Fragment în avanpremieră: Shobha Rao – Inima fetelor are mai intens

Titlu: Inima fetelor arde mai intens

Autor: Shaobha Rao

Traducere din engleză de Ruxandra Tudor și Alina Marc-Ciulacu

ISBN: 978-606-9072-08-0

Colecția Storia Plus

Număr pagini: 392

Fragment în avanpremieră

Poornima dormea. Ca prin vis a auzit un sunet. S-a gândit că ar fi putut să fie un animal, un câine vagabond sau un porc. Poornima a stat și a ascultat. Apoi a auzit din nou: un bocet. De unde venea? De unde? Din coliba în care se aflau războaiele de țesut. A sărit în picioare. A luat-o la fugă. A văzut umbre în colibă. Ardea o lampă. 

— Savitha? a spus în șoaptă. La început, tăcere. Una grea, de parcă devenise vâscoasă din cauza căldurii, a întunericului. Apoi, un geamăt slab.

 — Savitha? 

S-a îndreptat spre locul din care venea sunetul. Spre colțul colibei. După ce i s-au obișnuit ochii cu întunericul, a văzut o grămăjoară, o umbră mai pronunțată decât cele dimprejur. A trecut pe lângă cele două războaie de țesut. Păreau uriașe, chiar sinistre în întuneric, ca doi uriași gârboviți și înfometați. Dar grămăjoara – acum vedea că suspina, vărsa lacrimi cu atâta năduf, încât Poornima s-a întrebat dacă chiar era un om, dacă această creatură mai avea și altceva în afară de acest plâns. S-a împiedicat. S-a aplecat. Și s-a oprit. Pentru un scurt moment, pentru o fracțiune infimă de secundă, și-a spus: poate că visez. Poate că ochii mi se vor deschide. Dar când a întins mâna, a dat de piele goală. Fierbinte, ca pământul pârjolit de soare. Ca nisipul din deșert. Abia atunci a observat hainele sfâșiate ale Savithei. Unele erau pe ea, altele, pe jos. Zăceau în jurul ei ca niște melci sfărâmați. 

— Savitha. Ce este? Ce s-a întâmplat? Lacrimile au încetat. 

Poornima a îngenuncheat și a luat-o de umeri. I-a simțit oasele, ascuțimea lor. Oasele unui animal plăpând. Coca unei nave mici. Savitha s-a chircit și s-a tras de lângă ea. Atunci i-a observat Poornima cărarea din păr. Ca o lanternă luminând suprafața unui râu. Părul ei lung era despletit, dar cărarea, intactă. Argintie. Ca apele dintr-o trecătoare ce despică un munte. Abia atunci și-a luat mâinile de pe umerii ei. 

— Cine? Savitha, care stătea cu capul aplecat peste genunchi, a lăsat să-i scape un scâncet. Jos, firav, spart. 

— Cine? a repetat Poornima, cu ochii inundați de lacrimi. Savitha a tremurat atât de violent, că Poornima a luat-o în brațe și a ținut-o strâns. I-a așezat capul pe pieptul ei și s-au legănat împreună, așa. Poornima și-a spus că trebuie să ceară ajutor, să-și trezească tatăl, să cheme vecinii. Dar când a dat să se miște, când a dat să facă cea mai mică mișcare, Savitha a prins-o de mână. A strâns-o atât de tare, că Poornima s-a uitat la ea, șocată. 

— Cine? Privirile lor s-au întâlnit. — Poori, a murmurat ea. Atunci a înțeles. Atunci Poornima a știut.

A lăsat să-i scape un urlet atât de sălbatic, că au venit în fugă nu mai puțin de zece oameni. Savitha se făcuse mică. Se chircise ca un animal. De pe umeri i-au căzut bucăți din bluză. Erau negri și goi ca niște dealuri. Oamenii s-au așezat în jurul lor; întrebările și oftaturile și exclamațiile treceau pe lângă Poornima ca niște săgeți. A căzut în genunchi. Un vecin s-a aplecat peste ea și a întrebat-o: 

— Ce este? Ce? Ce se întâmplă cu voi, fetelor? 

— Aduceți un cearșaf! a strigat cineva, încercând să o ridice pe Poornima în picioare, dar aceasta s-a împotrivit, acoperind-o pe Savitha cu propriul trup. Ce alt folos ar putea să aibă trupul ăsta al meu? s-a întrebat în sinea ei. Ce alt folos?

A doua zi, cerul era alb, ca măcinat de febră. Aerul era atât de gros și de fierbinte, că părea să miroasă a fum. Poornima a clipit; avea pleoapele grele, nu-i venea să-și creadă ochilor. Savitha zăcea în aceeași poziție, cu cearșaful aruncat peste ea, iar Poornima a țintuit-o cu privirea, zicându-și: nu, nu este un vis. De ce nu poate fi un vis? Un moment mai târziu, fratele Poornimei a trecut prin dreptul ușii și, evitându-i privirea, i-a zis:

 — Nanna vrea ceai. 

Poornima s-a uitat la fratele ei și, după ce acesta s-a făcut nevăzut, a rămas uitându-se la pragul gol. 

— Nanna vrea ceai, a repetat ea în șoaptă ca un papagal, de parcă nu doar aceste cuvinte, ci întregul limbaj i-ar fi fost străin. Le-a repetat obsedant pe fiecare în parte și apoi s-a ridicat ușor în picioare. Savitha nu se mișca. Nici măcar nu părea să fie trează, deși avea ochii deschiși. Poornima a ieșit în căldură, orbită de lumină, amețită, și a trecut din coliba cu războaiele de țesut în coliba mare, unde a pus apa la fiert. Apoi a adăugat laptele, zahărul și frunzele de ceai. S-a uitat la foc. Părea imposibil, îi părea imposibil să facă ceaiul, să facă ceva atât de banal ca un ceai. Lumea căpătase o nouă rânduială în noaptea aceea și să facă ceai, ceai pentru tatăl ei părea într-un fel o ofensă mai presus de cea pe care o comisese el. S-a uitat la apă plină de dezgust, a văzut-o cum începe să fiarbă, apoi cum fierbe cu bulbuci, și a îndepărtat cana de sine, de parcă rana pe care o deschisese el, pe care o provocase deja se infectase și era plină de viermi; de parcă ar fi ținut rana aceea în propriile mâini. Bărbatul stătea pe patul din funie de cânepă, la intrarea în colibă. Frații erau mai departe și se vedea că el se chinuia să-i audă. Când a văzut-o, s-a îndreptat de spate și a întins mâna cu răceală. Poornima a simțit cum o inundă un val de venin fierbinte; s-a dat înapoi. A încercat din nou să se ducă spre el, dar picioarele ei nu păreau să pășească pe ceva solid, erau lipsite de vigoare. Pământul este moale, și-a zis ea, este ca bumbacul. Dar veninul s-a transformat mai apoi în greață, căldura și lumina supărătoare a dimineții au făcut-o să transpire, iar privirea i s-a tulburat brusc, înecată în zeci de punctișoare, de săgeți îngrozitoare de lumină. Mai avea câțiva pași până la el când i-a cedat corpul, când a fost prinsă în mrejele unui vertij și a simțit cum o trage pământul. S-a împiedicat, au sărit câteva picături din ceai și a încercat cu cealaltă mână să-și recapete echilibrul – exact de această mână a prins-o tatăl ei. Exact această mână – cea pe care n-o mai atinsese nicicând – era acum în mâna lui. A simțit-o cum sfârâie. A simțit gheare curbate ca niște șerpi și limbi și degete. Solzi ca niște cărbuni incandescenți. S-a întors cu un gest aproape violent, plin de oroare, și s-a dus glonț în atelierul de țesut. Înapoi la Savitha. S-a ghemuit lângă ea, s-a lipit de trupul ei, de parcă ea ar fi fost cea care greșise. Care greșise? Era un tată care îi ținea piept fiicei sale. Cu toate acestea, să-i țină piept în acest fel, în acest moment, cu o aparentă amabilitate atât de grețoasă, i s-a părut Poornimei un afront infinit; mai bine ar fi lăsat-o să se înece în apele Krishnei, cu ani în urmă. De ce? s-a întrebat ea în gând. De ce nu ai făcut-o?

Atunci a apărut și tatăl Savithei. Nu-și mai ascundea mâinile, nici degetele lui noduroase, încovoiate și strâmbe. Le ținea în față, de parcă ar fi implorat. De parcă ar fi cerșit. Le flutura ca pe niște crengi sălbatice. Distruse de fulgere, de gândaci, de boală. Dar Poornima a observat că avea fața împietrită. Era cuprinsă de o disperare cum fata nu mai văzuse în viața ei. 

— Fata mea, a spus el scurt, cu ochii roșii, plini de durere. În glas i se citea disperarea. A încercat să o ridice pe Savitha – să o ia cu el –, dar aceasta a prins-o pe Poornima de mână. 

— Las-o, i-a strigat cineva prin ușă. A mai încercat o dată să o ridice, dar Savitha s-a prins de Poornima încă și mai abitir, astfel că, văzându-i zbuciumul, Poornima l-a privit pe bărbat de parcă s-ar fi uitat la un câmp sterp și i-a spus: 

— Vrea să fie lăsată în pace.

După-amiaza a adus cu sine valuri de haos și un tumult înnebunitor. Vecini, bătrâni, gură-cască, copii curioși ușuiți de acolo, bărbați, peste tot bărbați. Dar Savitha… ea stătea nemișcată. De când o apucase de mână pe Poornima ultima oară, a întors o singură dată capul. N-a făcut decât să-și tragă cearșaful până la gât și să clipească, după care a redevenit stană de piatră. Poornima a stat lângă ea; la un moment dat, panicată și stresată de starea ei, i-a pus degetele la nas, să se asigure că respiră. Căldura umedă și delicatețea respirației ei au făcut mai mult decât toate vocile, zgomotele și rândurile nesfârșite de oameni care se perindau. După-amiază, câteva perechi de mâini au încercat s-o tragă pe Poornima. S-o smulgă de lângă Savitha. Dar de data asta ea a fost cea care s-a ținut de prietena ei cu un soi de nebunie, de delir. A auzit pe cineva spunând cu voce tare: „Va fi un stigmat pentru ea. Așa se întâmplă mereu. Și era atât de aproape cu planurile de nuntă”. Altcineva a zis: „Un morman de bălegar este un morman de bălegar. Dacă ai călcat în el…”. Cu toate acestea, Poornima se simțea ca un fir de iarbă bătută cu dușmănie de vânt. A vorbit cu vântul. Te rog, te rog frumos, oprește-te, i-a spus ea cu blândețe. Și când el s-a oprit, pentru o fracțiune de secundă, a fost buimăcită de liniște. De teamă. Teamă că avea să treacă de fum, de caniculă, de amorțeală și să le înghită, pe ea și pe Savitha, bucată cu bucată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.