Hideo Yokoyama – Misterul cazului „Șase Patru” (64, 2012) 624p., HC, Rao, 2018, Colecția Biblioteca Rao, Trad. Alexandru Szollo, 27 (59.99) lei, ISBN 978-606-006-142-7

Nominalizări: CWA International Dagger Nominee 2016

Nota Goodreads: 3.45 (5719 note)

Descrierea editurii: „Timp de cinci zile, părinții unei eleve de șapte ani din Japonia au respectat toate solicitările făcute de răpitorul ei. Nu aveau să afle niciodată identitatea acestuia, nici să-și mai vadă fiica în viață. Paisprezece ani mai târziu, misterul cazului „șase patru” a rămas nerezolvat, o sursă de rușine pentru poliție și un simbol al responsabilității colective, când Yoshinobu Mikami, un fost detectiv implicat în acest caz, a cărui fiică este acum răpită, se vede nevoit să reia ancheta.”

Rar mi-a fost dat să întâlnesc o lume atât de deprimantă, niște personaje aidoma cu lumea zugrăvită de Hideo Yokoyama și o poveste cu o premisă ce pare fumată și întâlnită în sute de alte povești, dar care încet, dar sigur o pornește pe cu totul alte cărări. Unele neumblate de mine, poate că neumblate și de majoritatea scriitorilor de romane polițiste. Pentru că autorul, fost jurnalist de investigații, preferă să lase ancheta deoparte, cazul ucigașului unei copile de șapte ani din urmă cu paisprezece ani, și să se concentreze, din păcate, pe relația dintre Mikami, șeful departamentului de poliție care se ocupă de relația cu presa, și cea mai arțăgoasă și mai agasantă specie de jurnaliști pe care mi-a fost dat să o întâlnesc vreodată într-o poveste. Oare de ce să lași o anchetă atât de promițătoare și să bați apoi apa-n piuă cale de câteva sute bune de pagini după aceea? Nu mi-am dat seama nici până la final.

Mici drame de familie se tot adună și alcătuiesc un tablou pe care pur și simplu nu mi l-am imaginat despre japonezi. Bine, știam că e o țară extrem de aglomerată, cu locuințe cât niște cutii de conserve, aglomerații urbane de zeci de milioane de oameni, trafic sufocant și trenuri de mare viteză. Dar nu îmi închipuiam că depresia în rândul oamenilor obișnuiți are o asemenea amploare. Practic n-am întâlnit măcar un singur personaj fericit în toată această poveste, toți au schelete în dulap, secrete de ascuns, taine nebănuite, drame cumplite cărora încearcă să le facă față luând pastile, mergând la psiholog sau la gheișe, ori pur și simplu vărsându-și ofurile și nervii pe cei aflați sub ei.

În urmă cu paisprezece ani, o răpire a zguduit din temelii Prefectura D, locul de desfășurare al poveștii imaginate de Yokoyama. Victima a fost o fetiță care se întorcea acasă. Răpitorul a cerut familiei fetiței o recompensă de douăzeci de milioane de yeni, i-a pus pe tatăl fetiței și pe polițiști să alerge după cai verzi pe pereți pe coclauri și, până la urmă, tot a ucis fetița. Părinții acesteia, dărâmați de durere, nu și-au revenit nici până în ziua de azi. Ba chiar mama fetei s-a și stins, nu de mult. Mikami a luat și el parte la acea anchetă tenebroasă, la fel și soția sa. Menționez acest aspect pentru că acea răpire dublată de crimă reprezintă punctul de plecare nu numai pentru titlul volumului, ci și pentru că acum pare că se repetă. Cel puțin în imaginația celor care interpretează ad litteram descrierea romanului. Cum că ucigașul „Șase Patru” se întoarce. Iar victimă îi cade tocmai fata lui Mikami.

Care de fapt a fugit de acasă, suferind de o boală psihică: nu-și suferea chipul prea asemănător cu al tatălui său, învinovățindu-și părinții că n-a avut șansa să semene cu mama ei, o făptură superbă, moștenind în schimb trăsăturile șterse și neatrăgătoare ale tatălui său. Și pur și simplu, într-o bună zi, a șterpelit niște yeni din cutia cu bani a familiei și s-a făcut nevăzută. Părinții nu mai știu nimic despre ea acum. Dar speră că e vie și nevătămată, că n-a sfârșit pe fundul vreunui lac sau în cocioaba vreunui criminal în serie care apoi să-i fi împrăștiat bucățile de trup pe aceleași coclauri pe care-i trimisese „Șase Patru” pe polițiști în urmă cu atâta amar de vreme. Prilej de ample introspecții psihologice, discuții și situații stânjenitoare între părinții adolescentei, mama fiind și ea fostă polițistă implicată în cazul de răpire „Șase Patru”, și vizite la domiciliul tatălui fetiței ucise mișelește în urmă cu paisprezece ani.

Acuma, sincer, mă așteptam la mult mai mult. Lumea e fascinantă, necunoscută și misterioasă, fiind pur și simplu o cultură cu totul și cu totul diferită de ceea ce am întâlnit până acum în materie de literatură polițistă. Scandinavi, americani, englezi, francezi sau români, astfel de autori am tot citit până acum. De aceea am stat tot timpul cu gândul la acest roman polițist al japonezului Hideo Yokoyama. Mai ales că premisa era mai mult decât promițătoare. Din păcate, autorul preferă să lase oarecum deoparte ancheta cazului, unul destul de înfiorător de altfel, și să se concentreze mai mult pe piedicile birocratice și pe hârjoana și șicanele dintre polițiști și presă. Unii, închistați, blazați și încăpățânați, vrând parcă să aspire la gloria apusă a samurailor din vechime, ceilalți, adevărate hiene care imediat ce adulmecă miros de sânge în aer, se și năpustesc hulpavi, salivând la gândul vreunui subiect suculent, aducător de atenție, de public, de expunere, de milioane de exemplare vândute și milioane de telespectatori proțăpiți în fața televizoarelor.

Sincer, dacă n-ar fi fost rezolvarea vechiului caz dinspre final, nu cred că i-aș fi acordat mai mult de două stele. E pur și simplu prea multă birocrație, sunt prea multe detalii despre eșaloanele poliției japoneze și relațiile interdepartmentale ca să poți spune că ai de-a face cu o lectură agreabilă, pe care o citești cu sufletul la gură. Deși cred că e cam puțin din partea unui roman de peste șase sute de pagini, de la care aveam niște așteptări destul de mari, ideea care duce la prinderea criminalului dă clasă multor autori de romane polițiste. Nu dau indicii mai multe, căci ar însemna să stric farmecul poveștii, și chiar și aceste rânduri de final le scriu ca să încerc să vă conving să-i dați o șansă acestui roman lung și cu o desfășurare a acțiunii cam lentă ca să justifice răbdarea necesară de a-l citi până la capăt. Chiar și eu consider că e cam puțin o astfel de idee, însă cine vrea să citească mai multe despre cultura unui popor aflat la mii de kilometri distanță de noi, care a fost bombardat cu două bombe atomice și care este zilnic încercat de cutremure de o intensitate care pe noi ne-ar face să trăim în corturi, în mijlocul câmpiilor, poate afla mult mai multe despre cele expuse mai sus în romanul Misterul cazului „Șase Patru”.