Este posibil ca imaginea să conţină: text

Jo Nesbø – Seria Olav Johansen I: Sânge pe zăpadă (Blod på snø I: Blod på snø, 2014) 176p., TPB, 13×20, Trei, 2018, Colecția Fiction Connection, Trad. Bogdan Perdivară, Red. Domnica Drumea, 35 lei, ISBN 978-606-400-526-7

Nota Goodreads: 3.50 (18668 note)

Descrierea editurii: „Olav Johansen este ucigaș plătit și lucrează pentru unul dintre capii lumii interlope din Oslo-ul anilor 1970, eliminându-i cu sânge rece pe toți cei desemnați de șeful său. Și totuși, Olav e un om mult mai complicat decât pare la prima vedere. Puterea lui de a iubi este la fel de mare precum talentul său pentru crimă. Da, este înclinat în mod natural spre subordonare, dar în sânge poartă și virusul răzvrătirii, născut din puterea pe care o are asupra vieții și morții. Ultima misiune care îi este încredințată îl pune într-o situație foarte periculoasă, ajutându-l să înțeleagă un lucru esențial despre meseria lui: cu cât afli mai multe despre afacerile șefului, cu atât e mai probabil să devii chiar tu una dintre țintele lui.”

Dat fiind că până de curând poveștile lui Jo Nesbø îmi erau cu totul necunoscute, deși toți prietenii mei mai grăbiți cu recuperările pe partea de mystery&thriller îmi lăudau seria Harry Hole, că autorul norvegian a fost preluat de editura Trei și că în luna mai va veni într-o vizită în țara noastră, prilej cu care voi răspunde și eu prin „da” la apel (deja am rezervat și biletul pentru 7 mai), am zis să fac niște săpături. O pârdalnică de răceală, care mi-a jucat un renghi destul de urât timp de vreo săptămână și jumătate, m-a împiedicat să mă bucur cum trebuie de „Fiul”, primul roman al lui Nesbø publicat de editura Trei în colecția Fiction Connection, și să mă documentez mai temeinic, așa că am zis s-o fac cu prilejul citirii celor două romane care alcătuiesc dipticul „Olav Johansen”.

Și am aflat următoarele (sar peste biografia demnă de un film de aventuri): seria „Harry Hole”, care l-a făcut celebru în toată lumea pe Nesbø, numără până acum nu mai puțin de douăsprezece romane; la noi au apărut, la editura Rao, cea care l-a abordat prima pe Nesbø, volumele trei, patru, cinci, șase și șapte, adică „Rødstrupe/The Redbreast” (2000), tradus la noi cu titlul de „Fantoma trecutului”, „Sorgenfri/Nemesis” (2002), tradus la noi cu titlul „Călăul”, „Marekors/The Devil’s Star” (2003), tradus la noi cu titlul „Steaua diavolului”, „Frelseren/The Redeemer” (2005), tradus la noi cu titlul „Mântuitorul”, și „Snømannen/The Snowman” (2007), tradus la noi cu titlul „Omul de zăpadă”, despre care a cărui ecranizare, unul dintre puținele filme pe care le-am văzut în ultimii câțiva ani, nu pot spune decât că mi s-a părut cel puțin dezamăgitoare, în ciuda actorilor de primă mână aleși pentru roluri și a bugetului mai mult decât generos (și țineți cont că n-am citit cartea, ca să am vreun punct de referință), apoi, începând de anul trecut, în scenă a intrat editura Trei, care a izbutit, în nici măcar un an, să facă ce-a făcut editura Rao între 2009 și 2014: să publice nu mai puțin de cinci romane de Jo Nesbø.

Și s-o facă așa cum ar trebui, în ordine: adică să publice primele două volume ale seriei „Harry Hole”, „Flaggermusmannen/The Bat”, tradusă cu titlul „Liliacul”, și „Kakerlakkene/Cockroaches”, tradusă cu titlul „Cărăbușii”, apărută de vreo două săptămâni doar, dar și seria „Olav Johansen” (în engleză ea, seria, se numește „Blood on Snow”, adică s-a păstrat titlul primului volum, ceea ce are mai multă logică – însă nu este greșit nici titlul ales de editura Trei pentru această serie: pe Wikipedia am citit că inițial așa s-a și numit seria, „Olav Johansen”, când au început să apară zvonuri despre ea, precizându-se că va urmări aventurile ucigașului plătit Olav Johansen; nimic însă despre ce se întâmplă în volumul doi, care nu mai are absolut nicio legătură cu primul volum, de aceea o mult mai logică denumire pentru serie ar fi fost, într-adevăr, „Sânge pe zăpadă”), alcătuită din „Sânge pe zăpadă” („Blod på snø/Blood on Snow” – 2014) și „Soare în miez de noapte” („Mere blod/Midnight Sun” – 2015). Ar mai fi și două romane de sine stătătoare, „Fiul”, adică „Sonnen/The Son”, unul dintre cele mai complexe thrilleruri citite vreodată de mine, despre care am scris, mai pe larg, pe Bookblog, și „Hodejegerne/Headgunters” (2008), ecranizat în 2011 (culmea, și pe acesta l-am văzut, pe vremea când nu vedeam doar două sau trei filme pe an, ci câteva zeci), neapărut încă la noi (deși sunt sigur că va apărea cât de curând). Ah, și era să uit de proiectul „Hogwarts”, cel în care scriitori celebri din toată lumea reinterpretează piese clasice de-ale lui Shakespeare și în care lui Jo Nesbø i-a revenit, în mod oarecum logic, tocmai „Macbeth”. Acest roman, cum era și firesc, va apărea la editura Humanitas Fiction, în celebra colecție Raftul Denisei, iar traducerea îi aparține Ivonei Berceanu.

Ar mai fi și o serie pentru copii, „Doktor Proctor”, apărută la editura Rao, însă despre asta, probabil atunci când timpul va fi la liber și vom putea citi șaptezeci de ore pe zi, nu doar două sau trei. Am făcut o paranteză lungă cu ocazia acestui prim volum deoarece, inițial, am zis că voi scrie despre ambele volume ale seriei „Olav Johansen”  odată, asta ca să folosesc denumirea aleasă de editura Trei. Și pentru că îmi trebuia și mie o organizare mai eficientă, o evidență mai clară, pentru romanele lui Jo Nesbø, dat fiind că la noi au apărut deja nu mai puțin de zece volume (chiar unsprezece, dacă punem la socoteală și „Macbeth” de la Humanitas), dacă e să le numărăm doar pe cele crime, care ne interesează, deocamdată.

Însă n-am putut. Nu am putut, pur și simplu. Nu sunt simple nuvele. Sunt povești de viață complexe, cu personaje complexe, și se întâmplă atât de multe în nici doar două sute de pagini (primul volum are 176, al doilea, 208) că n-ai cum să surprinzi totul într-o singură postare. Așadar, pe rând.

Acum e momentul lui „Sânge pe zăpadă”. Suntem în geroasa iarnă a anului 1977, iar Olav Johansen, un tip dislexic care se ocupă cu pedepsirea celor care ies din cuvântul lui Hoffmann, capul lumii interlope a capitalei Norvegiei, primește o misiune extrem de grea: să o elimine pe soția lui Hoffmann. Motivul? Aceasta își înșală soțul, ziua în amiaza mare, în casa lor, în timp ce soțul e plecat la birou, să mai aranjeze niște transporturi de droguri. Așa că Olav se cazează frumos într-o cameră de hotel cu fața spre vila soțului încornorat și urmărește, stupefiat, cum soția acestuia primește în casă, la aceeași oră, zi de zi, un străin care o pălmuiește, apoi smulge rochia de pe ea și o trântește pe un șezlong, unde își fac de cap cât vor. Și asta se întâmplă zi de zi, cu regularitate de metronom. Numai că Olav face o adevărată pasiune față de soția patronului și se hotărăște să rescrie povestea pe care și-a imaginat-o patronul. Dar cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită…

„În fine. Ca să rezum, să spun așa: nu mă pricep să conduc potolit, sunt prea sensibil, mă îndrăgostesc mult prea repede, îmi pierd capul când mă înfurii și stau foarte prost cu aritmetica. Am mai citit una-alta, dar prea multe nu știu, cu siguranță nimic folositor. Și stalactitele cresc mai repede decât sunt eu în stare să scriu.”

Povestea curge molcom, către un sfârșit așteptat de toată lumea. Însă Jo Nesbø nu e genul care să facă compromisuri, sau care să expedieze din doi timpi și trei mișcări o poveste atât de promițătoare (ce seamănă cu cele imaginate de frații Cohen, pe alocuri, virând chiar spre absurd, uneori), așa că introduce cârlige, de care să ne agățăm pentru a ne forma o imagine cât mai completă despre acest personaj pe alocuri chiar fascinant. Din trecutul lui (trecut chinuit, tată violent, mamă împinsă în brațele alcoolului din cauza soțului violent, copil chinuit, știți povestea, nici nu-i de mirare că a rămas cu un oarecare handicap și că nu știe să numere cum trebuie, deci pistolul i-a devenit unealta de lucru cea mai potrivită), dar și din planurile sale de viitor, căci, în secret, este îndrăgostit de o surdă-mută pe care a salvat-o odinioară din ghearele aceluiași Hoffmann.

Nu zic mai multe. Povestea are momente înduioșătoare, dar și momente pline de cruzime. Personajele secundare sunt abia schițate, însă Olav Johansen este un tip pe cinste și chiar mi-a plăcut de el: ucigaș plătit, tip sucit și bizar, dar care are principii și renunță la mica sumă pe care o agonisise până atunci pentru a se revanșa față de familia primei sale victime în calitate de ucigaș plătit. Naiv, se îndrăgostește cu patimă de cine nu trebuie, ajungând în situații imposibile. Cu toate că-i dislexic, este un cititor avid și nu îi place motivația din spatele personajului Jean Valjean din romanul său preferat, „Mizerabilii”. Așa că-și imaginează o altă poveste. La fel cum își imaginează și un alt final pentru acest mic roman, mai mult nuvelă decât roman. Însă autorul poveștii sale nu e de acord cu povestea imaginată de personaj. O fi bine, o fi rău? Mie mi-a plăcut mai mult cea a personajului, decât cea a autorului. Rămâne să decideți și voi care vă place mai mult.

Reclame