Este posibil ca imaginea să conţină: text

Jo Nesbø – Seria Olav Johansen II: Soare în miez de noapte (Blod på snø II: Mere blod, 2015) 208p., TPB, 13×20, Trei, 2019, Colecția Fiction Connection, Trad. Bogdan Perdivară, Red. Domnica Drumea, 39 lei, ISBN 978-606-400-521-2

Nota Goodreads: 3.58 (10353 note)

Descrierea editurii: „Jon, ucigaș plătit, a făcut o mare greșeală: l-a trădat pe cel mai notoriu interlop din Oslo — Pescarul. Acum, s-a ascuns de el într-un colț izolat al Norvegiei, sperând să-și găsească refugiu în sânul unei secte dintr-un oraș de munte atât de nordic, încât soarele nu apune niciodată. Adăpostit într-o cabană în sălbăticie, Jon primește ajutor de la Lea, o mamă greu încercată, și de la Knut, tânărul ei fiu. Dar deși Lea îi face rost de o pușcă, iar Knut îi aduce provizii, soarele nocturn îl duce încetul cu încetul în pragul nebuniei. Iar oamenii trimiși de Pescar să-l asasineze sunt tot mai aproape. Mai există speranță pentru Jon, cel care nu le lăsa nicio șansă victimelor lui?”

Să încep cu sfârșitul, ca să nu vă fac să pierdeți vremea sau să săriți direct la concluzii: povestea de față este aproape senzațională. Aproape. Dar nu lipsește mult. Am început să scriu la ea vineri după-amiază, când abia mă apucasem de „Liliacul”, primul volum al seriei „Harry Hole”. Dar am zis să fac o pauză, să termin „Liliacul”, apoi să continui cu romanul de față. De ce, sunt sigur că vă veți întreba? Ca să văd cum a evoluat Nesbø din 1997, când a debutat cu „Liliacul” (de care, am citit de curând, i-a cam fost rușine inițial și nici nu a sperat că va fi publicat vreodată, darămite că detectivul său plin de demoni și mare iubitor de alcool va deveni o senzație mondială), și până în 2014-2015, când au apărut cele două volume ale dipticului „Olav Johansen” sau „Sânge pe zăpadă”, cum este cunoscut pe alte plaiuri (despre motivele acestei diferențe, dar și despre primul volum al seriei, „Sânge pe zăpadă”, am scris, nu de mult, aici).

Și Nesbø a evoluat, categoric. Bine, imaginație avea din belșug, talent, cu carul, vână de scriitor adevărat, de asemenea, iar personaje atât de chinuite de proprii demoni și de drame, mai că aș zice că nu prea întâlnești la mulți scriitori (cele mai recente exemple care-mi vin în minte sunt Helen Grace a lui Arlidge și Erika Foster a lui Bryndza). Iar Nesbø țese niște intrigi atât de complicate, de întortocheate și cu niște evoluții atât de surprinzătoare, încât rămâi la final să te minunezi de ce poate scorni mintea unui om. Ei bine, mintea unui om e în stare de multe, la fel cum de multe e în stare și inima lui. O dovedește cu prisosință personajul principal al romanului „Soare în miez de noapte”, Jon Hansen, fost traficant de stupefiante, recuperator de la datornici către Pescar, singurul personaj care are legătură cu volumul precedent al seriei, apoi hoț și fugar, pe urmele căruia pornesc oamenii Pescarului. Și unde credeți că se refugiază Jon Hansen, după ce fură de la Pescar? Pe o insulă însorită din Oceanul Pacific, pe lângă tropice? Nicidecum. Ci în Finnmark, pe platoul Kasund, cel mai nordic și mai rece (și mai pustiu, ca idee, lucru pe care l-a căutat și Jon) ținut al Norvegiei (după cum se exprimă și personajul principal, cum că locul ales de el, deși situat tot în Norvegia, este mai îndepărtat de Oslo decât Paris sau Londra), în mijlocul unei comunități sami, unde soarele nu apune niciodată și-i dă peste cap orologiul interior lui Jon.

Dar ce l-a îndemnat pe Jon Hansen să fure de la un personaj odios și nemilos, lucru care știa că ar fi însemnat moarte sigură? Ei bine, cu toate metehnele sale, Jon a lăsat gravidă o tipă, iar tipa respectivă a născut o fetiță. O „fetiță cu luminițe albastre în ochi”. Luminițe de care s-a îndrăgostit, iremediabil, Jon. Numai că soarta cea potrivnică și cruzimea lumii se iau tocmai de cei nevinovați, iar fetița s-a îmbolnăvit de leucemie. Cum sistemul medical norvegian de la sfârșitul anilor șaptezeci nu se deosebea cu nimic de cel românesc din anul 2019, fetița nu avea nicio șansă de supraviețuire fără un tratament costisitor „în afară”, iar autoritățile s-au declarat neputincioase să strângă o sumă exorbitantă. Așa că Jon a început să muncească pe brânci, pentru a-și salva fetița (mama acesteia avea, evident, alte preocupări). A devenit inclusiv ucigaș plătit de Pescar. Numai că pentru a fi ucigaș plătit, trebuie să nu ai scrupule, lucru care nu era valabil și-n cazul lui Jon. Drept urmare… ținuturile înghețate de lângă Polul Nord să fie. Unde Jon îi cunoaște pe Lea și Knut Skara, mamă și fiu, rămași singuri după ce soțul Leei s-a pierdut pe mare. Iar Jon, acum devenit Ulf, om cu inimă mare și un teanc de bani dosiți în peretele unei cabane încredințate cu mare mărinimie de Lea, începe să se apropie de cei doi.

Lucru pe care comunitatea sami nu îl privește deloc cu ochi buni. Și, la fel ca în excelentul serial „Banshee”, apar și conflictele. De natură religioasă (religia și credința sunt două mari teme, excelente tratate, după părerea mea, ale acestei povești), amoroasă (un triunghi amoros mai ceva ca într-o telenovelă, Ulf-Lea-Anita) și personale. Iar cele personale sunt din gama celor cu care deja ne-a obișnuit Nesbø deja: alcoolism, neglijare, însingurare, izolare, fuga de trecut și de demonii care se ascund în el, dependența de droguri, medicamente și alte substanțe distrugătoare, nevoia de a-ți face rău singur sau de a face rău altora, și… cred că pricepeți ideea.

Povestea este destul de simplă, dar de mare efect. De fapt, cred că de mult n-am mai citit o poveste atât de bine scrisă. Fără multe personaje, cu o desfășurare liniară, întreruptă de scurtele episoade care aduc lumină în legătură cu motivația personajului principal de-a se refugia tocmai în ținutul renilor (foarte interesantă povestea renului singuratic alungat de turmă, care se pripășește pe lângă cabana lui Jon, o paralelă perfectă cu povestea lui Jon, alungat și el din orașul în care s-a născut și a crescut din cauza unei greșeli, în opinia mea, scuzabilă – exact la fel al fi procedat și eu, dacă m-aș fi trezit în situația lui), dar doldora de evenimente sucite, deși explicabile, ținând cont de împrejurări, de oameni, de credințe și de concepții.

Parte comentariu social extrem de puternic, parte poveste de dragoste. O poveste despre iubire, speranță și regăsire, despre puterea de-a merge mai departe chiar și atunci când știi că pe urmele tale a pornit o bandă de ucigași care nu se vor lăsa până nu te vor vedea mort, până nu vor duce o bucată din trupul tău, drept dovadă, șefului. Ca o concluzie, poveștile n-ar trebui să fie împărțite în polițiste, SF, fantasy, horror ori mainstream. Poveștile ar trebui împărțite în povești bune și povești slabe (să nu zic proaste). „Soare în miez de noapte” e o poveste bună. O poveste reușită, simplă, dar de efect, cu personaje memorabile. Da, chiar și Knut, băiatul, chiar și Lea, mama, deși primesc puțin spațiu de desfășurare, își lasă profund amprenta asupra poveștii. Și că tot vorbeam de poveștile care sunt bune sau slabe, la fel pot fi împărțiți și scriitorii: pricepuți (talentați) și nepricepuți (netalentați). Faptul că în doar două săptămâni am postat pe blog două recenzii ale aceluiași scriitor, că am mai scris și despre „Fiul” (pe Bookblog) și că am citit deja „Liliacul” și am început și „Cărăbușii” cred că spune totul în ce categorie consider că intră Jo Nesbø. Recomandată! De mai multe ori.

PS: nu uitați de evenimentul de azi, Nesbø la București, un eveniment organizat de editura Trei.

Reclame