Nnedi Okorafor – Cine se teme de moarte (Who Fears Death I: Who Fears Death, 2010) 448p., TPB, 13×20, Polirom, 2019, Colecția Biblioteca Polirom Actual, Trad. Ona Frantz, Red. Alina Aviana, 44.95, lei, ISBN 978-973-46-7756-6

Premii: World Fantasy Award for Best Novel (2011), Carl Brandon Society Kindred Award (2010)

Nominalizări: Nebula Award Nominee for Best Novel (2010), Locus Award Nominee for Best Fantasy Novel (2011), Grand Prix de l’Imaginaire Nominee for Roman étranger (2014), Goodreads Choice Award Nominee for Fantasy (2010), James Tiptree Jr. Award Honor List (2010)

Nota Goodreads: 3.96 (14630 note)

Descrierea editurii: „Într-un Sudan al viitorului, împletind tehnologia cu vrăjitoria pe un fundal al confruntărilor multiple între etnii, între sexe, între opresori de tot felul, cei oprimați sunt tot mai puțin conștienți de statutul de victimă. Niciodată Africa, în toată stranietatea ei magică și violentă, nu a fost mai fascinantă decât în povestea acestei adolescente cu părul și pielea de culoarea nisipului, pe nume Onyesonwu (Cine-se-teme-de-moarte). Cine se teme de moarte este romanul unui copil al deșertului, al brutalității, al vrăjitoriei, povestea celei în stare să rescrie în Marea Carte destinul a două popoare. Și poate destinele viitorilor cititori ai acestei mari cărți.”

Zic să încep cu concluzia: alături de „Problema celor trei corpuri” a lui Liu Cixin (care e de fapt un hard-SF cu altă tematică și de alt calibru), „Cine se teme de moarte” a lui Nnedi Okorafor este cu siguranță cel mai solid SF citit de mine în ultimii ani. Bine, ea e mai mult o combinație de SF (pentru că se petrece într-un viitor incert și e înțesată de dispozitive tehnologice străvechi, pe care oamenii le mai folosesc doar pentru treburi casnice și pentru orientarea în necunoscut) și fantasy, unde partea fantasy reprezintă de fapt grosul poveștii. Care e fenomenal, apropo, un adevărat deliciu pe care sper că-l vor aprecia nu doar consumatorii obișnuiți de SF și fantasy, cei care citesc în mod constant povești din aceste subgenuri, ci și cei care citesc mai toate aparițiile celei mai solide și mai constante colecții de literatură generală de la noi: Biblioteca Polirom. Bravo, Bogdan Alexandru Stănescu pentru curaj și deschiderea către astfel de bijuterii (direct de la el am aflat, cu propriile-mi urechi, la Bookfest, că va apărea și continuarea acestei minunății de carte, adică „The Book of Phoenix”), viață lungă colecției și spor Onei Frantz, sper că tot ea va traduce și partea a doua, așa cum e și normal, căci tare bună e treaba pe care o face de fiecare dată, și bun venit în lumea lui Onyesonwu „Care nu se teme de moarte”, a lui Mwita, a Bintei și a tuturor celorlalte fascinante personaje ale acestei minunate povești despre supraviețuire, răzbunare, oprimare, acceptare, prietenie, spirit de sacrificiu, inadaptare, tradiții învechite, inegalitate de gen și rasială, curaj și multe altele, într-o poveste violentă și dură, dar și tandră și capabilă să te facă să-ți pui întrebări peste întrebări.

Pornind de la tulburătorul articol al lui Emily Wax de la The Washington Post apărut în 2004, „Militiamen in W. Sudan use rape as weapon of ethnic cleansing”, în care se povestește despre trupe paramilitare arabe care au violat femei sudaneze pentru a le lăsa însărcinate și a se folosi de nașterea copiilor cu pielea deschisă pentru a destrăma familiile (succesiunea vine pe linie paternă în cadrul acelor triburi din care făceau parte femeile, așa încât violul a fost pur și simplu folosit pe post de armă), Nnedi Okorafor începe să țeasă o poveste crudă, violentă și, tocmai de aceea, realistă, pe care nu ai cum să o citești fără să înghiți în sec la fiecare câteva pagini: violul ca mijloc de umilire și de supunere a unui popor, lapidări, mutilări genitale ale tinerelor, inadaptare, neacceptare, tradiții străvechi și violente care n-au dispărut nici în viitorul îndepărtat, de după un cataclism de proporții și oameni cu minți înguste, incapabili să se adapteze la vremurile pe care le trăiesc. Nimic nou sub soare, aș zice.

Însă atrocitățile nu se petrec aici, nu ne privesc pe noi, că nu-s aici, chiar lângă noi, nu arde Notre-Dame și nici Catedrala Mântuirii Neamului. E acolo, la ei, s-a petrecut demult și nu ne mai privește. Parabola de care se folosește Nnedi Okorafor pentru a face referire la atrocitățile din Darfur, Sudan, e destul de transparentă: Onyesonwu, la fel ca și Mwita, băiatul care-i va deveni iubit și cu care va avea o relație destul de năbădăioasă, este un copil ewu, cu pielea și părul ca nisipul, rezultat ca urmare a unui viol: într-un Sudan al viitororului (vedeți bine, autoarea nigeriană nici măcar nu s-a deranjat să plaseze acțiunea poveștii într-o altă țară africană, ci a lăsat-o să se desfășoare în Sudan, locul de la care a plecat de fapt toată această tărășenie), oamenii sunt împărțiți în okeke, cei cu pielea închisă la culoare, și nuru, cei cu pielea albă. În urma unei răscoale străvechi, zeița Ani i-a pedepsit pe okeke să fie sclavii lui nuru. Okeke sunt negri, nuru sunt albi, copiii rezultați din „întâlnirea” celor două grupuri etnice sunt ewu cu pielea și părul ca nisipul. Atât de simplu. Albii îi oprimă pe negri în continuare, până la sfârșitul veacurilor. Îi măcelăresc, le violează femeile, umilindu-le și pedepsindu-le să nască copii cu pielea deschisă la culoare.

Și acesta e doar punctul de plecare al acestei povești fascinante: Onyesonwu, fiica unei mame cu o tărie de caracter și o dârzenie fenomenale și a unui vrăjitor nuru cu puteri extraordinare, a dus o viață grea încă de mică, umblând și supraviețuind cu greu alături de mama sa prin deșert, pândite la tot pasul de pericole nu doar din cauza animalelor sălbatice, a vânturilor năprasnice și a căldurii insuportabile, ci mai ales a oamenilor întâlniți în cale până ajung să se stabilească într-un oraș, oameni care nu pot accepta în rândurile lor copii cu pielea deschisă la culoare, căci se știe că sunt periculoși, mârșavi și greu de acceptat în cadrul respectabilei lor comunități de oameni cu frică față de zeița Ani și respect față de tradiții. Dar cum a căpătat și ea puteri magice, apelează la ajutorul unui faimos vrăjitor local pentru a-i deveni ucenică. Însă acesta acceptă, vezi bine, doar băieți, căci doar aceștia sunt în stare să reziste probelor în urma cărora vor deveni vrăjitori cu patalama. Însă Onyesonwu a fost obișnuită de mică cu greutățile și cu refuzurile, așa că cea mai mare calitate a ei este încăpățânarea, așa cum îi stă bine oricărei eroine care se respectă: „În Jwahir, ewu erau ostracizați. În Banza, femeile ewu erau prostituate. Oriunde m-aș fi dus, nu era bine nicăieri”.

Povestea e lentă la început și te face să te revolți de-atâta înapoiere, îndărătnicie și reticență față de schimbare. Oamenii sunt la fel peste tot, nu doar în triburi din junglă, din savană sau în birourile cocoțate la sute de metri înălțime, în marile metropole ale lumii. Cum am mai spus și mai sus, povestea este dură și greu de înghițit. Îți aruncă în față niște adevăruri greu de acceptat, niște realități, niște fapte care din păcate se petrec zi de zi, nu departe de noi. E drept că nu e chiar în pragul caselor noastre, însă de anumite fațete ale acestor realități ne lovim și noi zi de zi. Recentele atrocități scoase la iveală în ultimele săptămâni ne-au dezvăluit doar stratul de deasupra al hidoșeniei unei societăți incapabile să-i accepte pe cei diferiți, care nu e în stare să accepte că femeia are aceleași drepturi ca și bărbatul, că locul ei nu e la cratiță și în umbra bărbatului care aduce banul în casă. Aceste lucruri se întâmplă peste tot, doar că n-au căpătat accente extreme, cum se întâmplă prin anumite părți (mutilarea genitală a tinerelor ar fi unul dintre exemple, la fel și lapidarea).

Apoi Onyesonwu începe călătoria inițiatică, alături de Mwita și de prietenele care i-au fost alături, Luyu, Binta și Diti, plus Fanasi, logodnicul lui Diti, prin deșert și furtuni îngrozitoare, alături de cămile credincioase și triburi care nu pun mare preț pe fidelitatea conjugală, pentru a-l înfrunta pe temutul vrăjitor Daib, tatăl lui Onyesonwu. Nu sunt mare iubitor al realismului magic, însă am rezonat perfect cu această poveste. Are din toate, atât cât trebuie: o mică doză de SF, fantasy cât cuprinde, personaje vii, complexe și profunde, o lume absolut fascinantă și o doză de suspans cât să mențină interesul viu de la început și până la sfârșit. Nu am ce să îi reproșez. Indiferent de câte ori am întâlnit tipul de caracter cu care Nnedi Okorafor a ales să-și înzestreze personajul principal, aici acesta își găsește o justificare perfectă. O poveste superbă, cu cap, miez și sfârșit perfecte și personaje pe măsură. Sefiști și amatori de fantasy, nu vă codiți c-a apărut într-o colecție mainstream, este una dintre cele mai frumoase povești care a fost scrisă vreodată. Recomandată!