Semnal editorial 118 + Fragment în avanpremieră: Nick Clarke Windo – Feed. Înlocuirea

Este posibil ca imaginea să conţină: 4 persoane, oameni în picioare şi text

Atotștiutorul Feed a devenit accesibil oricui, oricând și de oriunde. Nimeni nu mai poate concepe să trăiască în absența lui. Orice interacțiune, orice emoție, orice imagine ajunge instantaneu pe Feed. Este instrumentul esențial pe care se bazează toți oamenii pentru a se instrui, dar și pentru a afla mai multe despre gândurile și sentimentele soților, părinților, copiilor, colegilor, șefilor sau angajaților.

Într-o zi însă, Feedul se prăbușește, iar Tom și Kate trebuie să învețe să supraviețuiască în absența lui. Lipsiți dintr-odată de toate cuceririle tehnicii și siliți să trăiască în cea mai cruntă sărăcie, cei doi încearcă să nu se dea bătuți. Când fiica lor, Bea, în vârstă de șase ani, dispare, lupta devine și mai aprigă, iar întrebările se înmulțesc. Cine a luat-o? Cum poți căuta pe cineva într-o lume din care tehnologia a dispărut cu totul? Și, mai ales, ce se întâmplă atunci când nu mai ești sigur că oamenii pe care îi iubești sunt cine pretind că sunt?

Perfectă pentru fanii serialului Black Mirror.

„M-a captivat de la primele rânduri și m-a bântuit zile întregi după ce am terminat de citit.” SJ WATSON, autorul romanului „Înainte să adorm”

„O carte cu adevărat originală și inteligentă. Un thriller intens, îmbrăcat în haina unui coșmar distopic înspăimântător de plauzibil, cu întorsături de situație care îți vor face inima să explodeze.” C.J. TUDOR, autorul bestsellerului „Omul de cretă”

Fragment în avanpremieră

Kate

Ce ai sacrifica?

 

Asta vezi atunci când opreşti Feedul? Ceilalți clienți din restaurant se foiesc în jurul meu; cu toate acestea, singurătatea mă copleşeşte. Ar trebui să mă simt la adăpost în mijlocul conversațiilor zgomotoase, însă ceea ce mă frapează e țiuitul bizar pe care‑l aud în urechi; Tom are dreptate. Trebuie neapărat să‑mi amintesc asta. Chiar dacă această nemişcare neconectată pare stranie, îmi place senzația că totul încetineşte; ce bine ar fi, totuşi, dacă aş putea ignora, pur şi simplu, mâncărimea din creier!

Ceva mai devreme am umblat fără oprire între sălile de curs, aşa că încă vibrez de energie, chiar dacă l‑am scos pe Rafa la o plimbare lungă prin parc, după ore. Apoi m‑am aşezat pe o bancă, având Feedul oprit şi setarea „Nu deranjați” pornită, şi am început să‑i arunc mingea şi să privesc cum se jucau copiii. Atâta tot. Nimic altceva. Fără discuții, fără fluxuri de ştiri. Aveam teme de corectat (elevii din clasa a IX‑a K trebuiseră să analizeze într‑un mod neconvenţional Furtuna) şi ar fi trebuit să‑i trimit un mesaj lui JasonStark27 ca să‑i anulez pedeapsa, dar n‑am făcut‑o. Nici măcar rezervorul de date nu mi l‑am verificat. În schimb, am rămas pur şi simplu pe loc, aşezată pe bancă şi tresărind neîncetat din cauza torturii repetate a zgomotului scos de leagănele ruginite, forțându‑mi gândurile să încetinească. Și, treptat, agitația s‑a estompat. Bătăile inimii s‑au domolit şi am simțit cum şi bebeluşul dinăuntrul meu s‑a liniştit: mişcările i‑au încetinit, iar mintea mea şi‑a regăsit ritmul. Acțiune – reacțiune, aşa cum trebuie. Tom ar fi fost mândru; acum îmi pornesc iar Feedul, discret, aici, în restaurant, doar FluxulPersonal, şi‑i dau un ghiont ca să‑i indic că sunt de acord cu el. Conexiunea îmi face inima să bubuie năvalnic şi, fără să mă mai gândesc, mă cufund cu totul în vorbăria frenetică a FluxuluiPublic din restaurant, mă las cuprinsă, fără să mă gândesc a doua oară, în…

— Nu!

Tom ridică din sprâncenele‑i groase şi se holbează la mine, deşi nu‑mi dau seama dacă este surprins sau supărat, dat fiind că Feedul său rămâne oprit şi, astfel, emoțiile lui îmi rămân cu totul necunoscute.

Îmi opresc iar Feedul, procedând aidoma unuia dintre elevii mei năzdrăvani, şi o vreme rămânem tăcuți. El îmi zâmbeşte, dar eu nu‑i răspund la fel. O bucată de timp, cât îmi ia să îmi recapăt puterea de concentrare, nu mă simt în stare. O pot face, o pot lua ușor. De ce pentru Tom este atât de simplu? Ochii mi se abat în toate părțile, dornici de informație. Tacâmurile celorlalți treizeci şi trei de clienți se freacă unul de altul, în timp ce râsetele ocazionale, neintenționat de reale, răsună în toată sala. Cineva tuşeşte. Totuşi, nu se rostesc cuvinte, nu discută nimeni cu adevărat, ceea ce îmi îngăduie să aud ciripituri de păsărele deasupra mugetului superstrăzii, un lucru de‑a dreptul adorabil. Însă problema cu off‑line‑ul este că e atât de lent!

– Cât timp va dura?

– Ar putea dura la nesfârşit, zice Tom, înclinându‑şi fruntea lată răbdător, înainte de‑a se răsuci către bucătărie. De cât timp aşteptăm?

– O să verific!

– Kate! mă avertizează Tom cu blândețe. În seara asta suntem înceți.

Și iată‑l: tonul acela de psihoterapeut. Implică mult mai multă autoritate decât o merită experiența pe care o are; de fapt, cred că am ghicit cum stă treaba abia anul trecut, când a început el să practice, însă nu‑mi pot verifica datele, ca să fiu sigură, fără să intru iar on‑line. Dar dacă pe mine mă enervează, de ce nu i‑ar enerva şi pe clienții lui? Și asta n‑ar fi bine; el trebuie să‑şi facă treaba. I‑a luat ceva vreme să se adune şi îşi adoră munca. Ba chiar e foarte bun în ceea ce face. E a lui.

Aşa că îmi desprind iar privirea şi cercetez realitatea din jurul meu, trecând dincolo de clienți, până afară. Încă nu s‑a întunecat, deşi superstrăzile aruncă umbre asupra acestor părți ale oraşului. Ne‑am mutat în zonă în urmă cu doi ani, chiar înainte să ne căsătorim. O superbă casă veche (clădirilor noi le lipseşte sufletul, iar mie îmi place ca o casă să aibă trecut) şi mult mai scumpă decât am visat noi vreodată că ne vom permite, însă ne‑au ajutat părinții lui Tom. Eu încă mai am sentimente contradictorii din această cauză. Tom e în aceeaşi situaţie. Însă aici suntem în vârful unui deal, superstrada se arcuieşte nu departe de noi, deasupra, iar oraşul se aşterne la picioarele noastre. Atât de mulți oameni acolo, jos, în fața mea, şi milioane de lumini care scânteiază precum atât de multe vieți pulsânde, iar eu aş putea sta de vorba cu oricare dintre ele, cu gândurile proiectate de turnul luminos plasat în apropierea râului, Hubul principal al Feedului. Creația tatălui lui Tom. Veghind asupra noastră, a tuturor: urechile unui ac prin care se strecoară toată lumea.

Doar văzându‑l, mă simt tentată să plonjez iar în rezervorul personal; ard de nerăbdare să verific noul sondaj pe care l‑am lansat. Două sute de milioane de urmăritori am acum! (Dacă aş accepta remunerațiile, şi mi‑aş dori s‑o fac, aş izbuti să renunț la predat, dar nu.) Mă simt tentată să lansez o comandă pe GPS, ca să văd cât de departe sunt de oricare dintre urmăritorii mei, însă renunț şi încerc să‑mi ignor mâncărimea din creier. Dintr‑un alt rezervor de date am aflat ieri că, de fapt, nu implantul e cel care‑ți provoacă mâncărimi. Feedul nu creează nicio senzație fizică. E doar un impuls pe care, ca să‑l putem cumva identifica, îl atribuim unei senzații fizice, aşa încât creierul nostru ne spune că ne mănâncă. Răspândesc şi eu informația în rețea. O sută treizeci şi şapte de milioane de oameni au dat „like”, deşi mă îndoiesc că le‑a plăcut cu adevărat.

Închid ochii, iar amintirile mele cu imaginile‑fantomă ale Feedului străbat întunericul precum luminile neoanelor ori ale stelelor un peisaj urban intern mare cât lumea întreagă, în care toți oamenii locuiesc aproape de tine. Atât de frumos! Și de ne‑ evitat! Atât de confortabil!

Nu‑mi vine să cred că am devenit dependentă!

Tom are dreptate şi în această privință, ceea ce mă face să‑l detest şi să‑l iubesc, în acelaşi timp. Cu ochii deschişi iar, off‑line acum, panourile cu reclame de pe stradă arată ca nişte pătrate gigantice cu quickcode‑uri întinse pe toată suprafața lor imaculată. Lumea a amuțit de tot. Gălăgia FluxuluiPublic al restaurantului s‑a stins. Habar nu am ce meniu au aici şi nici nu‑i pot atrage atenția ospătarului. E ca şi cum nici n‑am exista. Suntem aici, învăluiți ca într‑un cocon de tăcere domolită, în timp ce restul oamenilor care ne înconjoară comunică unul cu altul, mănâncă şi râd, şi e ca şi cum…

Ghetele ospătarului bocăne pe podeaua de lemn în timp ce iese din bucătărie; brațele îi sunt acoperite de tatuaje. Aşază farfurii în fața a două tinere ale căror buze tremură uşor, schițând jumătăţi de zâmbete, în timp ce ochii li se rotesc şi parcă pulsează în orbite. Ospătarul macină piper deasupra farfuriei cu mâncare a fetei blonde, însă nu şi asupra celei a prietenei ei; discuția lor nu s‑a auzit, însă cuvintele ar fi fost de prisos. Deşi ospătarul priveşte acaparat cu totul într‑un colț de rețea aglomerat, eu ştiu că nu asta vede el de fapt. Ciudată stare: Să dormi cu ochii larg deschiși!1, aşa cum ar cita fără pic de efort elevii clasei a IX‑a K, în cadrul testului lor neconvenţional (deşi n‑ar face‑o). Mai degrabă, tipul accesează o multitudine infinită, stând de vorbă cu prietenii lui, ascultând muzică, trimițându‑i mesaje prietenei sale… sau nu, îmi zic în gând, atunci când pe buzele celor trei se formează, în acelaşi timp, zâmbete, pentru că pare că bărbatul flirtează cu ele, iar eu rămân mai departe cu mâncărimile mele din ce în ce mai enervante, simțind un impuls uscat, căci interfața Feedului îmi zgândăreşte creierul aşa cum o face mucoasa iritată din fundul gâtului meu.

1 William Shakespeare, Opere 1. Sonete. Furtuna, trad. din limba engleză de Violeta Popa şi George Volceanov, actul 2, scena 1, Editura Para‑ lela 45, Piteşti, 2010 (n. tr.).

Tom face câțiva paşi mari şi‑l prinde de braț pe chelner, care tresare simțind contactul şi se holbează când îşi dă seama că cineva chiar vorbeşte cu el, rostind cuvinte adevărate. Tipul îşi fereşte privirea când Tom îl forțează să se uite de‑adevăratelea la lume şi să vadă realul. Apoi Tom îl trage spre masa noastră, iar tânărul ospătar se leagănă neliniştit pe picioare. Deasupra sprâncenei are tatuat un quickcode minuscul, care seamănă cu un vultur; acesta poate fi scanat instantaneu şi îmi poate amplifica lumea, ceea ce mă face să mă întreb: ce aş vedea dacă mi‑aş porni Feedul? Ce tip de piele şi‑ar seta? Are tenul deschis, deci poate că fetele acelea l‑au văzut nițel mai bronzat. Dinții îi sunt inegali, dar poate că, pentru ele, a afişat un surâs perfect. Sau poate că s‑a setat să arate precum cineva celebru. Să‑ți opreşti Feedul e ca şi cum ai trage un văl într‑o parte. Poate că nu va fi la fel de frumos, însă‑i real, iar Tom are dreptate, ştiu că are, bineînțeles, şi nu doar din cauză că îşi urăşte tatăl: e şi un lucru sănătos pe care poți să‑l faci.

– Nu, nu, nu!

Tom pocneşte din degete, iar privirea uluită a ospătarului se‑abate din nou spre el.

– Nu suntem conectați, pronunță el în mod exagerat, imitând şi o gură cu ajutorul mâinilor. E doar vor‑bire.

– Sunteți… off‑line? întreabă ospătarul, cu un glas răguşit din cauza lipsei de antrenament.

Privirea i se împăienjeneşte o clipă. Cui i‑a trimis mesaj chiar acum? Managerului său, să‑i ceară ajutor? Acelor fete? Probabil că nu; ele nu se întorc să privească. Să fi răspândit în rețea zvonuri despre noi? Mă îndoiesc; setările de securitate ale lui Tom sunt atât de puternice, încât, practic, e imposibil să dai de el în mediul virtual; a avut grijă tatăl său de acest aspect.

– Aveți vreun meniu? întreabă Tom, aruncând o privire spre mine.

Se distrează de minune pe chestia asta.

– Nu unul adevărat, desigur, răspunde chelnerul, atingându‑şi tâmpla cu un degete, de parcă am fi doi idioți. Doar Tom surâde, privindu‑l din cap până‑n picioare într‑un mod despre care ştiu că înseamnă probleme şi, în plus, a fost o zi lungă, aşa că:

– Paste? intervin eu, iar ospătarul încuviințează. Îmi simt ciudat cuvintele în gură, însă vorbesc cât pot de repede: Atunci, bolognese pentru mine şi carbonara pentru Și o salată, vă rog. Doar cu verdeață.

După ce pleacă ospătarul, în ciuda dispoziției proaste, expresia de pe chipul lui Tom mă face să râd. Asta îi smulge şi lui un zâmbet, ceea ce e drăguț, căci surâsul îi este încă blând, încă mai are obraji de om tânăr pe sub părul bogat şi lăsat în jos. E doar un pic mai lung decât îl avea înainte să ne căsătorim. Mă las pe spate şi‑mi împreunez mâinile deasupra burticii, simțind copilul. Mami şi tati sunt din nou fericiți, fetițo, aşa cum eram odată. Ne face plăcere să fim împreună. Încă o mai putem face, să ştii. Ne simțim bine împreună, numai că sunt şi alte chestii care ne stau în cale. Distrageri. Viața asta.

Tom se apleacă spre mine şi‑şi însoțeşte fiecare cuvânt cu un ciocănit în masă:

– Kate, totul e‑aşa de‑aiurea!

Vorbeşte foarte serios, foarte sincer, dar cum să venim în locuri publice şi să deplângem soarta lumii a început să facă parte din rutina noastră, nervozitatea lui pare învăluită şi de o anumită căldură. Îi apuc totuşi degetele, înainte să renunțe cu totul.

– Da, chiar este. Noi doi suntem singurii care au mai rămas

– Serios, uită‑te şi tu la oamenii ăştia! Nu mai trăieşte nimeni în lumea reală!

În pofida faptului că vorbeşte în şoaptă, totul capătă o tentă fioroasă. Și, fireşte, dat fiind că suntem off‑line, habar n‑am ce gândeşte atunci când pe chip îi apare o expresie de îmbufnare şi ceva i se stinge în priviri. Îşi trage mâna din strânsoare şi iată‑l, a plecat deja departe, mai mult ca sigur cu gândul la răfuiala asta personală cu tatăl său, cu familia lui, cu Feedul, însă nu am de unde să fiu sigură. Faptul că izolează astfel ce‑i trece prin minte mi se pare aproape vulgar. Oare la ce se gândeşte? La viața lui alternativă, poate, la cea pe care a ales să n‑o trăiască niciodată, unde‑ar fi stat tot timpul implicat în Feed, în loc să fugă cât mai departe de el. Despre acest subiect am tot discutat pe vremea când studia să devină psihoterapeut. Când a ales acea carieră – vorbitul ca mod de vindecare – pe când tatăl său punea la punct Feedul. Ei bine, doar nu trebuie să fii Freud, nu? Îmi amintesc bucuria lui Tom înainte de‑a‑i spune şi‑mi amintesc şi furia tăcută a tatălui său. Am tot discutat, eu şi Tom. E unul dintre punctele noastre forte. Când ne facem timp. Cum e seara aceasta, când am hotărât să o luăm încet. Însă‑mi doresc ca el să poată să‑şi acorde şi puțină pace. Îşi mestecă buza de jos şi priveşte în gol pe fereastră, în timp ce ochii îi fulgeră în toate părțile, ca şi cum ar fi conectat şi‑ar lansa ştiri în rețea, însă verific şi văd că n‑o face; Feedul său rămâne în continuare oprit.

La fel şi‑al meu.

Blonda şi bruneta mănâncă tăcute din farfurii, mecanic, pierdute într‑o discuție una cu alta sau cu alții, sau cu foarte mulți deodată. Din afară, cine ştie? Ochii li se mişcă şi mai repede decât ai lui Tom, dar ceea ce văd ele nu sunt mesele şi posterele vechi de pe pereți, cu culorile pulsânde, stroboscopice, ale Feedurilor lor. Mă mănâncă iar creierul, devin brusc conştientă de acest lucru, iar senzaţia e de nesuportat. Degetele mi se flexează şi se strâng singure. Am gura superuscată. Mi‑aş putea verifica sondajul. Aş putea verifica rezervoarele de ştiri pentru a vedea modul cum a evoluat Energen. Toată lumea a rămas surprinsă de anunțul făcut de companie, însă parcă nu s‑a gândit nimeni să întrebe de ce a fost oprită forarea arctică, de ce acea decizie a fost luată chiar acum, de ce Anthony Levin, directorul executiv al firmei, a făcut‑o în timp ce zâmbea prieteneşte lumii întregi. Eu n‑am încredere în el. Se pune ceva la cale. Lumea e perturbată, iar oamenii se comportă bizar: afacerile sunt impredictibile, politicienii, perverşi.

Totul e foarte ciudat, iar creierul (creierul meu adevărat, pus la treabă acum, aici, rămas fără Feed) a început parcă să mă doară. Aş putea, dacă aş fi conectată, să mă relaxez, să recuperez evenimentele pierdute. Mama şi Martha voiau să trimită mesaje în seara asta, pentru că Martha are veşti de împărtăşit despre noua ei casă; eu mi‑aş putea lăsa lumea personală deoparte şi să‑i cunosc îndeaproape pachetele de amintiri legate de un loc aflat la atâția kilometri distanță, într‑un moment de‑acum trecut, ca şi cum eu însămi m‑aş afla acolo. Mi‑aş putea verifica sondajul; „Ce ai sacrifica?” a avut parte de zeci de milioane de retrimiteri pe zi. Tuturor le plac sondajele. Însă eu trebuie să‑l păstrez proaspăt. Atenția oamenilor trebuie permanent hrănită, iar dacă îmi doresc să‑i influențez să se gândească la lume, trebuie să fiu ingenioasă. Trebuie să mă fac auzită peste murmurul general. Asta nu înțelege Tom: că eu îmi folosesc Feedul pe post de unealtă pentru a face bine. Nu sunt dependentă!

Unul dintre primele sondaje legate de „Ce ai sacrifica?” a fost „… pentru ținuturile arctice?” S‑a potrivit, având în vedere ştirile de azi despre Energen, dar nu prea mulți au luat parte la el pe atunci şi‑am învățat din asta că nu prostia sau nepăsarea sunt de vină, ci distragerea atenției. De vină e zgomotul de fond din jurul nostru, care ne‑ademeneşte, ne tentează. Aşa că acum le strecor pe cele politice printre lucruri de genul „… ca să arăți bine?” şi „… ca să pui mâna pe bărbatul visurilor tale?”. Am primit peste şaizeci de milioane de distribuiri cu acel sondaj, apoi, i‑am lovit cu „… ca să fii mai bun cu planeta?”. Optzeci de milioane de distribuiri. I‑am dat gata. Rezervoarele de ştiri mi‑au îmbunătățit statisticile. (Politicienii au avut „câştig de cauză”, cum era şi normal – cine nu i‑ar sacrifica?!) Tot ce contează este să‑i determini pe oameni să se gândească măcar o clipă la ce îi facem lumii în care trăim. Dacă am putea obține un punct de sprijin ca la alpinişti, atunci n‑ar trebui decât să le deschidem oamenilor nițel ochii, apoi marile schimbări ar putea veni de la sine. Încă nu ştiu despre ce va fi următorul sondaj, însă, din punctul în care mă aflu acum, îmi spun ceva de genul „Ce ai sacrifica… pentru binele propriului creier?”, pentru că – iar acest lucru nu i l‑aş putea mărturisi niciodată lui Tom, deşi mi‑ar plăcea să i‑l arunc în față – nu cred că aş sacrifica Feedul! Nu cred c‑aş putea! Nu pot! Vreau să continui, chiar acum, şi urlu după el pe dinăuntru! Însă… respir… „hai, Kate, haide”… respir şi‑mi îmblânzesc tonul vocii, pentru că asta ar fi trebuit să fie o seară plăcută, iar gândurile mele pur şi simplu au luat‑o razna. La fel ca ale tuturor. Trebuie să mă concentrez.

– Hei, Tom, ce‑ar fi să facem nişte anagrame? Să ne punem vechile creiere la treabă…

El face o grimasă şi se foieşte pe scaun.

– Aşadar, Kate, tu ce‑ai mai făcut azi?

Și apoi… nu mă pot abține; e din cauză că m‑am gândit la asta şi‑am tot trimis veşti legate de subiect toată ziua, astfel încât legăturile sunt proaspete, iar eu tânjesc atât de tare să‑mi verific rezervorul de date, că parcă mi‑ar sta pur şi simplu pe limbă, un obicei care s‑a statornicit deja în toată ființa mea – intru on‑line, şi…

… pe unde naiba ai umblat? îmi scrie Martha & mama‑i chiarînspatele ei, emoticoanele ei dânddeînțeles că e pe cale să se repeadă la mine, dar oblochez & o întrerup. Am ieșit în oraș în seara asta, îi scriu eu, Tom are impresia că face bine la creier să o luăm încet, să‑l facem să funcționezecumtrebuie. Nu fi ridicolă, intervine brusc mama, aruncă și tu o privire la știrile suroriitale & înainte s‑o pot blocaiar îmi trimite una care explodează precum o celulăcerebralăproaspătformată în minteamea, simțurile & emoticoanele Marthei adunate‑nmemoriaei prinzând formă pre‑ cum un polip în creierul meu, așa că sunt ea, nu eu, o vreme:

… Sunt pe peluză, privind în sus la casa nouă, la fațada albă (noua [aburiderespirație] nuanță de la [PerfectPaint], o reclamă îmi apare în fața ochilor), ferestreascuțite, cerînno‑ rat deasupra. Pășesc pe alee (pajiștea aceea pare plină de buruieni, folosește noua [Weedaway], o reclamă îmi apare în fața ochilor) & îmi crește rimtulbătăilorinimii când în‑ tind mâna spre ușă; inimaîmibate cu 42% mai repede & în sânge mi se revarsă un șuvoi de 2,3% endorfine. E atât deinteresant! BioLockul – al meu – mă recunoaște, pentru că e încuietoareamea din casamea! & ușa se deschide automat & aud copiii la 6.72m în urma mea alergând pe alee, dar eu am ajuns la jumătatea holului deja, umbrelerăcoroase & mirosulproaspăt al soluției de lustruire & e…

… îngheț amintirea & le explic că le voi scrie mai târziu, pentru c‑am fost deja on‑line 4milisecunde & Tom își va da seama dacă mai rămân mult & încă n‑am navigat prin niciun rezervor de date în căutare de știri despre Energen și nici nu m‑am uitat la rezervorul cu [CeAiSacrifica?] & văd că afișările mele clipesc din cauza celor 57603 de mesaje, deci probabil că sondajul mergebine. Un mesaj de la cineva pe nume ChloeKarlson437 sosește chiar în timp ce mă uit – Ține‑o tot așa, că o faci bine, Kate! –, dar n‑am timp să‑i răspund pentru că – Oh, hai, Kate, îmi scrie Martha & arunc un plusdeadrenalină & în același timp caut repede informații despre [Energen] & extrag șiruri de date din toate rezervoarele, dar nu găsesc nimic nou, așa că îi dau de veste grupuluimeudeprieteni ca să văd dacă au aflat ceva nou & trimit repedeoscuză Marthei & un emoticontremurător mamei & le spun că le voi scrie mai târziu & mă deconectez & n‑au trecut decât 11 milisecunde…

… dar Tom a observat deja.

– Eşti dependentă, Kate! şuieră

– Și tu acum! mă strâmb eu şi fac un gest către toți ceilalți, deşi ştiu bine că are dreptate.

– Eşti la fel ca toți ceilalți!

– Și tu eşti un snob! Nu, ştiu, continui eu, pocnind din degete, gândind cât de repede pot fără Ai un complex oedipian de intersexual transgen indus de abandon.

Ne amuzam cu acest joc înainte ca el să‑şi termine studiile de psihoterapeut: cât de exagerat de complicate poți face să sune nişte simple sindroame psihologice? Iar ăsta chiar îl face să râdă.

– E un complex legat de tati, însă cu mult mai complex, mai adânc, explic eu, mulțumită de propria persoană, mulțumită de creierul meu şi profitând de faptul că Tom are simţul

Însă el se opreşte din râs. Îmi aruncă o privire. Clatină din cap. Nu e nevoie de emoticoane.

– Foloseşti prea mult Feedul, Kate! Eşti… Înainte nu procedai aşa. Îmi pare rău că te enervez, dar o fac pentru că‑mi pasă. Bebeluşul o s‑o ia razna din cauza asta…

Ne lăsăm din nou învăluiți de linişte, însă nu ca mai devreme. E ceva mai mult acum. Suntem amândoi de acord că Feedul a scăpat de sub control. Acest lucru ne‑a legat atunci când ne‑am întâlnit prima dată, la nunta fratelui său. Ne făceam amândoi griji pentru situația în care ajunsese lumea, iar Tom crede că lucrurile s‑au înrăutățit în ultimii cinci ani, cât au trecut de atunci. Părinții mei nu consideră că Tom este un om bun, din cauza familiei lui – e un Hatfield –, însă el chiar e cumsecade; ştiu că este, o simt cu toată inima. Nu este ca tatăl sau ca fratele lui. Totuşi, are şi el dorința aceea de absolutism, lucru pe care‑l simt acum, când mă pune să aleg. Între el şi Feed. De parcă nu i‑aş putea avea pe amândoi. Îmi mut atenția de la el şi‑mi mângâi uşor burtica, unul dintre copiii pe care, le‑o spun în mod regulat celor două sute de milioane de urmăritori pe care‑i am, îi condamnăm la moarte din cauza modului în care trăim. Și ea‑i o Hatfield.

– Kate, vrei să intri iar on‑line? Dacă vrei, putem alege să fim înceți mâine‑seară.

Dar înainte să‑i pot răspunde, se întâmplă precum un val. Zăngănit de tacâmuri şi scaune trase în spate. Icnete şi un amestec de cuvinte confuze, pronunțate de fapt în lumea reală, însă îmi dau seama de faptul că ochii tuturor au început să fulgere şi mai iute decât înainte. Cineva suspină; fata blondă şi‑a apăsat ambele mâini peste gură. Ospătarul a rupt‑o la fugă spre uşă.

– Tom?

– Intră on‑line! mă îndeamnă şi intră şi el cu o fracțiune de secundă înaintea mea şi…

… sunt asaltată de soramea. Martha țipăisteric, așa că oblochez & strâng testosteron ca să combat șuvoiuldeadrenalină pe care‑l simt, panica ei e contagioasă, & mama trimitemesajedisperată, Unde ești, unde ești? Ți‑am scris mesaje secunde întregi, Kate, ce‑i în neregulă cu tine? O blochezșipe ea & observ că subiectelemele au mii de mesajenoi & n‑am mai simțit niciodată așa ceva: Feedul se răsucește din cauza uneigreutățizdrobitoare care aproape că mă dărâmă de pe scaun în lumea reală. Încerc să‑mi  încetinesc  sistemulendocrin  pentru  că  acum mama  se răsteștelamine prin mesaje că Martha strigă la ea & decemi‑amblocatsora? Apoi asupra Feedului se pogoară tăcerea, în timp ce miliarde de conturideFeed se opresc, precum un val mareic care se retrage, înainte ca breakingnewsurile să dea năvală precum un tsunami. Meme‑urile năvălesc & zvonurile se răspândesc la fel ca o molimădeneoprit. Rezervoareledeștiri se revarsă și creează un valgigantic. În jurul lor cresc nori, în timp ce oamenii se strâng să privească, & mama mă copleșește cu panica ei, Ce se întâmplă? Medulosuprarenala îmi inundăsistemul cu adrenalină în timp ce mă reped să privesc la unul dintre rezervoare, dar ceva mi se închide drept în nas. Însă n‑a stăvilit nimic: Feedul e liber & oamenii daunăvală în alte rezervoare de date, care sunt stăvilite & stăvilite din nou, blocate de… companie? De guvern? Într‑un răstimp de 3nanosecunde, 127734rezervoarededate sunt create & stăvilite & îi spun mamei că nu știu ce s‑a întâmplat & îl înghiontesc panicată pe Tom, însă el îmi trimite instantaneu un mesaj că încearcă să‑i scrie fratelui său Ben & apoi ceva se infiltrează afară din liniștitoarea Feedchatter & apoi urmează un videoclip, un videoclip devine viral, se răspândește mai repede decât orice altceva de până atunci & ei încearcă să‑l oprească & [dariancharles] știrea este că PreședinteleTaylor1 a fost ucis. Totul devine tăcut. Toate conturiledeFeed au amuțit. PreședinteleTaylor1 a fost ucis. Se răspândește prin fractali în totFeedul, apoi suferă o mutație și se schimbă în asasinat. Deja s‑a instalat haosul în SUA, o panică molipsitoare, economia a stagnat cu totul & soldați au fost mobilizați în partea de est. Nivelurile mele de cortizol au crescut cu 18,2%, inima îmi bate de 2,93ori mai repede & sunt 100 de mii de astfel de videoclipuri & imediat ce 1rezervor e stăvilit, alte2000 îi iau locul & ridic privirea care‑i diferența dintre crimă & asasinare & mama încă mai țipă, dar glasul i se pierde în mugetul general & e ceva ce are de‑a face cu cuvântul hașiș care e un termen arhaic pentru C21H30O2 & accesez unul dintre rezervoare & ce‑i acolo, chestia pe care o înghite toată lumea, ceea ce se află la originea tuturor acestor rezervoare de date și vine în mod repetat & fără oprire, prinzând viață este un videoclip cu tagul [RichardDrake62SeniorAnalistDeSecuritateWH.SUA.StaffID#22886284812] & pe care scrie c‑a apărut acum 7,23secunde. Pătrund în fluxul lui de date stocate în memorie. N‑am idee unde se află încăperea asta, căci localizarea GPS e blocată, dar seamănă cu orice altă încăpere pentru operațiuni speciale din orice alt eveniment la care am fost martoră până acum. O masă lăcuită reflectă lumini de neoane bâzâitoare. Ecranesubțiri & birouri împodobesc pereții izolați acustic. Apoi PreședinteleTaylor1 intră în cameră cu un pulovercrem (noul model de la [Muitton], îmi semnalează o reclamă) aruncat peste umeri, cu o cană mare plină cu cafea neagră & aromată (mixtura [arabeanica] de la [Nesspro], îmi semnalează o reclamă) într‑o mână, & asta este CasaAlbăSUA, asta era CasaAlbăSUA în urmă cu 7,34secunde & amintirea asta ce se revarsă în afară este o breșă de securitate incredibilă, nici nu mă mir că rezervoarele de știri au fost stăvilite &…

— Bună ziua tuturor, rostește PreședinteleTaylor1 în lumeareală, pe un ton aspru‑plăcut & se așază. Înțeleg, continuă el, că în lumina surprinzătoarei știri emise de Energen s‑a lansat o adevărată cursă pentru ȚinuturileArcticeSudice. Nu le vom lăsa să cadă în mâinile cui nu trebuie. Oameni buni, se dă o grea bătălie într‑un climat rece. Dar înainte ca pe chipul președintelui să se formeze un surâs complet, imaginea filmată de RichardDrake62 este acoperită cu totul de o siluetă neclară – PatrickVaughn59, semnalează tagul acestuia – care se ridică în picioare & scoate la iveală o armă. Capul președintelui se transformă într‑o jerbă roșie. Camera se răsucește invers atunci când RichardDrake62 se aruncă pe jos la adăpost & amintirea lui RichardDrake62 se pierde și devine neagră & urmează zgomote confuze & cineva țipă ceva care seamănă cu „DarianCharles!” & [dariancharles] se răspândește imediat în mii de rezervoare de știri care întreabă [cineestedariancharles?] & apoi videoclipul se repetă – se repetă – se repetă. Oricine‑ar fi răspândit filmarea dă zoom de fiecare dată pe chipul președintelui când  capul  acestuia  s‑a  făcut  bucăți  &  amintirea  încetinește până  devine  o  înșiruire  de  bucăți  de  cadre disparate  –  capul președintelui se face bucăți în slow motion & filmarea asta este transmisă în 47196255conturideFeed doar din acest rezervor de știri & într‑o cascadă amețitoare, toate rezervoarele de știri sunt dintr‑odată stăvilite. Totul se oprește… E ca și cum am pășit din‑ colo de marginea lumii. Nu se mai întâmplă nimic; nu mai există decât un singur mesaj care apare pe totFeedul, oriunde aș căuta. E de la guvern și‑mi spune să plec acasă în liniște, să plec acum acasă. Toate celelalte date sunt stăvilite & în lumeareală, în restaurant, ne ridicăm cu toții în picioare precum o turmă & ne repezim pe stradă. Lumea se calcă în picioare în jurul nostru, în vârful dealului învăluit în semiîntuneric, și luată prin surprindere de absența oricărei mișcări dinspreFeed. Toate comunicațiile au fost oprite. În depărtare, turnul, Hubul Feedului, a rămas în continuare luminat, însă acum nu mai transmite decât ce‑i spune guvernul. Rămasă conectată la rețea, văd cum quickcode‑urile trezesc acum la viață panourile cu reclame, făcându‑le să pulseze cu același mesaj la nesfârșit, care se reproduce în buclă și se transformă în culori de neon orbitoare, răspândindu‑se peste tot, umplând aerul, înecând cerul nopții în nuanțețipătoare care ne spun să plecăm acasă, că s‑a dat stingerea, mergețiacasă, s‑a dat stingerea, mergețiacasă, s‑a dat stingerea, mergețiacasă.