Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text

Daniel Timariu – Tenebre. Miercuri (2019) 298p., TPB, 13×20, Tritonic, 2019, Colecția Tritonic Fantasy, Red. Teodora Matei & Lucian-Dragoș Bogdan, 31 (39) lei, ISBN 978-606-749-406-8

Un nou an, un nou târg Gaudeamus, o nouă toamnă, din fericire și un nou roman din seria mea preferată de urban-fantasy care apare la noi. Pe care o prefer în dauna unor serii faimoase, cu mult mai mult ștaif, de genul „Dosarelor Dresden” sau „Peter Grant.” Evident, este vorba de seria urban-fantasy „Tenebre” a lui Daniel Timariu, apărută acum nu foarte multă vreme parcă de nicăieri și ajunsă, anul acesta, după lupte seculare, cum ar fi zis bardul, la volumul numărul trei (plus încă două povestiri, destul de consistente, una apărută într-un volum comun, alături de o povestire/nuvelă de Lucian-Dragoș Bogdan, cealaltă, în antologia „Sub apa dragonului strâmb”, coordonată de neobosiții Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan, probabil oamenii orchestră ai editurii Tritonic în momentul de față).

„Tenebre. Miercuri” continuă povestea detectivului timișorean neviu/nemort Alexandru Teodor Anghel și a dulăului sud-american Qiqirn, cel cu patruzeci și două de înfățișări diferite (dacă rețin bine, sper să nu mă trădeze memoria), unele drăguțe, de-ți vine să îl iei în brațe și să-l mângâi, altele dătătoare de fiori, altele capabile să îți facă mintea să o ia razna (un fel de creaturi din „Bird Box”, probabil?). Așadar, într-o bună zi, cum stătea Alex Anghel și trăgea de coadă o ipotetică mâță, la el în birou se materializează creatura numită Miercuri, mare șarlatan și pezevenghi, care-l tocmește pe detectivul lumii supranaturale să ducă la îndeplinire o misiune, fără să-i spună cu exactitate care anume. Mai târziu Alex Anghel se lămurește cu are legătură cu o monedă fabuloasă, mitică, ce ar putea destrăma însăși realitatea așa cum o știm noi, dacă ar cădea în mâinile cui nu trebuie.

„- Miercurienii sunt talerele balanței. Ei viețuiesc și de o parte, și de alta. Fără să-și fi dorit vreodată, acești evoluați au ajuns să fie indispensabili omenirii. Pe de o parte reprezintă știința, pe de alta imaginarul. Dorința de supraviețuire, apucăturile desfrâului sinucigaș. Pasiunea pustiitoare, rațiunea creativă.”

Evident, în scenă intră creaturile fantastice pe care le cunoaștem din volumele precedente: satirul Otis, știmele, vrăjitoarele, spiridușii, vârcolacii, strigoii, supereroul Pavel Chinezu (ce joacă un rol cam dubios în acest volum), știmele apelor, Anca Morisena, șefa Anpeltului (sau Agenția Națională pentru Lumea Tenebrelor, cu sediul pe Take Ionescu, ce ironie), dar și dracii din Legiunea Haosului (cu acest prilej am aflat de drăcușorii de mall, ce-și vâră nasurile prin sacoșele cu cumpărături ale oamenilor), condusă de însuși tartorul Drăgnea (nu m-am putut împiedica să mi-l închipui purtând o mustață deasupra dinților rari și stricați, braț la braț cu o fetișcană un pic mai mare decât fiul lui), dar și mulți alții, prea mulți ca să-i enumăr sau ca să mi-i pot aduce aminte pe toți fără să mi-i fi notat pe agendă pe măsură ce îi întâlneam în poveste.

Prin urmare, Alex și dulăul său cel credincios pleacă, ajutați de o mașină magică și recalcitrantă, pe urmele monedei buclucașe. Dar cum în lumea tenebrelor, precum și în cea a oamenilor, lucrurile nu sunt niciodată simple și nici ceea ce par la prima vedere, necazurile și problemele se țin scai de capul detectivului care și în trecut a trecut prin momente de groază, demne a înspăimânta copiii când nu-și ascultă părinții. A fost răpit, torturat, omorât, înviat, supus unor cazne oribile, unor experimente demente, s-a îndrăgostit, a suferit din dragoste, și-a revenit, a luat-o de la capăt, a suferit iar, s-a însurat cu Penbels Fastfuel, a divorțat imediat, a cunoscut, de-a lungul unei existențe nu foarte lungi, dar foarte tumultuoase, creaturi mitologice care ba l-au ajutat, ba l-au fugărit, ba i-au vrut moartea, ba i-au vrut binele, totul depinzând de context, de împrejurări, de situația de moment sau de dispoziția acestora.

Dulăul Qiqirn cel galben i-a fost mereu alături, nu l-a slăbit din ochi și și-a înfipt bine colții în glezna lui când părea să alunece în vreo lume îngrozitoare, din care poate nu s-ar mai fi întors niciodată sau s-ar fi întors pe bucăți sau cu mințile făcute bucăți. Satirul Otis, la fel, l-a ajutat, dându-i sfaturi, povețe, punându-l la curent cu lumea tenebrelor, trăgând tacticos din pipă și punându-i pe fugă pe cei prea dornici să-i facă rău vajnicului detectiv al celor două lumi.

Poveștile sunt alambicate și întortocheate, ba pierzându-mă, ba captivându-mă, dar făcându-mă tot timpul să mă minunez de imaginația debordantă a autorului și de limbajul luxuriant. Am întâlnit personaje cât să-mi ajungă pentru o serie de douăzeci de volume. Ba chiar i-am reproșat uneori autorului acest aspect. Știu, mă puteți acuza de superficialitate, și mă recunosc oarecum vinovat. Cred că nu e bine să se scrie după rețetă sau să se simplifice rețeta. Autorul a promis, sau cel puțin a zis că ia în considerare să mai aerisească poveștile, să arunce mai puține creaturi în luptă în fiecare volum, să le acorde mai mult spațiu fiecăreia în parte.

Sunt curios și cum ar arăta un asemenea volum. Cu inima strânsă aștept de fapt un astfel de volum, însă până acolo mai e cale lungă. Eu unul sper ca autorul să nu se oprească aici, să continue să ne desfăteze cu intrigi complexe, creaturi fantastice neaoșe, dar și de prin alte mitologii de pe cuprinsul mapamondului, dialoguri spumoase, gânduri bizare, monștri și demoni desprinși din coșmarurile oamenilor ce locuiau în caverne și se încălzeau la lumina focului, vânând și culegând roadele pământului, dar și din ale celor care umblă acum pe străzile orașului pe care nici măcar la ora actuală n-am apucat încă să-l vizitez (deși promit să o fac la un moment dat): Timișoara Tenebrelor lui Alex Anghel și Qiqirn.

„Când într-un caz ajung să mă îndrept spre un punct important din anchetă, pus în situația de a lua o decizie, cu alte cuvinte de a elimina posibile fire deductive în favoarea unui singur, de obicei mă trântesc pe canapea și adorm instantaneu. Subconștientul are felul lui de a lucra atunci când îi ceri ajutorul. Pare o metodă ineficientă, dacă nu chiar seamănă cu o fugă de răspundere, însă la mine funcționează. Creierul odihnit este mult mai deschis altor idei, ba chiar, în timpul somnului, mâini nevăzute leagă fire în feluri altfel de neconceput. E o plăcere să-mi analizez visele, una vinovată, în fața unei cești de cafea fierbinte, îndulcite cu miere, departe de orice telefon susceptibil a-mi deranja călătoria prin palatul minții, cum ar spune celebrul înaintaș Sherlock Holmesc.”