Este posibil ca imaginea să conţină: 3 persoane, barbă şi text

Caleb Carr – Alienistul (Dr. Laszlo Kreizler I: The Alienist, 1994) 608p., TPB, 13×20, Corint, 2019, Colecția Leda Edge, Trad. Monica Șerban, Red. Shauki Al-Gareeb, 49.99 (39.93) lei, ISBN 978-606-793-610-0

Premii: Anthony Award for Best First Novel (1995), Grand Prix de Littérature Policière for Romans étrangers (1996), Palle Rosenkrantz Prisen (1997)

Nominalizări: Lambda Literary Award Nominee for Gay Men’s Mystery (1995)

Nota Goodreads: 4.06 (132343 note)

Descrierea editurii: „New York, 1896. Jurnalistul John Schuyler Moore este chemat de doctorul Laszlo Kreizler – psiholog sau „alienist” – să vadă trupul mutilat al unui adolescent, abandonat pe podul Williamsburg, aflat încă în construcție. De aici, cei doi prieteni încep o călătorie revoluționară pentru lumea criminalisticii: crearea profilului psihologic al ucigașului pe baza detaliilor crimelor sale. În timpul aventurii lor periculoase, descoperă atât trecutul traumatizant, cât și mintea perversă a unui criminal care va ucide din nou, înainte ca vânătoarea lor să se termine. Cu un ritm susținut și captivant, marcat de amănunte istorice, Alienistul readuce în prim-plan New Yorkul din Epoca de Aur, cu blocurile și cu casele lui mari, cu polițiști corupți și gangsteri extravaganți, cu clădirile strălucitoare ale celor două Opere și bodegile sordide. Este o epocă în care, dacă pui la îndoială părerea generală că toți criminalii se nasc criminali și susții că ei se formează în mijlocul societății, poți suferi consecințe neașteptate și chiar fatale.”

Multe dintre romanele cu criminali în serie au plecat de la această poveste. Chestia am realizat-o abia când am văzut că „Alienistul” a părut în 1994 și că este considerat un clasic al genului. Cu mult înainte ca Dan Brown să lanseze moda romanelor cu mistere ezoterice cu Iisuși și Biblii pierdute, cu mult înainte ca Alex Michaelides, M.J. Arlidge sau Stefan Ahnhem să lanseze povești cu criminali în serie care au fost maltratați în copilărie și, ajunși la vârsta adolescenței sau mai târziu, se transformă în bestii însetate de sânge cărora le cășună pe copii sau pe oameni nevinovați, cu mult înainte să apară moda romanelor istorice cu criminali în serie, Caleb Carr a scris o carte care-l așază în capul listei autorilor de romane polițiste cu criminali în serie. Omul s-a documentat serios în privința New Yorkului de sfârșit de secol nouăsprezece, a mâncat psihologie și psihanaliză pe pâine, a inventat un personaj ici, altul colo, l-a implicat și pe Theodore Roosevelt, viitorul președinte american, care, la acea vreme, în 1896, când se petrece povestea din „Alienistul”, era comandant al poliției și încerca să reformeze din temelii o poliție înapoiată, prăfuită și coruptă până în măduva oaselor, adepta unor metode de anchetare și cercetare învechite și ineficiente, și a trântit un roman polițist istoric de toată frumusețea, pe care abia acum vreo doi ani l-a scos postul american TNT la lumină și l-a făcut și mai celebru, transformându-l într-un serial excelent, admirat de mai toată lumea.

Și-am înțeles și de ce, parcurgându-l pe îndelete, cam câte o sută de pagini pe seară, căci pur și simplu nu mă puteam concentra mai bine de atât. Scriitura e densă, încărcată, personajele sunt complexe și au dimensiuni și adâncimi nebănuite, crimele sunt de-a dreptul oribile, mai ales că victime sunt băieți prostituați, iar sordidul acelei lumi ce se apropia cu pași repezi de secolul douăzeci pare de-a dreptul incredibil în anul de grație 2019. Incredibil, și totuși perfect verosimil. Citesc acum o carte de Jean-Christophe Grange și mă uimește câtă perversitate și depravare poate exista pe lumea asta. Nimic nu s-a schimbat în 120 de ani. Nimic nu s-a schimbat de la Nero și Caligula încoace, de fapt. Oamenii au rămas la fel de putrezi pe interior, la fel de vicioși și la fel de depravați. Câtă vreme ai bani și o absență totală a conștiinței, care să-ți ofere posibilitatea de-a le face rău altora contra cost sau doar pentru că poți, crezi că totul este posibil.

„Înaintea secolului al XX-lea, persoanele care sufereau de boli mintale erau considerate ”alienate”, înstrăinate nu numai de restul societății, ci și de propria fire adevărată. Experții care studiau patologii mintale se numeau, în consecință, alieniști.

Un alt aspect demn de lăudat și care probabil că a contribuit din plin la entuziasmul cu care a fost primită povestea este implicarea doctorului Laszlo Kreizler, un personaj absolut fascinant, care reprezintă de fapt adevăratul deliciu al cărții. Acesta conduce un fel de sanatoriu, în care copiii maltratați, cu probleme sau cu tendințe ucigașe și sinucigașe pot fi tratați și, uneori, chiar vindecați. Sanatoriul a fost înființat de însuși Laszlo Kreizler, din banii lui și din mărinimia cu care l-a înzestrat natura. La un moment dat se insinuează că el însuși a fost maltratat când era mic, dovadă o mână incomplet vindecată, ceea ce ne duce imediat cu gândul la motivul pentru care a făcut și face în continuare ceea ce face. Vedeți voi, el e adeptul ideii că oamenii nu se nasc răi, malefici, ci devin răi pe parcurs, din cauza mediului în care trăiesc, a educației pe care o primesc și a modului în care sunt tratați de către societate. Dacă ești abuzat de mic și trăiești într-un mediu violent, atunci ai toate șansele să devii și tu violent la rândul tău. Nu este o teorie, ci un fapt dovedit. Personajul lui Caleb Carr n-a făcut decât să formuleze bazele acestei teorii, care s-a dovedit a fi de fapt adevărată, cu toate că la acea vreme toată lumea (mai puțin cei care-i vor sta alături și îl vor ajuta să rezolve complicatul caz al ucigașului în serie) îi lua în batjocură ideile trăsnite și-l considera nebun de legat. Însă asta-i o altă poveste.

„ – Nu căuta cauzele în oraș, a răspuns Kreizler sacadat, încercând să se facă înțeles cât mai limpede. Nici în împrejurările recente, nici în evenimente recente. Creatura pe care o cauți s-a născut cu mult timp în urmă. Monstrul și-a făcut probabil apariția în primii ani de viață, iar, dacă nu, atunci sigur în copilărie. Și nu neapărat aici.”

Povestea, ca s-o rezum în câteva cuvinte, e cam așa: un criminal omoară băieți din casele de toleranță care aveau în meniu și prostituați cu vârste undeva pe la 12-14 ani, pe care îi leagă fedeleș, le taie gâturile, le scoate ochii și-i mutilează oribil și apoi îi lasă în văzul lumii, pe construcții înalte. Se pare că-i lasă acolo în încercarea de-a fi prins de fapt, căci ucigașii s-ar părea că nu vor doar să omoare, ci și să fie prinși, opriți din a mai comite astfel de acte abominabile. O altă teorie care se dovedește, uneori, adevărată. Cei care se vor ocupa de teribilul caz al ucigașului de copii sunt Laszlo Kreizler, psiholog și psihiatru celebru, John Schuyler Moore, ziarist și prieten apropiat al lui Kreizler, Theodore Roosevelt, pe care l-am pomenit ceva mai sus, Sara Moore, un fel de polițistă avangardistă, a cărei contribuție va fi deosebit de însemnată, și frații Marcus și Lucius Isaacson, polițiști și ei, adepții unor metode de anchetare moderne, chiar revoluționare, care își vor aduce un însemnat aport în rezolvarea complicatului caz.

Lumea imaginată de Caleb Carr este sordidă, murdară, împuțită și de-a dreptul revoltătoare. Personajele sunt sălbatice, cinice, carismatice și par însetate de sânge nevinovat. Există însă și personaje de care te poți apropia, cu toate că niciunul nu e perfect, fiecăruia îi poți găsi atât calități, cât și defecte, trebuie doar să stai să le analizezi pe îndelete. Bine, Sarei nu prea am ce-i reproșa, recunosc. Protagoniștii nu sunt doar nevoiți să rezolve o anchetă extrem de dificilă și de tenebroasă, ci trebuie să lupte și cu restul polițiștilor, corupți, înapoiați și violenți, cu gangsterii cărora le tulbură apele și cu prejudecățile unei societăți care parcă a încremenit într-un Ev Mediu permanent. Povestea curge molcom, indiciile sunt oferite pas cu pas, dovezile se strâng cu greu și profilul psihologic al criminalului este conturat bucată cu bucată, din frânturi de informații și mici indicii pe care tot el li oferă anchetatorilor prin modul de acțiune și prin violența faptelor, sau prin fragmențelele de amintiri cu care rămân cei care au apucat să-l vadă, fugar și pe întuneric, pe ucigaș. Ancheta e realizată ca la carte și chiar dacă povestea pare ușor cam lungă la un moment dat, rezultatul este unul mai mult decât satisfăcător. Romanul este extrem de solid și de atent alcătuit și mi-ar plăcea să cred că popularitatea lui nu se datorează mai ales serialului, ci pur și simplu faptului că este unul dintre cele mai bune romane de acest gen scrise vreodată. Recomandată!

„ – Mai precis, trupul băiatului Santorelli. Locul în care a fost găsit el și ceilalți doi. Criminalul ar fi putut continua să-și ascundă victimele la nesfârșit – numai Dumnezeu știe câți alții a omorât în ultimii trei ani. Totuși, acum ne oferă o declarație deschisă a activităților sale – nu cu mult deosebită de a Spintecătorului, care a informat autoritățile londoneze cu privire la crimele sale. O parte îngropată, atrofiată, dar încă nu moartă a criminalului nostru începe să se sature de vărsarea de sânge. În aceste trei cadavre putem citi, la fel de clar ca niște cuvinte scrise, strigătul lui deznădăjduit să îl găsim. Și să îl găsim iute, fiindcă programul după care ucide este unul strict, bănuiesc. Trebuie să învățăm să descifrăm acest program.”

NB: sezonul doi al serialului va apărea anul acesta, volumul doi al seriei va apărea și la noi, cândva.

Reclame