Lecturi 219: Richard Morgan – Carbon modificat

Carbon modificat

Richard Morgan – Takeshi Kovacs I: Carbon modificat (Takeshi Kovacs I: Altered Carbon, 2002) 592p., HC, 14.5×21.5, Paladin, 2018, Colecția Paladin Science-Fiction, Red. Beatrice Feleagă, Mădălina Rașoga 39 lei, ISBN 978-606-8673-82-0

Premii: Philip K. Dick Award 2004, Italia Awards 2005

Nominalizări: Locus Awards 2003, Seiun Awards 2006

Nota Goodreads: 4.05 (79134 note)

Descrierea editurii: „Prin stocarea spiritului într-o memorie corticală care poate fi inserată în alt corp, moartea devine un detaliu. Ucis în mod violent pe câmpul de luptă, fostul agent special Takeshi Kovacs este reîntrupat cu ajutorul magnatului Bancroft, pentru a rezolva misterul morții acestuia. În aparență, o sinucidere. Dar când viața se află la doar o reactualizare distanță, să-ți pui capăt zilelor poate părea absurd.”

Ca să ne fim înțeleși, i-am acordat cinci stele pe Goodreads, cu toate că eu și subgenul Cyberpunk nu ne-am înțeles niciodată prea bine. Însă, așa cum i-au reproșat o parte dintre cititori, romanul de față este de fapt o poveste polițistă noir într-o lume Cyberpunk, în care ancheta detectivistică pune oarecum în umbră aspectele acestui subgen și îl transformă în altceva. În ceva plăcut pentru mine, oricum, ajutat generos și de excelenta (după părerea mea) ecranizare realizată de Netflix după acest prim roman: adică, practic, pur și simplu vedeam în minte imaginile din cele zece episoade ale primului sezon, pe Joel „Robocop” Kinnaman în rolul lui Takeshi Kovacs de după întruparea pe Pământ, sau pe Martha Higareda în rolul lui Kristin Ortega (excelentă și ea), sau pe James Purefoy în rolul lui Laurens Bancroft. Și povestea curgea bine, foarte bine, ajutându-mă, totodată, să-mi și reamintesc detaliile pe care le uitasem în vederea noului sezon, dar și să sesizez diferențele dintre carte și ecranizare. Care nu sunt chiar multe, însă unele sunt notabile.

Așadar, ne aflăm peste niște sute bune de ani în viitor, omenirea a evoluat enorm, a colonizat și alte planete, ajutată generos de niște artefacte și hărți de astronavigație lăsate drept moștenire de o mult mai avansată civilizație marțiană acum complet dispărută. Iar omenirea a făcut ce-a știut ea mai bine, adică s-a dezvoltat (și nu neapărat în bine), s-a luptat pentru supremație, a avansat enorm din punct de vedere tehnologic, dar a și devenit din ce în ce mai depravată. Un lucru demn de menționat este capacitatea de reîntrupare descoperită de oameni. Adică memoria este acum stocată într-o cutiuță îngropată la baza craniului, iar în cazul în care persoana respectivă moare din diverse cauze, își poate găsi sau îi poate fi găsit un nou trup. Problema este dacă își permite această reîntrupare sau dacă are vreo valoare pentru umanitate ca să fie reîntrupată. De un singur lucru depinde această reîntrupare, renaștere sau cum vreți să-i ziceți: ca această memorie să rămână intactă, să nu fie distrusă de una dintre nenumăratele noi arme descoperite în toate aceste sute de ani în care omenirea a dus războaie pe mai toate planetele colonizate.

Un lucru e cert: cei obscen de bogați au devenit acum, practic, nemuritori. Adică, la propriu, nemuritori. Prin intermediul clonelor mereu pregătite și a unor update-uri ale memoriei trimise la intervale regulate spre a fi stocate, în vederea unei eventuale morți violente sau pe neașteptate. Iar cei megabogați devin din ce în ce mai bogați și, vechea poveste de când omul a început să fie exploatat de către om, au ajuns să creadă că li se cuvine orice, atât timp cât banii pot cumpăra orice. Inclusiv oameni (chiar spune un personaj la un moment dat, deși parcă în al doilea volum al seriei, că a devenit mai ieftin să cumperi un om și să-l folosești la ce vrei tu, decât să construiești o mașinărie sau o replică a lui care să facă ce-ar face el). Și cum devine chiar plictisitor să trăiești câteva sute bune de ani alături de aceeași persoană, ei bine, trebuie să fii extrem de inventiv și dispus să le faci absolut orice celor dispuși să primească prețul corect pentru a nu te plictisi de o viață prea lungă.

Takeshi Kovacs a fost Agent Special și, alături de partenera lui, Sarah, au cam făcut ce-au vrut de-a lungul vieții. A fost unul dintre cei mai temuți mercenari și îl respecta toată lumea, până s-a pus cu cine nu trebuia și a fost condamnat la stocare. De acolo este însă reînviat de unul dintre cei mai bogați oameni de pe Pământ, Laurens Bancroft, pentru a ancheta așa-zisa sinucidere a acestuia în condiții misterioase: cum spune acesta la un moment dat, el nu crede că s-a sinucis, ci l-a „sinucis” altcineva, că e o înscenare, căci dacă ar fi vrut el să se sinucidă, n-ar mai fi stat acum de vorbă cu Takeshi Kovacs.

Și fostul locuitor al planetei numite Lumea lui Harlan ajunge acum pe Pământ pentru a-l ajuta pe superbogătașul Bancroft să deslușească ițele misterioasei și aparentei sale sinucideri. Numai că ipocrizia și meschinăria lui Bancroft fac ca mintea lui Kovacs să ajungă în trupul unui polițist condamnat acum la 200 de ani de neființă din cauza unor mișculații pe care le făcuse pe vremea când se lua la trântă cu traficanții de carne vie. Adică cu clone, minți și așa mai departe. Drept pentru care misiunea lui Kovacs este extrem de îngreunată din cauză că prin oraș încă mai umblă infractori care au o poliță de plătit fostului polițist, apărut dintr-o dată viu și nevătămat și punând în stâna și-n dreapta tot soiul de întrebări incomode.

Deși ne aflăm la multe secole în viitor, metehnele rasei umane au rămas aceleași. Nu s-a schimbat aproape nimic, nu am evoluat deloc în afară de implantarea unor mufe de conectare (chiar așa, până acum nu și-a imaginat niciun scriitor de Cyberpunk conexiunile wireless sau bluetooth? Tot prin cabluri și mufe se conectează lumea la rețelele virtuale? Tot mai trebuie să ne dăm găuri prin diverse locuri ale corpului pentru a avea o conexiune decentă? Mai nou, în loc să dăm găuri în ziduri pentru a monta prize și mufe, ne dăm găuri în trupuri? Niciun implant, nimic, pentru conexiunea la superinternetul din secolele viitoare?) și a faptului că putem fi, la propriu, stocați, pentru a ne putea reîncarna (chiar s-ar putea porni o discuție interesantă pe marginea acestui subiect, poate la Clubul de carte Paladin?) și a nu mai muri niciodată. Mizeria e la rang de artă, poliția e la fel de neputincioasă în a stopa infracționalitatea și se luptă pentru prinderea peștilor mărunți, în timp ce rechinii cei mari umblă neîngrădiți și-și fac mendrele când, unde și cu cine vor, fără a putea fi atinși, iar cei săraci suferă în continuare, de drepturile lor nefiind absolut nimeni preocupat.

Ca lume Cyberpunk, mi s-a părut destul de reușită, deși ancheta polițistă, accentul noir, este mult mai prezent și ocupă o mult mai mare parte a poveștii. Întrebări se nasc, discuțiile pe teme politice, religioase, dogmatice sau etice își fac timid loc în poveste, iar Takeshi Kovacs este unul dintre cei mai cinici (clișeu, știu, aveți dreptate) detectivi (de ocazie, aici, el nefiind detectiv de meserie, ci mercenar în slujba celui care oferă mai mult) pe care i-am întâlnit până acum. Deși te-ai fi așteptat ca de la unul ca el, care încă mai suferă în urma unui incident cu un virus păcătos ce i-a decimat echipa, să fie în stare să calce pe cadavre pentru a-și atinge scopul, ei bine, nu-i chiar așa. E chiar uman, în cele mai multe situații, cu un umor sănătos și cu un dram de umanitate acolo unde nu te-ai fi așteptat (m-a înduioșat, recunosc, povestea familiei hackeriței reînviate ca să-l ajute pe Kovacs să rezolve ancheta), și-n plus, e capabil de sentimente profunde, cum e dragostea, de exemplu, deși de la unul ca el, care a văzut atâtea, te-ai fi așteptat să se fi transformat într-o adevărată mașinărie de ucis, gata să calce pe cadavre și să radă sate întregi de pe fața pământului, cu tot cu copii, dacă i s-ar cere. Adică e un OM cu conștiință.

Dar destul cu vorba: mie mi-a plăcut povestea, am devorat aproape 300 de pagini din ea încă din prima seară, ajutat, cum spuneam, și de ecranizare, însă trebuie să recunosc că am apreciat-o mai ales datorită poveștii polițiste dure și cinice, eu unul fiind și un avid cititor de romane polițiste (s-au schimbat doar cadrul și mijloacele, nimic mai mult). Un rol deosebit îl joacă personajul Ortega, chiar mi-a plăcut de ea, având în vedere prin ce trebuie să treacă, alături de Kawahara și de hotelul/Inteligența Artificială Hendrix (deși în film acesta din urmă devine Poe și e mult mai fermecător), așadar recomand din toată inima această poveste, cu toate că nu plecasem cu foarte mari așteptări la drum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.