dincolo de gaura din zid nu se zărea picior de lian în viață. Fum și flăcări. Intraseră toți soldații în cetate? Se adăpostiseră toți dincolo de pereții castelului? Unde erau soldații Munenului? Era limpede că toată armata citadelei nu ar fi putut face față Cenușiilor, dar totuși… nimeni nu mai apăra cetatea? Când avusese loc Exilul, fusese nevoie de liandrini și dragoni împreună să facă față iscusinței în luptă a Copiilor Nopții. Chiar și după ce Eor îi oprise ridicând prin magie munții Nisalului de jur-împrejurul cetății sale, mai trecuseră aproape două decenii ca ellianii să fie alungați complet în Pădurea de Cenușă.

Arrista se apropie de un bărbat îmbrăcat în armură, întins pe jos într-o baltă de sânge. O rană de sabie, lată și adâncă, îi spinteca pieptul. Lama trecuse prin platoșa de fier ca printr-un papirus. Era încă în viață, dar nu avea să supraviețuiască. Arrista putea măcar să îi aline durerea. De pe vârful buzelor îi alunecă o vrajă scurtă, iar privirea disperată a bărbatului se limpezi. Vrăjitoarea se ridică de pe genunchi, un fior strecurându-i-se pe șira spinării. În spatele ei se afla cineva. Se întoarse încet, gata să riposteze. La nici douăzeci de pași de ea stătea un ellian, înalt ca toți din neamul lui, dar spre deosebire de soldații cu care se luptase, acesta nu purta armură, ci era îmbrăcat într-o robă neagră. În mâna dreaptă în loc de paloș ținea un toiag, iar stânga îi stătea relaxată pe plăselele negre ale sabiei. Avea părul fumuriu, tăiat scurt, câteva șuvițe albe îi atârnau ușor peste fruntea înaltă. Chipul îi era frumos. Era ellian din cap până-n picioarele încălțate cu o pereche de cizme negre, din piele.

− Cine ești? Soldat sigur nu. Ei chiar luptă și își pun viața în pericol, acolo, spuse Arrista arătând cu capul spre palatul Munenului, presupunând doar că lupta se mutase mai aproape de castel.

− Ești impertinentă, femeie. Iar TU! strigă magicianul, tu, cel de pe zid, cu arbaleta în mână, dacă vrei să vezi ziua de mâine, ai face bine să nu îndrăznești să apeși pe trăgaci!

Arrista își îndreptă atenția spre zid, unde, într-o firidă, zări sclipirea vârfului metalic al unei săgeți și dincolo de ea privirea albăstrie a unui prieten.

− Căpitane Noor, lasă arbaleta! Am nevoie de tine în viață! strigă Arrista poruncitor.

Nu veni niciun răspuns, dar căpitanul pitit în nișa zidului își coborî puțin arma.

Bunul Noor se temea mai tare de ea decât de un magician de-al Cenușiilor. Și bine făcea, doar era Ghinna cetății. Vrăjitoarea aproape că zâmbi. Apoi, se întoarse spre mag. Își propti bine picioarele și își împinse pelerina într-o parte ca să-i fie mai ușor să scoată sabia. Era pregătită de luptă.

− Tu ai făcut dezastrul acesta? întrebă Arrista.

− Cea mai mare parte din el, răspunse ellianul cu aroganță. Acum pot să-mi iau micile comori de război?

Două duzini de bărbați, femei și copii, de care Arrista era sigură că erau morți, începură să se miște și să se târască afară de sub dărâmături. Vrăjitoarea înmărmuri, gândurile începură să îi alerge nebune prin minte încercând să-i atragă atenția, să o facă să înțeleagă ceea ce vedea. În cele din urmă, cu o zvâcnire în piept, realiză în cele din urmă cine stătea înaintea ei.

− Văd că începi să înțelegi, zâmbi bărbatul.

− Ești un maggertavizar[1], șuieră ea.

− Da.

− Dar… magia aceasta e… e interzisă. Doar în cărțile străvechi se mai găsesc fărâme de informații despre ea.

− Fărâme în ale voastre. Cărțile noastre sunt foarte detaliate, spuse tavizarul, zâmbetul lui înflorind deplin pe chipul lui frumos, pământiu.

− Și tu… ești capabil de așa ceva? Cum?

− Jocul cu moartea este… o artă pierdută pentru voi… lianii, spuse magicianul rostind ultimul cuvânt cu dispreț. Dar e o artă în care eu am foarte mult talent.

− Atâta putere…

− Da, se arcuiră buzele Cenușiului din nou, malefic.

− Ați decăzut atât de tare?

− O, și ne vom înălța atât de sus!

Un fanatism teribil se citea pe chipul tavizarului. Arrista făcu un efort chinuitor să nu își mute privirea de la ellian, chiar dacă cadavrele se strângeau în jurul ei, îngrozind-o, întorcându-i stomacul pe dos.

Magicianul, amuzat să vadă ochii femeii sărind în sfârșit de la un hoit la celălalt, ridică ușor mâna dreaptă, iar morții se opriră – mai bine de două duzini de statui mutilate și însângerate se înghesuiseră lângă ea, așteptând ordinul stăpânului.

− Sunt mulți tavizari ca tine?

− Sunt mulți. Dar nu ca mine. Talentul meu, la fel ca arta tavizaratului, este aparte și greu de copiat.

Flăcări izbucniră în jurul Arristei, iar pământul se cutremură. Globuri de foc apărute din neant mistuiră cadavrele umblătoare înainte ca magul Cenușiu să reacționeze. O săgeată speriată țâșni din arbaleta căpitanului Noor găsindu-și drum spre tavizar, însă se frânse, izbindu-se de un scut de magie în care vinișoare de lumină verzuie se aprinseseră pentru câteva clipe, ca mai apoi, la fel cum apăruseră, să dispară în eter.

Vrăjitorul clipi surprins, apoi invocă două sfere de fulgere purpuriu-întunecate, câte una în fiecare palmă. Ridică ambele brațe deasupra capului și le azvârli spre Arrista precum ar fi aruncat un pietroi. Cerul se întunecă mai tare, iar umbrele se adânciră. Vrăjitoarea se aplecă la timp și țâșni cu repeziciune spre Cenușiu. Scoase sabia din teacă, de data aceasta dintr-o singură mișcare, de parcă sabia era nerăbdătoare să curme vieți, și îl lovi pe vrăjitor străpungându-i protecția și spintecându-i fruntea. Dar tăietura nu fu suficient de adâncă, scutul blocând mare parte din forța atacului. Însă, sângele începu să-i curgă printre sprâncene. Tavizarul făcu doi pași în spate, apoi se redresă și, deși avea privirea încețoșată de lacrimi neinvitate, reuși să pareze al doilea atac. Își scoase și el sabia, iar după câteva încleștări stângace din partea Arristei, neobișnuită nici să folosească arma, vrăjitorul invocă un nor de fum ce îi înconjură imediat din toate părțile. Tavizarul își începu ofensiva și încercă să străpungă abdomenul Arristei. Sabia lui Garrok se smuci în mâna ei, trăgând-o la o parte din calea pericolului.

− Ești mult prea rapidă pentru o femeie a lianilor.

− Iar tu mult prea încet pentru un Cenușiu.

− Prețul cuvintelor tale va fi moartea! răcni el.

− Știu, sunt scumpă la vorbă, mârâi Arrista și invocă o nouă vrajă de foc care înghiți fumul din jurul lor.

Cu o mină plină de ură, vrăjitorul în robe negre se năpusti spre ea, vrăjile sfârâind făcând aerul să tremure în jurul lui. Arrista rosti un farmec de protecție și făcu doi pași în spate. Vâlvătăile purpurii ale tavizarului se loviră de scut și se evaporară. Magicianul încercă să atace cu sabia, dar ea se feri din nou și, găsind o deschidere, crestă coastele Cenușiului, sfâșiind robă, piele și carne. Picuri de sânge mânjiră lama, iar sabia lui Garrok vibră încântată.

Tavizarul se replie imediat și, cu mișcări mai rapide decât ale oricărui lian, își reluă atacul: sabie, vrajă, flăcări violacee, săgeți de lumină, lamă neagră tăioasă. Neobosit, dar neatent. După fiecare atac al Cenușiului, Arrista reușea să-i mai lase o crestătură. Curând, tavizarul sângera dintr-o duzină de răni.

− Nu prea te pricepi, nici la vrăji, nici la săbii, șuieră Arrista încercând să îl întărâte mai tare, sperând că acesta avea să facă o greșeală fatală.

Tavizarul se năpusti asupra ei cu tăișul gata să-l coboare spre capul vrăjitoarei, dar Arrista pară cu ușurință, apoi sabia lui Garrock i se smuci în mână și mușcă din pieptul Cenușiului, lăsându-i o brazdă însângerată.

Magicianul căzu în genunchi, sprijinindu-se de sabie, și începu să râdă. Ea făcu trei pași în spate instinctiv. Ceva nu era în regulă.

− Uită-te în jur, vrăjitoareo. Ce vezi? horcăi Cenușiul suferind în colbul drumului. Moarte și sânge. Știi ce se întâmplă când adaugi la astea un strop de magie? Țesătura se destramă.

Arrista privi în jur. Cadavrele arse ale munenienilor, sângele lor. Mult, mult sânge. Mai mult decât păruse să fie înainte să apară tavizarul. Iar apoi… totul pe o rază de câteva zeci de pași, stropii roșiatici ai magicianului ce străluceau și creșteau și se uneau formând o oglindă purpurie.

Magicianul rosti o singură vrajă, treeadonet[2] și balta de sânge începu să fiarbă. Forme bizare apărură vălurite în lichidul roșiatic și vâscos.

Arrista privea înmărmurită toată scena. Tavizarul sfâșiase țesătura, iar prin rana sângerândă începeau să apară creaturi din tărâmul de dincolo.

Ghinna Munenului se dezmetici abia când un erin se ridică la suprafață prin pelicula de sânge. Imediat, vrăjitoarea invocă o pară de foc și mistui creatura.

− Închide portalul! strigă ea la tavizar.

− E prea târziu pentru asta, șuieră magicianul și își înfipse sabia în stomac, căzând mort în balta crescândă de sânge.

− Nu! urlă Arrista. Ce ai făcut?

Un câine cu două capete, colți lungi de două palme și aripi ca de liliac își făcu apariția. Arrista alergă spre el, cu mâna dreaptă îi înfipse sabia în gât, iar cu stânga, formată din flăcări, îi aprinse blana. Câteva schelălăituri mai târziu, monstrul căzu la pământ și nu mai mișcă. Câteva clipe mai târziu însă, din balta de sânge începură să se ridice coifurile a zeci de soldați.

Arrista trebuia să găsească o soluție repede sau Munenul avea să fie complet invadat de Cenușiii care se pare că găsiseră o cale să călătorească dincolo de Pădurea de Cenușă. Nu era de mirare deci că trimiseseră spioni, care să treacă Șira în Nlithia, care să le pregătească o cale adevăraților invadatori.

− Ți-am promis sânge, acum va trebui să îl bei pe tot, spuse Arrista și înfipse sabia lui Garrok în balta creată de tavizar.

Într-o clipă, aceasta izbucni toată în flăcări.

Vrăjitoarea simțea cum sabia se adăpa nesătulă și fu cuprinsă de o stare de repulsie cu care se luptă până când flăcările transformară sângele într-o crustă neagră, tare, urât mirositoare. Arrista puse cu greu sabia în teacă și se aplecă să vomite.

După câteva clipe, căpitanul coborî din ascunzătoarea lui și o găsi privind pierdută la strada pârjolită și la fumul negricios ridicându-se dincolo de ea pe drumul spre castel. Cenușiii făcuseră ce știau să facă cel mai bine: transformaseră totul în funingine. Dar, mai groaznic de atât era faptul că aveau un tavizar, sau mai mulți, cu ei.

− Oamenii aceia erau morți, așa-i? întrebă Noor când ajunse lângă ea.

− Da.

− Adică erau morți înainte să îi…

− Da.

− Iar magicianul acela i-a adus înapoi la viață?

− Da.

− Și ce a fost toată… tot lacul ăla de sânge? Ce… cine voia să iasă din el?

− Nu vrei să știi.

− Pe barba lui Ariin, Ghinna, ce mai e și asta? A venit sfârșitul lumii?

− Tot ce se poate, spuse Arrista încă privind pustia arsă din fața ei, apoi se întoarse spre căpitanul care se sprijinea de zid cu mâna peste stomacul însângerat: lasă-mă să-ți văd rana.

Noor se așeză pe o piatră strângând din dinți. Vrăjitoarea îi desfăcu platoșa îndoită, îi trase cămașa de zale în sus împreună cu cămașa de in de sub ea și privi tăietura care pornea de la șold și se termina aproape de buric. Femeia scoase din faldurile hainelor ei o cârpă albă, curată, și șterse rana, după care turnă peste ea apă dintr-o ploscă. O puse la loc și scoase alta. Turnă și din ea peste tăietură, iar căpitanul strânse din dinți de durere.

− Ce ai pus acolo? Arde ca para focului! gâfâi Noor roșu la față.

− Vin alb, răspunse Arrista și îi înfășură rana.

− Nu folosești magie să închizi rana? Te-am mai văzut făcând asta.

− Nu e atât de gravă. Ține strâns de colțul cămășii, spuse Arrista rupând o bucată din ea cu mâna dreaptă.

− Ție îți vorbește? întrebă Noor cu ochii ațintiți spre teaca sabiei.

− Cine să-mi vorbească?

− Garrok.

− Garrok e mort demult.

− Știi ce vreau să spun, Ghinna.

Arrista știa. Dar nu era o voce clară, ci mai degrabă un îndemn abia perceptibil, un imbold subtil pe care cu greu îl diferenția de propriile porniri. Sau gânduri.

− Nu chiar, zise Arrista bandajându-i rana.

− Dar o simți, scânci Noor când ea îi apăsă pe rană. Nu trebuie să recunoști nimic. Ești o Ghinna. Cu siguranță tu poți lupta mai bine tentației ei. Dar pe mine mă înnebunea. A trebuit să ocolesc satele până în mlaștină de frică să nu ucid pe cineva. Sabia aia nu vrea decât un lucru: moartea. Cel mai bun lucru pe care l-am făcut a fost să o arunc în gura templului.

− Și cel mai tâmpit lucru pe care l-am făcut a fost să o scot de acolo.

− Ghinna…

− Ți-aș spune să fugi din Munen, zise Arrista ridicându-se în picioare, dar nu cred că mai ai unde și nici nu cred că vrei să fugi.

− Nu plec eu nicăieri.

− Așa mă gândeam. Dar eu trebuie, spuse vrăjitoarea întorcându-i spatele.

− Ghinna… spuse Noor, iar vrăjitoarea se opri.

− Ce e?

− Liam…

− Nu-ți face griji pentru el. E mai bine ca noi.

− Nu prea cred. L-am văzut pe el… și pe un Cenușiu, în curtea castelului, când eu am alergat la post, aici pe ziduri. Ei erau amândoi acoperiți în mizerie și escortați de o patrulă spre închisoare.

− Și copiii?

− Care copii?

− O, Harrim, păzește-mă! Ce mai poate merge rău azi?

[1]. Literal, din limba străveche s-ar traduce: cel care se joaca cu moartea. Este numele dat vrăjitorilor care practicau magia interzisă a necromanției.

[2]În limba străveche, țesătură, rupe-te.

Un gând despre &8222;Semnal editorial 137 + Fragment în avanpremieră: M.M. Țara – Vrăjitoarea de foc&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.