Titlu: Cronici marțiene

Autor: Ray Bradbury

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Domenii: Science-fiction

Descriere:

„Puține sunt povestirile SF care combină o temă science-fiction standard cu o profundă sensibilitate umană.” Carl Sagan

Promisiunea unui nou început îi îndeamnă pe oameni să părăsească o lume aflată pe marginea prăpastiei și să colonizeze Planeta Roșie, aducând cu ei dorințele cele mai adânci, dar și temerile ancestrale, puternic înrădăcinate în conștiința umanității. Marte este modelată de preconcepțiile astronauților și ale coloniștilor care o explorează și își proiectează fanteziile asupra planetei, creând o civilizație care îi va ajuta să și-o amintească pe aceea lăsată în urmă. Fie că spune povestea unui pământean, a unui marțian sau a unei simple case, Bradbury demască ambițiile, slăbiciunile și ignoranța speciei umane într-o lume stranie și fascinantă, căreia omul nu îi aparține. 

Rachetele veneau ca niște lăcuste, roind și coborând în vârtejuri de fum purpuriu. Iar din rachete alergau oameni cu ciocane în mâini, voiau să preschimbe lumea aceea stranie, să-i dea o înfățișare familiară locului, să înlăture toate ciudățeniile. 

Fragment

„August 1999: NOAPTEA DE VARĂ

În galeriile de piatră, oamenii erau adunaţi în pâlcuri și grupuri, topinduse în umbre printre colinele albastre. Lumina blândă a serii strălucea deasupra lor dinspre stele și lunile duble ale lui Marte. Dincolo de amfiteatrul de mar mură, în beznă și în depărtare, se aflau orășele și sătucuri; oglinzi de apă argintie stăteau nemișcate și canalele stră luceau de la un orizont la celălalt. Era o seară de vară dea supra tăcutei și încremenitei planete Marte. Prin canalele cu vin verde pluteau bărci delicate ca niște flori de bronz. În casele lungi și nesfârșite care unduiau peste coline pre cum șerpi obosiţi, îndrăgostiţii șopteau fericiţi în paturile răcoroase. Ultimii copii alergau pe străduţele luminate de făclii, ţinând în mâini păianjeni de aur ce azvârleau plase. Ici și colo, se încălzea o cină târzie pe mese unde lava bol borosea argintie și sfârâia. În amfiteatrele din o sută de oră șele de pe faţa întunecată a lui Marte, marţienii arămii, cu ochii aidoma unor monede de aur, se întâlneau și priveau scenele de pe care muzicanţii înălţau muzica senină aidoma aromei mugurilor, în văzduhul nemișcat.

Pe una dintre scene cânta o femeie.

Publicul începu să se foiască. Cântăreaţa se opri. Duse mâna la gât. Încuviinţă spre muzicanţi și aceștia o luară de la capăt.

Muzicienii cântau, și ea odată cu ei, iar auditoriul oftă și se aplecă înainte și o răceală de iarnă trecu printre rânduri. Femeia cânta un cântec straniu, ciudat și înspăimântător. Încerca să oprească silabele care îi ieșeau de pe buze, însă cuvintele sunau așa:

Ea umblăn frumuseţe ca noaptea

                                              Tărâmului fărde nori şia bolţii înstelate.

                                              Iar cei mai bun din beznă ori lumină

                                                         Găseşti în portul şi în ochii ei…

Cântăreaţa își duse palmele la gură și rămase uluită.

— Ce cuvinte sunt astea? se mirară muzicanţii.

— Ce cântec e ăsta?

— Ce grai e ăsta?

Apoi, când suflară iarăși în cornurile lor de aur, muzica stranie se auzi din nou și trecu încetișor peste spectatorii care acum se ridicaseră și vorbeau cu glas tare.

— Cei cu tine? se întrebară muzicanţii între ei.

— Ce acord e ăla pe care lai cântat?

— Dar tu ce acord ai cântat?

Femeia începu să plângă și fugi de pe scenă. Publicul ieși din amfiteatru. În toate orășelele tulburate de pe Marte se întâmplase la fel. Se lăsase frig, așa cum cade zăpada albă din cer.

Pe străduţele întunecate, sub torţe, copiii cântau.

                                                        Iar când ajunseacolo, dulapu’ era gol

                                                        Şi astfel bietu’ câine nu căpătă nimic!

— Copii! se auziră mai multe glasuri. Ce versuri sunt astea? De unde leaţi învăţat?

— Neau venit în minte, așa, deodată. Sunt niște cuvinte pe care nu le înţelegem.

Ușile se trântiră. Străzile erau pustii. Deasupra dealuri lor albastre răsări o stea verde.

Pe toată faţa întunecată a lui Marte, îndrăgostiţii se tre ziră săi asculte fredonând în întuneric pe cei pe carei iubeau.

— Ce cântec e ăsta?

Iar întro mie de case, în miezul nopţii, femeile se deș teptară ţipând. Trebuiră să fie alinate în vreme ce lacrimile li se prelingeau pe obraji.

— Şș, șș, șș… Dormi, dormi… Ce sa întâmplat? Ai visat ceva?

— Dimineaţă se va întâmpla ceva teribil.

— Nare ce să se întâmple, noi ne iubim. Un suspin isteric.

— Se apropie, mereu, mereu, mereu!

— Nu ni se poate întâmpla nimic. Ce poate fi? Dormi. Dormi.

Era liniște în dimineaţa adâncă de pe Marte, liniște ca întro fântână neagră și rece, iar stelele sclipeau în apele canalelor și, răsuflând în fiecare încăpere, copiii dormeau ghemuiţi cu păianjenii în braţe, îndrăgostiţii dormeau îm brăţișaţi, lunile apuseseră, torţele erau reci.

Singurul zgomot, imediat înaintea zorilor, era al unui paznic de noapte care cobora pe o stradă pustie, umblând singur prin beznă și fredonând un cântec straniu…”

Reclame