Titlu: Vrăjitorul
Autor: Gene Wolfe
Traducere din limba engleză de Dan Doboș
Colecţie: Fantasy Masters
Domenii: Fantasy
Continuarea cărții „Cavalerul”
Descriere:
Cunoștințele pe care le dobândești contează prea puțin. Importante sunt faptele tale.
După ce a învățat tainele celor șapte lumi ale universului și secretele magiei, puștiul răpit de Aelfi și devenit acum Sir Able se întoarce în Mythgathr și caută să restaureze ordinea printre locuitorii acestui tărâm. Nimeni nu se mai îndoiește de statutul lui de cavaler și, mai iscusit la vorbe și mai înțelept, descoperă că prezența sa aici nu este întâmplătoare .
Cred că e important să învățăm să deosebim răul de bine;
dar ca să fii capabil să faci o asemenea deosebire, trebuie să plătești un preț.
Fiecare lucru își are prețul lui.

Fragment
Capitolul 2
’STA E PI’ICA?
— Ăsta nu cumva e câinele lui Sir Able?
— De ce întrebi?
— El e. L-aș recunoaște dintr-o mie. Salut, măi, Gylf, bătrâne prieten. Îți amintești de mine?
Gylf a mârâit.
— Domnița Idnn mi-a spus că băiatul care pretinde că l-a văzut murind pe Sir Able are calul și câinele lui, dar ăsta nu e calul lui Sir Able.
— Este cel pe care i l-a dat tatăl ei, a spus Toug.
— Ah! Așa se explică! Tu ești băiatul.
— Dar tu te crezi bărbat?
— Bineînțeles.
— Păi, dacă tu ești bărbat, la fel sunt și eu.
Îmboldindu-și calul cu călcâiele și trăgând de hățuri, Toug și-a apropiat armăsarul alb de calul negru al noului- venit.
— Vrei să ne luptăm călare sau pe jos?
— Vrei să te înfrunți cu mine?
Străinul n-a rânjit, dar a părut extrem de aproape de-a o face.
— O să fii ucis.
— Călare sau pe jos?
— Călare să fie, a zis celălalt, de data asta rânjind de-a binelea.
Tăișul lăncii primitive a lui Toug a nimerit din plin fața străinului, doborându-l din șa. Gylf a tăbărât asupra lui imediat, iar cel căzut n-a reușit să-și ferească gâtul de colții câinelui.
— Nu! a strigat Toug.
Gylf, care se mărise și devenise mai întunecat, s-a micșorat imediat la dimensiunile sale normale, apoi s-a dat înapoi.
— ’mesc. Nou-venitul s-a ridicat și a început să scuipe sânge; fața și gâtul îi erau și ele năclăite.
— Te ’og. Îți cer ca să nu m’ lași fără ca’ în pustietatea ’sta. Nu mai am dreptul la Răsărit de Lună…
A scuipat sânge din nou.
— Ridică-te și dă-mi sabia aia, i-a poruncit Toug.
Străinul a făcut întocmai, abia ținându-se pe picioare. Toug i-a dat-o însă înapoi.
— Poți să-ți păstrezi calul, sabia și tot ceea ce ai. Pradă unui gând de moment, Toug a adăugat: Cu excepția mâncării. Dă-ne jumătate din ce ai.
Străinul l-a aprobat din cap. Ţinându-se cu o mână de nasul care îi sângera abundent, a deschis o desagă și a scos din ea o pâine coaptă de două ori, o bucată de brânză învelită într-o pânză albă, fasole și carne uscată. A desfăcut brânza și a scos un pumnal încrustat cu aur.
— Nu trebuie să tai aia, i-a zis Toug. Păstreaz-o pentru tine, iar mie dă-mi carnea, jumătate de pâine și jumătate din fasole.
Odată făcut schimbul, Toug a înghesuit prada în coburul în care stătuse Mani.
— Acum spune-mi cine ești.
— Mumele meu e Zvon. Zunt ’cutierul lui Zir Able. Am fost… Chiar a murit?
Toug a încuviințat din cap, după care l-a întrebat:
— Păi și ce faci aici?
— Îl caut.
Pentru o clipă, a părut că Svon ar fi vrut să mai spună ceva, dar în loc s-o facă a scuipat din nou sânge.
Toug și-a dat seama că nasul celuilalt era spart.
— Dar de ce n-ai fost și tu cu el, așa cum am fost eu?
— Aș fi vrut să fiu. Aș fi murit cu el. Am vrut…
— Doar că n-ai făcut-o, l-a întrerupt Toug în timp ce descăleca. Stai jos. Am să te bandajez în timp ce-mi povestești. Ai ceva cu care să te leg?
Svon a găsit o cămașă de schimb pe care au tăiat-o în fâșii.
— M-a ’bandonat, a zis Svon în timp ce Toug îi înfășura un bandaj peste nas. E zubărat pe mine, ’ar nu-l învinuiesc. Şi eu sunt zubărat pe mine.
— Îhî, a mormăit Toug, încercând să strângă cât mai bine bandajul, deși vedea că asta îl împiedică pe celălalt să vorbească limpede.
— Mai bine m-ar fi bătut, dar n-a ’ăcut-o. M-a ’pins în pădure și m-a lăsat cu ’ervi’orul său. Deribil tip!
— Mi-ai văzut pisica?
— Ceh săh văt?
— Pisica mea, a repetat Toug. De fapt, e pisica domniței Idnn, dar eu aveam grijă de ea. E un motan foarte mare, negru cu ochi verzi. Nu l-ai văzut cumva?
— Nu, a răspuns Svon. N-am băzut nicio pi’ică.
— Gylf ar trebui să știe. Unde s-a dus motanul, băiete? Înapoi la stăpâna lui?
Fără ca Svon să-l poată vedea, Gylf a negat din cap.
— Şi a plecat în pădure așa, de unul singur? l-a întrebat Toug pe Svon. Sir Able, vreau să zic.
Svon a încuviințat.
— Doa’ a plecat și ne-a ’ăsat. Pentru un moment a părut că ezită, apoi a continuat. Îl cu’oști ’ine?
Toug s-a oprit o clipă din a-l bandaja pe celălalt ca să se gândească la întrebare; nici cerul întunecat și nici iarba unduitoare și maronie nu l-au inspirat să dea un răspuns. Într-un târziu, a zis:
— N-am fost alături de el prea multă vreme, dar simt că-l cunosc mai bine decât pe cei mai mulți dintre oameni. O dată am vorbit destul de mult, pe vremea când fugeam de bandiți. Mă rog, așa credeam atunci, înainte să ajungem în Aelfrice. Şi… au mai fost niște lucruri. Eu n-am putut să vorbesc o vreme, dar el a rezolvat problema asta.
— E vră’itor. Ştiai nasta?
— Mi-a zis soră-mea, a ridicat Toug din umeri.
— Şi are dreptate. Ducele m-a fă’ut ’ervitorul său ca să mă ’edepsească cred. Oricum, Zir Able m-a ’lestemat dup’ ce a ’lecat. Dup’ ce ne-a ’bandonat pe servitorul lui și pe mine. ’Nălțimea Sa m-a ’at lui Zir Able, bar Zir Able m-a ’at unui monstru ’nvizibil.
— Ce? a întrebat Toug, oprindu-se brusc în timp ce tăia altă fâșie de cămașă pe care s-o folosească drept bandaj.
— Mo’stru ’nvizibil. E ’ici, dar nu-l bezi. Nu mă crezi?
— Nu, a răspuns Toug scurt.
— ’Pun adevărul.
— Susții deci că există un monstru pe care nu-l putem vedea și care e aici cu noi, ascultând ce vorbim?
Svon a tresărit, simțind bandajul care i se strângea în jurul gâtului.
— Câinele ăla ’roia să mă omoare, nu? Guf sau cum l-o chema, câinele lui Zir Able.
— Desigur.
— Se dransformă-n altceva în timp ce atacă. Tre’ să fi vă’ut și tu.
Toug a tăcut.
— Cre’ că nu-i un câine ’bișnuit, chiar dacă e mare. L-am băzut cum se dransformă.
Svon a așteptat ca Toug să spună ceva, dar acesta a preferat să tacă.
— Vrei să afli dacă e vreun ’onstru cu noi? Răspunsu’ e da. Da’ nu e monstrul meu, cel pe care mi l-a dat Zir Able. E mon’trul tău.
Toug a privit lung la Gylf și apoi la Svon.
— Aș vrea să știu mai multe despre al tău. De ce nu e aici?
— ’iindcă am dălărit repede. Poate alerga la ’el ca un cal. Dar nu multă breme. Când mă opresc, chiar și o zi, mă ’ăsește. Am ’cercat să mă duc acasă când m-a ’bandonat Zir Able. Ţi-am zis de asta?
— Nu cred, a răspuns Toug în timp ce inspecta cu atenție ceea ce făcuse, ștergându-se pe mâini cu ultima fâșie din cămașă.
— Mergeam spre ’ord, a explicat Svon. Zir Able trebuia să ’ucerească și să păzească o trecătoare. Când m-a ’bandonat, zervitorul lui a zis că a bontinuat să meargă, da’ că e zigur că Zir Able se va întoarce. M-am ’ândit că Zir Able a renunțat la trecătoare, da’ n-a fost ’devărat.
— Numele lui era Pouk? Svon s-a întors ca să privească spre Toug.
— De unde știi?
— Era și sora mea cu el? Sora mea, Ulfa.
Svon a început să clatine din cap, dar s-a oprit repede ducându-și mâna la nas.
— Cam doare.
— Te cred, dar nu pot să fac nimic mai mult. Era și sora mea cu el?
— Nu. Eram doar Zir Able, eu, zervitorul. Şi mon’trul, și câinele. Am crezut că a ’ămas cu zervitorul. Ceea ce ar bi bost bine. Nu ’oiam să-mi amintesc de Zir Able. Nu eu ’l părăsisem. El mă ’ărăsise pe mine, așa că am ’ornit spre casă. Dacă ar bi avut nevoie de mine, mi-ar fi trimis ’orbă. Așa m-am gândit. ’ultă vreme a mers mon’trul cu mine. L-am atins o ’ată. Cred că l-am a’ucat de un braț și mi s-a ’ărut că ating un jarpe din Mythgarthr.
— Sau un dragon, a sugerat Toug.
— ’sta e! ’sta e exact! Atunci mi-am dat seama că tre’ să mă-ntorc. M-am grăbit, pricepi? ’cercat să merg ’epede, ’ar nu așa de ’epede ca să omor calul. O v’eme, m-am ținut în fața lui, ’ar s-a întors pe ’esimțite. Eram în munți ș’acolo sunt matahale mari, matahale care ’ocuiesc în pe’teri. Tre’ să le fi văzut.
— Te referi la uriași? N-am văzut niciunul, a zis Toug clătinând din cap.
— Fiii Fu’iei? Nu la fel de mari ca ei, dar foarte mari. Cre’ că ăl mai mare pe care l-am ’ăzut era uite-așa mai ’nalt ca un om, a zis Svon depărtându-și mâinile cam la un metru una de alta.
— Înțeleg.
— Le-am dat daruri și m-am ’pretenit cu ei. Oricum, așa am cre’ut. De cum au apărut stelele, l-am auzit în jurul taberei. A fost un strigăt în depă’tare. A bărut că pleacă, ’ar ’nainte de zori s-a întors. Mon’trul i-a prins și i-a omorât. I-am auzit cum cad în jurul meu și pe urmă cum trosneau niște oase undeva lângă mine.
Svon a tăcut pentru o vreme.
— Așa c-ai încercat să fugi călare.
Svon a încuviințat, fără să-și miște însă prea mult capul.
— ’nainte să mă prindă. Acum am ’tâlnit-o pe domnița Idnn, care conduce un grup de ’emei. Mi-a spus că ta’ăl ei e în față cu niște ’oldați și cu ei călărește un băiat-bă’bat care l-a vă’ut murind pe Zir Able. Nu l-am găsit pe ’aron și pe soldații lui și am încercat s-o tai pe de-a ’reptul acolo unde cotea drumul.
— Așa și eu, a zis Toug.
— Te-am ’ărit și am ’enit până aici. Tu ești cel de’pre care mi-a zis domnița Idnn?
— Da, a mărturisit Toug cu tristețe. Da, sunt sigur că de mine e vorba.
— L-ai vă’ut murind? I-ai vă’ut cadavrul? Toug a negat din cap.
— A căzut în mare.
— ’ici? ’sta nu e posibil.
— Nu știi tu ce e posibil și ce nu, doar crezi că știi! a exclamat Toug întinzând mâna după frâiele calului și încălecând, iar în minte i-au venit amintiri despre Disiri și despre grifon. În fiecare zi se întâmplă lucruri pe care nu le crezi posibile. Ţi-a spus cumva domnița Idnn unde urmează să ne luptăm cu uriașii?
— Mi-a spus, a încuviințat Svon care se ridicase destul de încet unde fusese așezat. Nu boți conta pe mine în ’uptă. Mi-e teamă să sunt prea slă’it acum.
— Fă și tu ce poți, l-a sfătuit Toug, convins că asta aș fi spus și eu. Mă duc până acolo să mă uit la ei. Pe urmă am să-l găsesc pe Sir Garvaon și pe lordul Beel și-am să le spun…
S-a oprit văzându-l pe Mani care ieșise dintre ierburile înalte și-l privea acum cu atenție.
— Scuză-mă, a spus, trebuie să plec.
— ’sta e pi’ica? a dorit să știe Svon în timp ce Mani a sărit îndeajuns de sus ca să-și înfigă ghearele în sacul agățat de șaua lui Toug. Domnița Idnn a zpus că a ’ierdut una. Ai de gând să i-o duci înapoi?
— Nu acum. Am să mă asigur că nu pățește nimic. Iar tu poți să-ți vezi de drumul tău. Faci cum vrei.
Rămas singur, Svon a scos o ploscă de apă de la șaua calului său și s-a așezat din nou pe jos. Pâinea coaptă de două ori era tare și uscată, dar nu fără aromă. Cu ajutorul înghițiturilor de apă a reușit să o mănânce și chiar să o savureze, iar brânza pe care i-o lăsase Toug era mai mult decât bună. Rănile pe care i le făcuseră colții lui Gylf păreau că-l ard, iar nasul (din care încă îi curgea un firicel de sânge ce-i năclăia bandajul) îl durea și mai rău. Pentru o vreme, pâinea și apa i-au distras însă atenția în mod binecuvântat de la durere.