Semnal editorial 110 + Fragment în avanpremieră: James S.A. Corey – Poarta lui Abaddon

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Titlu: Poarta lui Abaddon

Traducere din limba engleză de Cezar Petrilă

Titlu original: Abaddon’s Gate

Hardcover, 600 p, 140×210 mm

ISBN 9786069000199

Autor: James A. Corey

Domenii: Science-fiction

Colecție: –

Premiul Locus pentru roman SF

Violența este ultimul lucru la care recurg oamenii după ce au epuizat toate ideile rezonabile. E seducătoare pentru că este simplă, directă, deoarece aproape întotdeauna reprezintă o opțiune accesibilă. 

De peste două miliarde de ani, protomolecula lasă în drumul ei haos și moarte. După ce a pustiit Venus, ea a construit în apropierea lui Uranus o poartă imensă, deschisă spre necunoscut. James Holden și echipajul Rosinantei trebuie să descopere scopul construcției înainte ca ignoranța să ucidă omenirea. Holden însă nu bănuiește că, în timp ce se află pe urmele pericolului care se ascunde dincolo de poartă, va fi ajuns din urmă de un plan minuțios pregătit ce-i amenință viața. 

Cuvintele lui erau pline de speranță și de amenințare. La fel ca stelele.

„Deocamdată cea mai bună carte dintr-o serie extraordinară: o space opera accesibilă și serioasă cu personaje noi și cu o poveste incredibil de ambițioasă.“  tor.com

„O aventură minunată de la început până la sfârșit și o continuare demnă de primele două volume.“

fantasyliterature.com

Poarta lui Abaddon este space opera literară de cea mai bună calitate.“  io9.gizmodo.com

„Politică, filosofie și umor amestecate într-o poveste șocantă și uimitoare.“ publishersweekly.com

„Al treilea volum din seria «The Expanse», este o space opera vastă, inteligentă și extrem de antrenantă.“ best-sci-fi-books.com

Poarta lui Abaddon nu dezamăgește câtuși de puțin așteptările fanilor seriei «The Expanse»: scene de acțiune splendide, nave spațiale enorme, intrigă complexă și ambițioasă, personaje principale cu talente nebănuite și o tehnologie extraterestră de-a dreptul terifiantă.“ littleredreviewer.wordpress.com 

„Mizele sunt enorme. Atmosfera politică este tot încordată, dar acum sunt implicate trei grupări, cărora li se adaugă independenții din care face parte și echipajul Rosinantei.“ Lance Schonberg

„O continuare ce merită în mod clar citită. Dezvoltă mai departe intriga misterioasă din jurul protomoleculei și cu toate că răspunde la unele întrebări, ridică altele la fel de incitante.“ bibliosanctum.com

Din seria The Expanse au mai apărut:

Trezirea Leviatanului

Războiul lui Caliban

Fragment în avanpremieră

 

CAPITOLUL 2

Bull

 

Lui Carlos C. de Baca – Bull pentru prieteni – nu-i plăcea de căpitanul Ashford. Niciodată nu-i plăcuse de el.

Căpitanul era unul dintre acei indivizi capabili să afişeze un zâmbet sarcastic fără să-şi mişte buzele. Înainte ca Ashford să se alăture APE cu normă întreagă, obţinuse o diplomă în matematică în campusul lunar al Universităţii din Boston şi tot pomenea despre asta. Ca şi cum studiile sale de pe Pământ îl făcuseră mai bun decât alţi centurieni. Nu că nu ar fi fost dispus să critice indivizi ca Bull sau Fred, care crescuseră într-adevăr în puţul gravitaţional. Ashford era un tip dintr-o bucată. Felul în care îşi însuşea orice părea că l-ar putea face să crească în importanţă – educaţia, asocierea cu Pământul, faptul că a crescut în Centură – era aproape imposibil să nu atragă şicanări din partea celorlalţi.

Iar Ashford avea să se afle la conducerea acestei misiuni.

— Există şi un factor timp, spuse Fred Johnson.

Fred arăta ca naiba. Era prea slăbit. Toţi păreau prea slabi în zilele acelea, însă tenul măsliniu al lui Fred căpătase o tentă cenuşie, ceea ce îl făcu pe Bull să se gândească la boli autoimune sau la un cancer netratat. Probabil că era doar rezultatul stresului, al vârstei şi alimentaţiei deficitare. Aceleaşi probleme care îi afectau pe toţi, dacă nu erau alte cauze. De fapt, şi Bull avea câteva fire argintii pe la tâmple şi nu-i plăceau nenorocitele de leduri menite să înlocuiască lumina soarelui. Faptul că avea tenul mai întunecat decât o coajă de ou era mai curând din cauză că avea o mamă mexicană decât a expunerii la ultraviolete.

Se afla în întuneric de la douăzeci şi doi de ani. Acum avea peste patruzeci. Iar Fred, ofiţerul său superior sub două guverne diferite, era mai în vârstă decât el.

Rampa construcției se ridică în faţa lor, iar pereţii săi flexibili străluceau ca nişte solzi de şarpe. Aerul era plin de un vaier continuu pe o frecvenţă scăzută, iar vibraţiile emanate de utilajele de construcţie străbăteau structurile staţiei. Gravitaţia indusă de rotaţie era ceva mai mică decât standardul de o treime de g din staţia Tycho, iar Ashford făcea un mic spectacol grăbind pasul şi apoi încetinindu-l pentru a-i aştepta pe pământeni. Bull îşi încetini paşii doar cât să-l facă pe om să mai aştepte puţin.

— Factorul timp? Cum arată ăsta, colonele? întrebă Ashford.

— Nu-i la fel de grav pe cât ar putea fi, spuse Fred. Inelul nu a suferit nicio schimbare aparentă de la modificarea de amploare din timpul incidentului. Nimeni nu l-a străbătut şi nimic nu a ieşit. S-a trecut de la panică la o simplă stare de alertă ridicată. Marţienii abordează obiectul ca o problemă strict militară şi de natură ştiinţifică. Au trimis deja şase nave ştiinţifice.

— Din ce este formată escorta? întrebă Bull.

— Dintr-un distrugător şi trei fregate, spuse Fred. Pământenii au o reacţie mai lentă, dar de amploare. Au alegeri anul viitor, iar secretarul general a fost scuturat zdravăn pentru că a închis ochii la acţiunile unor corporaţii necinstite.

— Mă întreb de ce, spuse Bull sec.

Chiar şi Ashford zâmbi. Între Protogen şi Mao-Kwikowski, ordinea şi stabilitatea sistemului solar trecuseră parcă printr-un malaxor. Staţia Eros dispăruse, fiind cucerită de o tehnologie extraterestră şi prăbuşindu-se pe Venus. Ganymede realiza mai puţin de un sfert din producţia anterioară de hrană, obligând astfel toate centrele de populaţie de pe planetele exterioare să apeleze la sursele agricole de rezervă. Alianţa Pământ-Marte era genul de amintire amuzantă despre care un bunic putea vorbi după mai multe beri consumate. Vremurile bune de altădată, de dinainte ca totul să se prăbuşească în haos.

— Îşi face numărul, continuă Fred. Mass-media. Liderii religioşi. Poeţii. Artiştii. Îi duce pe toţi la Inel, astfel încât fiecare canal de ştiri la care poate ajunge să se ocupe de orice alt subiect în afară de el.

— Tipic, spuse Ashford sec. Tipic pentru un politician. Tipic pentru un pământean. Ce căutăm acolo?

Rampa cântă o clipă, un ansamblu de armonici care o făceau să răsune şi să tremure până când amortizoarele industriale intrau în acţiune şi anihilau vibraţiile înainte să ajungă la punctul în care apărea riscul producerii unor pagube.

— Singura confirmare pe care o avem este că un idiot a zburat prin Inel cu o viteză balistică foarte mare, dar nu a ieşit pe partea cealaltă, spuse Fred cu o mişcare a mâinilor care pentru un centurian avea înţelesul unei ridicări din umeri. Prin urmare, în Inel există un fel de anomalie fizică. Se prea poate ca nava acelui ţânc idiot să fi fost înghiţită de Inel şi transformată în ceva. Întreaga structură a difuzat o mare cantitate de raze X şi gama, dar nu suficient pentru a reflecta masa navei. Poate că a distrus ansamblul. Poate a deschis o poartă, prin care o mulţime de omuleţi verzi în farfurii zburătoare se pregătesc să năvălească şi să transforme sistemul solar într-un popas rutier.

— Ce…, începu Bull, dar fu întrerupt de Ashford.

— Vreo reacţie de pe Venus?

— Niciuna, spuse Fred.

Venus murise. Timp de câţiva ani după ce staţia Eros, distrusă, se prăbuşise prin stratul ei de nori, oamenii îşi îndreptaseră privirile spre planetă, urmărind lupta protomoleculei extraterestre împotriva violenţei şi a căldurii. Turnuri de cristal înalte de câţiva kilometri se ridicaseră, apoi se prăbuşiseră. Reţele de fibre din carbon înlănţuiseră planeta, după care dispăruseră în neant. Arma fusese menită să preia controlul asupra formei simple de viaţă de pe Pământ, cu miliarde de ani în urmă. În schimb, se confruntase cu ecosistemul complex al corpurilor umane şi al structurilor destinate să le menţină în stare de funcţionare în cuptorul toxic de pe Venus. Poate că protomolecula avusese nevoie de mai mult timp decât fusese prevăzut pentru realizarea planului. Poate că acţiunea asupra unei forme complexe de viaţă facilitase situația. Totul părea să indice că terminase cu Venus. Şi tot ce conta cu adevărat era că lansase un inel capabil să se autoasambleze în vidul din afara orbitei lui Uranus şi care stătea acolo inert ca o piatră.

Până acum.

— Şi ce ar trebui să facem cu chestia asta? întrebă Bull. Fără supărare, dar nu dispunem de cele mai bune nave ştiinţifice. Iar Pământul şi Marte s-au măcelărit pentru Ganymede.

— Să fii acolo, spuse Fred. Dacă Pământul şi Marte îşi trimit navele, le trimitem și noi pe ale noastre. Dacă fac o declaraţie, să facem şi noi una. Dacă ei revendică Inelul, facem şi noi acelaşi lucru. Am obţinut adevărate beneficii din tot ce am făcut pentru ca planetele exterioare să devină o forţă politică viabilă, dar dacă începem să-i lăsăm să dicteze, am putea pierde ceea ce am câştigat.

— Trebuie să tragem în cineva? întrebă Bull.

— Să sperăm că nu se va ajunge la asta, spuse Fred.

Panta rampei se ridica uşor, ducându-i la o arcadă ce dădea spre o platformă. În întunecimea presărată de stele, o suprafaţă mare de oţel şi ceramică se întindea deasupra lor curbându-se lin, luminată de mii de lumini. Parcă priveai un peisaj – prea mare pentru a fi făcut de mâna omului. Era ca un canion sau ca un munte. Ca o prerie umplând craterul unui vulcan stins. Dimensiunile făceau imposibilă perceperea structurii ca pe o navă. Şi totuşi era o navă. Utilajele de construcţie ce se deplasau pe flancul ei erau mai mari decât casa în care crescuse Bull când era copil, însă păreau ca nişte jucători de fotbal abia vizibili pe un teren îndepărtat. Linia lungă, subţire ce trasa parcursul ascensorului de chilă se întindea de-a lungul corpului cilindrului pentru transportarea personalului între sectoarele tehnice şi cele operaţionale. Cabina secundară, aflată pe partea exterioară, avea o capacitate de doisprezece oameni. Arăta ca un bob de sare. Curba uşoară a construcţiei era împânzită cu turele de tunuri electromagnetice şi excrescenţe agresive ale tuburilor lansatoare de torpile.

Cândva, construcţia se numea Nauvoo. O navă de ultimă generaţie destinată să ducă spre stele o mulţime de mormoni devotaţi având doar un ecosistem artificial şi o credinţă neclintită că Dumnezeu, prin mila lui, îi va ajuta să treacă peste încercări. Acum se numea Behemoth. Cea mai mare şi mai monstruoasă platformă de arme din sistemul solar. Patru distrugătoare din clasa Donnager ar fi încăput în cala ei fără să atingă pereţii. Putea trage salve magnetice într-o fracţiune măsurabilă din viteza luminii şi putea rezista mai multor torpile nucleare decât avea de fapt Alianţa Planetelor Exterioare. Fasciculul laser pentru comunicaţii era destul de puternic pentru a perfora oţelul dacă i se lăsa timp suficient. În afară de dinţii pictaţi pe ea şi de sudarea unei aripi de rechin de dimensiunea unui imobil de apartamente, nimic nu putea fi mai clar sau mai eficient construit pentru a intimida.

Ceea ce era bine, deoarece nava era de fapt o unitate de doi bani reconfigurată, iar dacă ar fi fost implicată într-o luptă adevărată, ar fi fost distrusă. Bull îi aruncă o privire lui Ashford. Căpitanul îşi ridicase bărbia, iar ochii îi luceau cu mândrie. Bull îşi ţuguie buzele. 

Ultimele senzaţii de greutate dispărură în timp ce platforma şi rampa se adaptară la nemişcarea lui Behemoth. În depărtare, unul dintre utilajele de construcţie explodă într-o văpaie de lumină albă pe măsură ce începea sudura.

— Cât mai durează până o scoatem? întrebă Ashford.

— Trei zile, răspunse Fred.

— Potrivit raportului tehnic, nava va fi gata în vreo zece zile, spuse Bull. Vom lucra la ea în timpul zborului?

— Aşa plănuisem, spuse Fred.

— Pentru că am putea aştepta câteva zile aici, să lucrăm în docuri, iar la plecare să mai mărim un pic viteza ca să ajungem la timp.

Urmă o tăcere stânjenitoare. Bull ştiuse că aşa va fi, însă trebuia spus lucrurilor pe nume.

— Confortul şi moralul echipajului au nevoie de sprijin la fel de mult ca nava, spuse Fred.

Limbajul diplomatic schimba forma cuvintelor. Bull îl cunoştea de suficientă vreme ca să-l poată descifra. Centurienii nu-şi doresc să suporte efectele unei accelerații ridicate.

— În plus, este mai uşor să efectuăm operaţiunile de tranzit în condiţii de gravitaţie scăzută. Totul a fost calculat între extreme, Bull. Plecaţi în trei zile.

— E vreo problemă? întrebă Ashford.

Bull afişă zâmbetul uşor idiot pe care-l folosea când voia să spună adevărul, dar fără să-şi creeze probleme din cauza asta.

— Mergem să salutăm Pământul şi planeta Marte, în timp ce Inelul face o groază de chestii extraterestre misterioase. Avem un echipaj ai cărui membri nu au lucrat niciodată împreună, o navă pe jumătate recuperată şi nu dispunem de timpul necesar pentru testări. Sigur că este o problemă, dar nu una pe care s-o putem rezolva, aşa că oricum o vom face. Cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla ar fi să murim toţi.

— Un gând îmbucurător, spuse Ashford.

Se simţea dezaprobarea. Bull îşi lărgi şi mai mult zâmbetul şi ridică din umeri.

— Se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu.