Semnal editorial 51 + Fragment în avanpremieră: Jean-Christophe Grangé – Tărâmul morților

Fragment în avanpremieră

„Ca să nu strice ambianța de la fața locului, Corso hotărîse să se prezinte drept un amic al lui Akhtar. Voia să respire puțin atmosfera „clubului” și să îl abordeze discret pe Mike alias Freud.

Un culturist cu urechi clăpăuge veni să-i deschidă poarta. Numele lui Akhtar declanșă o ploaie de întrebări. Corso încercă să o dea cotită, evocînd diversele performanțe întrezărite în primele secvențe văzute acasă la gurul indian. Zadarnic.

Ca să nu mai lungească această conversație inutilă, îi propuse gorilei să îl sune pe însuși Akhtar.

– Cum ziceai că te cheamă? întrebă musculosul.

– Corso.

Celălalt deschise telefonul. Avea cincizeci la sută șanse ca această cacealma să funcționeze: Corso dăduse telefonul indianului celor din echipajul de poliție sosit la fața locului, urmînd ca aceștia să-l transmită echipei sale. Acum, fie zăcea într-o pungă sigilată pentru probe și nimeni nu avea să răspundă, fie ajunsese în mîinile alor săi și, cu puțin noroc, Akhtar se mai afla încă prin preajmă. În acest caz, era foarte probabil ca polițiștii să-l oblige pe suspect să răspundă apelului, cu sonorul dat pe difuzor, ținîndu-i pistolul la tîmplă.

Corso auzi țîrîitul soneriei în aparatul aflat la urechea cerberului. Contemplă absent simbolul de pe tricoul mov marca Lacoste al acestuia: fălcile căscate ale crocodilului, întinse peste pectorali, păreau că se cască a plictiseală.

Cea de-a doua variantă se dovedi cîștigătoare. Akhtar răspunse, își dădu acordul, iar Corso intră pe proprietate. O alee cu pietriș, sculpturi abstracte în mijlocul unor peluze îngrijite, ferestre mari, cu draperii albe.

În pragul casei, musculosul porunci:

– Scoate-ți pantofii!

Se pare că era o obsesie a celor din acest mediu. Corso se supuse, apoi își urmă călăuza printr-un labirint de încăperi care păreau decorate și mobilate de către însuși Mies van der Rohe.[1]

Nu era prima oară cînd Corso ajungea pe platoul de filmare al unui film porno. În general, în astfel de locuri domnea o atmosferă pașnică: actorii hard, goi, discutau despre familie, fotbal sau mașini, în timp ce se masturbau și le erau verificate testele HIV, iar în jurul lor se aranjau luminile de scenă.

Aici, alta era situația. Adepții lui Akhtar preferau o atmosferă gravă, ezoterică. O încăpere tapetată cu cărți, în centrul căreia trona o masă de biliard, fusese transformată în cabina actorilor. Aceștia, bărbați și femei deopotrivă, se concentrau, păstrînd tăcerea. Erau goi, rași în cap, ca niște pacienți gata să fie supuși unor serioase intervenții chirurgicale.

– Așteaptă aici, îi porunci culturistul înainte de a se face nevăzut.

Corso încercă să nu sară prea mult în ochii celor din jur. În vînzoleala de corpuri albe, de mădulare întărite, de cranii rase, Corso părea un pervers indezirabil.

Unii dintre actori aveau un mecanism bizar fixat în jurul sexului, un soi de pompă hidraulică, pe care o manevrau cu gesturi experte. Femeile, cu picioarele depărtate, își ungeau despicătura dintre picioare cu cremă, sau își flexau mușchii, rezemate de marginea mesei de biliard. Pe o masă, Corso putu să vadă obișnuitele substanțe ajutătoare: produse pentru stimularea erecției, lubrifianți, soluții de curățare, dar într-o asemenea varietate încît părea o adevărată farmacie de campanie.

Nu era singurul îmbrăcat din încăpere. Un tip scund și cu alură sportivă, purtînd un hanorac albastru de catifea și un stetoscop atîrnat la gît, se agita în jurul actrițelor. Fără vreun cuvînt, le făcea cîte o injecție rapidă, trecînd imediat la următoarea. Cu siguranță era vorba de anestezii locale, avînd în vedere performanțele care aveau să urmeze.

În sfîrșit, un bărbat îmbrăcat într-o tunică albă, identică aceleia a lui Akhtar, intră în cameră și se îndreptă țintă spre Corso.

– Vii din partea lui Akhtar?

– Exact.

– El nu trimite niciodată pe nimeni pe platoul de filmare.

– Mereu există prima oară.

– Vrei să vorbești cu regizorul?

Tipul vorbea cu glas scăzut. Cu tunica lui largă și cu gesturile ceremonioase, aducea vag cu un oficiant religios. Corso remarcă însă lanterna de buzunar cu leduri, marca Maglite, care-i atîrna la gît. Avea de-a face cu responsabilul cu iluminarea părților femeiești în momentul penetrătrii, pentru ca operatorului să nu-i scape niciun detaliu.

– Nu. Îl caut pe Mike.

– Pe cine?

– Pe Freud.

– Ce treabă ai cu el?

– Sunt și eu producător, mă interesează competențele lui în domeniu.

– Hai cu mine.

Pe urmele individului, Corso intră pe un alt culoar, păși peste un mănunchi de cabluri fixate cu scotch pe pardoseală, ocoli cîteva cufere cu colțuri metalice. Ajunseră astfel într-o altă încăpere vastă, în care mobilierul fusese împins la perete și acoperit cu huse albe. Podeaua fusese acoperită cu o folie de polietilenă: acesta era cîmpul de bătaie. În jur, tehnicienii fixau proiectoarele și orientau reflectoarele. Era limpede că aici urma să aibă loc o filmare gonzo sofisticată, cu lumini și camere profesioniste și actori experimentați.

În centrul spațiului de filmare se afla un pat, sau mai degrabă o saltea enormă, pe care niște tipi tocmai fixau o folie de cauciuc, pe care aveau să o ascundă ulterior sub o husă textilă albă. Într-un colț, două actrițe despuiate, cu țestele rase atît de lucioase încît reflectau orbitor lumina ce pătrundea pe fereastră, stăteau îmbrățișate, în timp ce o machieuză le pudra fesele.

– Tipul de colo e Freud.

Cu greu i-ar fi putut scăpa: stătea cu spatele la fereastră, cu ochii închiși, bineînțeles dezbrăcat, așezat în poziția lotus. Nu părea foarte înalt, dar era solid. Avea o mutră turtită, ca de buldog, ochii afundați în orbite și sprîncenele rase. Osatura feței îi ieșea în evidență, ca o structură metalică pe care cineva o acoperise în grabă, superficial, cu piele și mușchi.

Partea interesantă se afla însă de la brîu în jos, între picioare. Avea ditamai mătărînga, lungă de cel puțin 25 de centimetri, o sculă mărimea XXL, de profesionist al hardului, aflată într-o erecție demnă de invidiat. Cu mîna dreaptă, artistul se masturba conștiincios și nonșalant, în vreme ce cu stînga adăuga periodic cîte-o picătură sau două de lubrifiant.

Cînd Corso se apropie de el, animalul deschise ochii și-i zîmbi.

– Ți-a trebuit ceva timp ca să dai de mine.

[1]Ludwig Mies van der Rohe (1887-1969): arhitect germano-american considerat, alături de Le Corbusier, Walter Gropius și Frank Lloyd Wright, unul dintre părinții arhitecturii moderniste. (n. trad.)”

Descriere:

Traducere de Horia Nicola Ursu.

Comandantul Corso primește misiunea să ancheteze uciderea unor stripteuze.

La început, crede că are de-a face cu niște crime obișnuite.

Dar se înșală. E vorba despre un duel. O luptă pe viață și pe moarte cu principalul său suspect, Philippe Sobieski, un individ depravat, deopotrivă pictor și asasin.

Dar e chiar mai mult. E o descindere în lumea porno-ului și a perversității de toate formele. Un vârtej negru în care Corso se va pierde, învățând pe propria piele faptul că un criminal poate ascunde un altul și că realitatea unui polițist poate fi oricând răsturnată, mai ales într-o lume în care oamenii se desfată în Rău.

Jean-Christophe Grangé (n. 15 iulie 1961 la Boulogne-Billancourt) este un jurnalist, reporter, scriitor, scenarist, și autor de benzi desenate francez. Opera sa a fost tradusă în peste treizeci de limbi.

În 1994, Jean-Christophe Grangé scrie primul său roman – Le Vol des cigognes (Diamante mortale, editura Nemira, 1999), care a fost mai bine primit de criticii literari (care îi laudă imaginația bogată) decât de public. Totuși, al doilea său roman, apărut în 1998, Les Rivières pourpres, devine bestseller absolut. În 2000, Les Rivières Pourpres e adaptat pentru cinema de către Mathieu Kassovitz. Un alt succes răsunător: filmul depășește 3,5 milioane de bilete vândute în Franța și are încasări importante cam peste tot în Europa, dar mai ales în Italia.

Tot în anul 2000 apare Le Concile de pierre, care, deși este mai degrabă o incursiune în lumea fantasticului, obține aceleași rezultate pozitive. Poziția lui Grangé ca maestru al genului thriller nu se va mai clătina niciodată.

Romanul Tărâmul morților (La Terre des morts) a fost publicat în Franța în mai 2018, este al patrulea roman de Jean-Christophe Grangé care apare în România și primul care apare la editura Crime Scene Press.

PS: romanul va fi lansat la Final Frontier, sâmbătă, 13 aprilie, la 16:15. Vor participa George Arion, Michael Haulică, Horia Nicola Ursu și Alexandru Arion.

„Grangé reușește să își țină cititorii cu sufletul la gură pe parcursul întrecerii personajelor sale diabolic de captivante cu moartea.”

(Marianne Payot)

„Atunci când descrie cu minuțiozitate procedurile polițienesti sau lumea vagabonzilor marsiliezi, Grangé se distinge prin documentare, realism și, in cele din urmă, printr-o formă de seducție.”

(Le Point)

„Grangé are întotdeauna o slăbiciune pentru intrigile complexe, personajele cu două fețe, capitolele scurte, un număr mare al locurilor în care e desfășoară acțiunea… Scriitorul știe să construiască eroi negativi și să își tulbure cititorul prin multiplicarea perspectivelor.”

(L’Express)

Posted by Liviu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.