Este posibil ca imaginea să conţină: cer, ocean, text, în aer liber şi natură

Delia Owens – Acolo unde cântă racii (Where the crawdads sing, 2018) 384p., TPB, Pandora M, 2019, Colecția Literary Fiction, Trad. Bogdan Perdivară, Red. Laurențiu Dulman, 39 (33.15) lei, ISBN 978-606-978-226-2

Nominalizări: Edgar Award Nominee for Best First Novel by an American Author (2019), Goodreads Choice Award Nominee for Historical Fiction (2018)

Nota Goodreads: 4.51 (391651 note)

Descrierea editurii: „Zvonurile despre Fata Mlaștinii au circulat mulți ani în Barkley Cove, un orășel liniștit de pe coasta Carolinei de Nord. Așa că, în 1969, când chipeșul Chase Andrews este găsit mort, localnicii bănuiesc imediat că a fost ucis de Kya Clark, adevăratul nume al Fetei Mlaștinii. Însă Kya nu este nici pe departe sălbăticiunea pe care și-o închipuie lumea. Sensibilă și inteligentă, a supraviețuit singură în ținuturile luxuriante de pe malul oceanului, împrietenindu-se cu pescărușii, descoperind bogăția nesfârșită a pădurilor brăzdate de canale și învățând lecții de viață accesibile doar celor care trăiesc în natură. Într-o bună zi, Kya simte înfiripându-se în sufletul ei dorința de a fi iubită, iar când doi tineri din oraș sunt atrași de frumusețea ei neobișnuită, viața i se schimbă complet, căpătând un alt sens. Dar, nu după mult timp, ceva cu totul neprevăzut îi sfărâmă noua existență. Acolo unde cânta racii îmbină cu un talent extraordinar povestea tulburătoare a maturizării unei fete părăsite de familie, un superb omagiu adus naturii, o emoționantă poveste de iubire și misterul unei crime.”

Coincidența face ca în răstimp de doar câteva luni, în 2019, să citesc două volume oarecum asemănătoare, dar de facturi diferite: „Iubirea mea desăvârșită”, de Gabriel Tallent (despre care am scris aici) și volumul de față, „Acolo unde cântă racii”, de Delia Owens. Două debuturi ale unor autori americani, unul în vârstă de 32 de ani, celălalt, Delia Owens, în vârstă de 70. Ambele romane se petrec în ținuturile mlăștinoase americane, unul în nordul Californiei, în partea de vest a Americii, la ocean, celălalt, în Carolina de Nord, pe coasta estică americană. Ambele volume au drept personaje principale fete cu caractere extrem de puternice, nevoite să supraviețuiască în condiții extrem de vitrege, în principal din cauza părinților. Asemănările pot continua, dar nu despre asta e vorba aici.

Vorba este despre un hit. Un roman extraordinar de puternic, de emoționant și de captivant, cum nu multe apar în lume sau peste care nu dai prea des într-o viață de om. La șaptezeci de ani, Delia Owens a izbutit să pătrundă direct pe primele poziții ale listelor cu bestselleruri, „Acolo unde cântă racii” fiind cea mai bine vândută carte americană în 2019. Eu înțeleg de ce. Nu este extraordinar de pretențioasă, să trebuiască să stai cu agenda lângă tine de teamă să nu-ți scape vreo nuanță, vreo dată importantă, vreo trăire sau vreun crâmpei de informație a cărui importanță va fi relevată abia o sută sau două de pagini mai încolo, și are o protagonistă cu lipici la public, cu care nu ai cum să nu empatizezi: Kya Clark, supranumită Fata Mlaștinii, abandonată de mică de mamă și lăsată să se descurce cum o putea alături de un tată bețiv și violent, după ce și frații mai mari încep să-și ia tălpășița unul câte unul văzând că nu o pot scoate la capăt cu un specimen căruia nu-i poți spune tată nici măcar când e treaz, ceea ce se întâmplă din Paști în Crăciun.

Așadar, la doar șase ani, Kya rămâne practic fără părinți, într-o cocioabă ridicată în mlaștinile unde mai puneau piciorul doar cei rămași fără case, pușcăriașii și răzvrătiții care nu mai voiau să aibă de-a face cu restul lumii. Acțiunea poveștii se petrece în anii șaizeci, când rasismul era la mare preț și negrii aveau școli separate în America și nu se puteau amesteca cu albii de teamă să nu iasă copii cenușii la culoare și să se altereze pura rasă americană pusă pe fapte mărețe. Și nu doar că rămâne singură acolo, ea mai trebuie și să învețe să se descurce pe cont propriu, fără bani, fără mâncare, fără prieteni, fără niciun ajutor, ba mai trezindu-se și că trebuie să înfrunte desele accese de furie ale tatălui dus cu pluta care voia ca fata lui, care ar fi trebuit să meargă la școală și ar fi avut o nevoie mai mare ca oricând de prezența unei mame iubitoare, să-i facă de mâncare și să deretice prin cocioaba lor janghinoasă. Iar Kya se descurcă de minune. Ba se transformă într-un geniu al descurcării pe cont propriu, adunând scoici și raci, fructe și buruieni comestibile și învățând speciile de păsări. Transformându-se în cel mai mare naturalist și specialist în fauna și flora locală al întregii coaste de est americane.

În ajutorul ei va sări Tate, singurul băiat cu suflet din zonă și singurul căruia i se va rupe inima de mila bietei Fete a Mlaștinii. O va învăța să scrie și să citească, o va învăța să deosebească speciile de păsări și de plante, o va învăța să fie om civilizat. Dar o va învăța, fără să vrea, sau fără să-și dea seama la ce dă cu piciorul, și ce înseamnă dezamăgirea în dragoste. Ce înseamnă să distrugi încrederea în singura ființă în care credeai că poți să ai încredere. Deci nu e de mirare că tânăra Kya, ajunsă la vârsta adolescenței și înnebunind, încet, încet, de-atâta singurătate și tânjind cu disperare după apropierea unor alte ființe umane, cade în mrejele unui tip incapabil să simtă vreo formă de empatie.

Nu vreau să povestesc mai multe, deja m-am întins cam mult. E de ajuns doar să spun că dincolo de jumătate, povestea se transformă într-un roman polițist, dat fiind că Fata Mlaștinii este acuzată de crimă și trimisă la închisoare, dat fiind că era considerată singura capabilă să omoare vedeta locală. Doar era Fata Mlaștinii, nu? Adică nebună, însingurată și sălbatică, deci, capabilă de crimă.

Atâta tot. Povestea, lirică, plină de sensibilitate și emoționantă, dublată de o extraordinară cunoaștere a florei și faunei zone (aici intervine formația de naturalist a autoarei), este de-a dreptul senzațională și merge mână-n mână cu o altă poveste extraordinară citită de curând: „Învățare”, de Tara Westover. Două modele de tinere puternice, cu educații precare, dar cu ambiții de reușită peste puterile noastre de înțelegere. Povești ca ale Kyei nu întâlnești zi de zi. Eu unul am simțit dinainte să înceapă vibe-ul la noi, înainte ca toată lumea să se pozeze cu cartea în brațe, că povestea va fi deosebită. Nu mă laud, e adevărul gol-goluț. Am fost inspirat să pun mâna pe ea și s-o citesc atunci, la mijloc de august, când căldura era în toi și puteam vizualiza, ca fost locuitor al unui oraș înconjurat de bălți colcăind de țânțari, pe unde se preumbla Kya. Am putut-o vedea cu ochii minții în sala de tribunal, ajutat copios de nenumăratele romane ale lui John Grisham citite de-a lungul timpului. De asta am considerat că povestea polițistă are susținere. Unii nu sunt de acord cu acest aspect, dar e o doar o chestiune de gusturi, zic eu. Pentru mine, „Acolo unde cântă racii” a fost cea mai frumoasă carte citită în 2019, urmată îndeaproape de „Învățare” a Tarei Westover și, nu la mare distanță, de „Cine se teme de moarte” a lui Nnedi Okorafor. Trei scriitoare alcătuiesc top trei personal de pe 2019 (până acum), rețineți. Recomandată!

„Nu trebuiseră să aștepte mult. În câteva clipe, o zarvă răsunătoare, puternică precum bubuiturile de tun, se auzise dinspre nord. Țipetele ascuțite crescuseră în intensitate și norul acoperise rapid cerul, până ce nu mai rămase un petec albastru. Sute de mii de gâște albe, bătând din aripi, gâgâind, planând, acoperiseră lumea întreagă. Mase fremătătoare, rotindu-se, pregătindu-se de aterizare. Poate jumătate de milion de aripi albe fâlfâiseră la unison, labele portocalii se bălăngăniseră, gata de popas, și un vifor de păsări se abătuse asupra mlaștinii. O asemenea albeață, încât totul pe pământ, în depărtare și-n apropiere, dispăruse. Câte una, apoi câte zece, apoi cu sutele, gâștele poposiseră la câțiva pași de adăpostul de sub ferigi al Kyei și al lui Tate. Cerul se golise, pajiștea udă se umpluse până ce fusese acoperită de zăpada penelor.

Nici cea mai luxoasă cină nu se putea compara cu asta, iar pârjoalele lui Tate fuseseră mai gustoase decât păstrăvul în crustă de migdale.”