Fragment în avanpremieră

„Gruparea de hacktivişti Eleutheria a eliberat un nou virus pe mai multe servere publice. Acesta poate atât şterge informaţii, cât şi fura informaţii. De asemenea, structura sa îl face nedetectabil de actualele programe antivirus, iar dacă este, totuşi, reperat, la prima tentativă de ștergere sau de izolare a fișierelor infectate, virusul pornește o formatare a hard drive-ului şi cauzează imediat un scurt circuit. Atacul a fost revendicat, însă gruparea nu şi-a făcut cunoscute cererile. De asemenea, nu se cunoaşte dacă sau în ce măsură au fost afectate serverele SAI. Se crede că recentele pene de curent ar fi fost cauzate de scurte atacuri cibernetice sub forma unor bombe logice plantate în rețeaua Centralei Totumo-Electrice a Metropolei 1.

    (Agenţia de Presă a Sectorului 10)

Prima insubordonare din viaţa mea.

Un fior nemaitrăit, o gâdilătură în ceafă, în beregată şi în stomac, ceea ce trebuie să fi simţit omul biblic, omul primordial când a auzit, a înțeles porunca divină şi totuşi a făcut împotrivă.

Se lăsase ceața peste periferie atunci când am ajuns pe străduțele înghesuite din umbra blocurilor-colos. Fum de scootere, abur pestilențial ieșind din canale, o umezeală murdară care se prelingea parcă pretutindeni. Nicăieri nicio urmă de artă. Blocurile drepte, uriaşe paralelipipede din ciment cenuşiu şi crăpat, fără niciun ornament, o statuie, un gargui, o rozasă, o cariatidă, un atlas. Doar tencuială căzută şi gratii ruginite în faţa sticlei securizate brăzdate de fisuri a ferestrelor încuiate.

Şi totuşi, era mai bine decât în mahalaua din Est, unde riscul de a fi atacat pe stradă în plină zi pentru simplul motiv că pătrunseseși pe teritoriul unei bande era cu mult mai mare, în ciuda faptului că arhitectura era mai frumoasă. Acolo încă mai stăteau în picioare, deşi într-o stare deplorabilă, case vechi ridicate în urmă cu aproape două secole, multe dintre ele locuite de familii de ghetou numeroase, cei care se sustrăseseră testelor de cetăţenie împreună cu copiii lor ilegali. Deşi nu munceau, aveau o inventivitate admirabilă, găsind în permanenţă căi de a face bani, de a sfida sistemul, de a supraviețui. Erau peste măsură de rezistenți, ca o bacterie extremofilă.

Îmi fusese dor de arhitectura Nucleului, atât de cea veche, cât şi de cea nouă, căci ambele sunt acolo create cu gust, aşa cum îmi era dor şi de cărţi şi de muzică. O cufundare în miile de pagini ale Madlenelor lui Valentin Auteuil, în cele nouă simfonii ale lui Van Goldohr sau în cele trei ore ale unui film de Merk Talick ar fi fost o delectare mai mare decât orice îmi închipuiam că mi-ar fi putut oferi simțurile. Cred că în acele momente eram, pentru prima dată în viaţa mea, neatent. Nu mă mai uitam în jur, mergeam doar pe drumul pe care, parcurs o dată, aveam să-l ştiu pentru totdeauna, cu mintea doar la delicii culturale.

Nici nu am băgat de seamă când cineva a strigat după mine.

Nu vedeam cine m-ar fi putut cunoaşte, nici vreun motiv pentru care cineva ar fi fost atât de nepoliticos în plină stradă. Era o voce aspră, deopotrivă autoritară şi zeflemitoare.

Abia la a doua strigare m-am întors.

O ceată de patru tineri, în frunte cu un toroipan, se luase după mine. Izbitor cât de mult semăna cel care strigase după mine cu inculpatul capturat în ziua a 244-a. Aceeaşi constituție, acelaşi păr negru, aceeaşi ochi parcă rimelați, aceleaşi tatuaje pe care le numisem subversive în raportul meu. Pe o parte a gâtului, avea desenat cu tuș un creier străpuns de un fel de briceag care pe străzi se numea şuriu, iar pe cealaltă, o carte în flăcări. Ar fi putut să fi fost aceeaşi persoană, însă ştiam că din custodia Serviciului nimeni nu scăpa.

Doar cei pe care-i ajutam noi să scape.

Ce să fi fost atunci? Un geamăn identic, un doppelgänger, o clonă?

– Hei, prietene! strigă el încă o dată. Hei, stai puțintel. Un’ te grăbești aşa?

M-am întrebat ce ar fi fost mai bine să fac. La urma urmei, pentru oricine din afara Serviciului nu mai eram un operativ, prin urmare nu doar că nu se mai impunea să îmi fac datoria, ba chiar ar fi fost indicat să nu. Ar fi putut să mă lase să trec. Cum eram cu gândurile în altă parte, nici nu i-aş fi observat. Ei ar fi continuat să îşi ducă traiul nedemn nestingheriți pe străzi, eu m-aş fi întors la misiunea mea.

Poate că aşa ar fi fost bine să fac oricum.

Să las privirea în jos şi să grăbesc pasul.

Începură să fugă după mine.

Le auzeam limpede călcătura pe pavajul plin de gropi şi pleoscăitul atunci când treceau prin vreuna dintre multele bălți adunate la ultima ploaie.

Aş fi putut să fug.

Nimeni nu întrece în viteză un operativ.

Nu mai fugisem niciodată de nimeni.

Deși instinctiv mă asigurasem că nu mă urmărise nimeni, mi-a trecut prin cap că era posibil ca totuși cineva să fi fost pe urmele mele încă de dimineaţă şi că astfel Gideon ar fi ştiut de vizita mea la Sediu. M-am simțit stupid pentru o clipă, ca un novice care face greșeli evidente și impardonabile. Îmi credeam pregătirea atât de robustă, încât toate deprinderile m-ar fi însoțit pentru întreaga viață în orice împrejurare. Știam că totul înăuntrul unei ființe, ca în întregul univers, trebuie să se găsească într-o stare de echilibru, unul despre care eram conștient că avea să-mi fie amenințat, unul totuși mai fragil decât aș fi crezut.

Ceva îmi spunea însă că dacă ar fi ştiut, Gideon m-ar fi lăsat, totuşi, să ajung înapoi la el, să mă întrebe, să mă lase să vorbesc, să se joace cu mine. Poate fusesem urmărit, însă nu i se raportase încă. La inteligenţa lor redusă, impulsivitatea şi incapacitatea lor de a urma regulile, poate că toroipanii nu se mai putuseră abține şi voiau un strop de distracție înainte de a mă preda. Sau poate voiau doar hainele, banii, cardurile sau gadgeturile pe care le-aş fi putut avea asupra mea. Eram, totuşi, un intrus în cartierul lor.

Şi eram singur, era ceaţă, iar ei erau mulţi.

– Te-ai rătăcit, fraiere? strigă toroipanul.

M-am oprit.

M-am întors.

Mi-am repetat în minte de câteva ori somația pe care până nu demult aş fi rostit-o într-o astfel de împrejurare. Nu puteam face însă nimic oficial.

Trebuia doar să scap.

– Posibil, am răspuns măsurându-i din priviri.

Minţeam.

Nu mă rătăcisem niciodată.

Rânjeau toţi. Doi dintre ei scoseseră cuțite, pe când un al treilea, un puştan cu o șapcă întoarsă invers pe cap, îşi trecea degetele cu unghii murdare prin găurile unor boxuri de alamă.

– Dă şi tu nişte credite, mârâi conducătorul lor, întinzându-mi un adnumero, un terminal de plată de buzunar.

– Nu am.

De data aceasta nu minţeam. Operativii nu aveau nici credite, nici bani lichizi, nimic de preţ cu excepţia echipamentului. Eu nici pe acela nu îl mai aveam. Tot ce aveam era caseta cu seruri primită la Cabinet şi ascunsă în marsupiul hanoracului găsit atârnat pe spătarul unui scaun în garsoniera Morganei.

Toroipanul s-a apropiat la o lungime de un braţ şi, după ce s-a făcut că se uită în altă parte, şi-a aruncat pumnul spre mine. O lovitură previzibilă. M-am ferit, i-am prins mâna şi prin două apăsări i-am fracturat antebraţul. Ceilalţi n-au așteptat însă să termin cu liderul lor, ci s-au năpustit asupra mea, lovind şi încercând să mă înjunghie. Încă aveam mişcări iuți, însă timpul petrecut fără antrenament şi fără suplimente parcă mă înmuiase. Mă feream, dar nu la fel de repede, loveam, dar nu la fel de puternic. În loc ca eu să mă mișc fulgerător, iar adversarii ca într-un film rulat cu încetinitorul – așa cum eram obișnuit să percep orice încăierare –, aveam impresia că eu eram cel care se agita anevoie printr-un fel de gelatină transparentă. Încă nu mă refăcusem complet după torturile îndurate, aşa că simţeam o durere surdă la fiecare lovitură, căci aproape fiecare pumn sau picior desfăcea o rană abia cicatrizată.

Un șiș mi-a despicat marsupiul, şi caseta cu seruri, din aliaj de aluminiu cu totum, a căzut cu zgomot pe pavaj, captându-le pentru o clipă atenţia. Pe capacul argintiu se vedea emblema Serviciului, bufnița care înlocuise vulturul de pe vechea stemă a Sectorului 10.

Din acel moment am ştiut că nu mai puteam să îi las în viaţă.

Atunci am reuşit să smulg un box de pe mâna ruptă a unuia dintre ei şi, cu pumnul astfel întărit, l-am lovit cu toată forţa. Un trosnet puternic s-a auzit şi trei dinți i-au zburat pe jos, într-un șuvoi de sânge.

Pe toroipanul cu două tatuaje l-am lovit în beregată, însă lovitura a fost atât de puternică, încât i-a înfundat mărul lui Adam în traheea spartă. A horcăit scurt şi a căzut pe spate ca secerat. M-am ferit de o nouă lovitură de cuţit şi am lovit la rândul meu, nimerind urechea şi făcându-mi adversarul să-şi piardă echilibrul şi să se prăbușească. L-am aruncat pe al treilea peste el.

Am cules un cuţit de pe jos şi le-am încheiat socotelile cu lumea.

Când m-am întors, am văzut că cel rămas fără dinți o luase la fugă. Am cules cutia cu seruri şi am pornit după el.

Mă resimțeam în urma loviturilor primite.

Șchiopătam uşor şi o durere ascuțită mi se împrăștia prin abdomen. Datorită adrenalinei, nu simțisem împunsătura, însă, din câte se părea, vârful unui cuţit îşi găsise drum prin hainele mele. Îmi simţeam sângele îmbibându-mi bluza pe care o aveam pe dedesubt, prelingându-se peste betelia pantalonilor şi răcindu-se. Alte răni ceva mai vechi mi se deschiseseră, îngreunându-mi mișcările.

Am fugit pe străduțele înghesuite, pe aleile dosite şi am sărit peste gardurile de sârmă care separau curțile din spatele blocurilor. Fugarul era neașteptat de sprinten. M-am ţinut după el cu mare dificultate. Am crezut că l-am prins când am ajuns în faţa unui gard înalt de vreo cinci metri, întins între ultimele scări ale două blocuri-colos. Cu mişcări iuți însă, plebeul s-a cățărat pe o scară de incendiu până la etajul al doilea şi apoi a sărit pe partea cealaltă a gardului. S-a auzit un zgomot surd. Ceva i-a amortizat căderea.

M-am cățărat la rândul meu, cu greutate şi, când am ajuns sus, am văzut că de partea cealaltă a gardului se găsea un tomberon plin cu saci de gunoi. Am văzut fugarul cotind la stânga pe o alee. Am sărit.

M-am ridicat dintre saci şi am alergat după el, ţinându-mă cu o mână de burtă. Când am cotit, am văzut doar o încrengătură de alei întortocheate și pustii. Intrase într-o scară sau într-una dintre gurile de canal aburinde sau se băgase într-un tomberon şi se acoperise cu saci. L-am căutat o vreme fără să-l găsesc.

Îmi scăpase şi luase cu el secretul meu.

Îi memorasem trăsăturile, însă aveam, oare, să-l mai găsesc vreodată?

Aveam să-l mai găsesc în timp util?

Mă compromisesem?

Mă simţeam slăbit.

Simţeam durere şi o uşoară senzaţie de frig. În mână, îmi atârna grea caseta cu seruri. M-am ghemuit în spatele unui tomberon din capătul unei fundături, lângă un butoi în care se dăduse foc unor deșeuri şi am deschis-o.

Înăuntru erau rânduite șase autoinjectoare conținând azeină, care mi-ar fi oferit toţi nutrienţii de care aveam nevoie zilnic, negefină pentru vindecarea rapidă a țesuturilor şi a nervilor, fortisină pentru musculatură, fosforină pentru memorie, rigidină şi frigidină pentru inhibarea emoțiilor, respectiv pentru stoparea pornirilor sexuale.

Am început, metodic, să îmi injectez serurile, tremurând, asemenea toroipanilor dependenţi de iarba lui Phaeton.

Primul, al doilea, al treilea, al patrulea.

Am simţit de îndată o revigorare. M-am simţit din nou puternic.

M-am uitat la ultimele două autoinjectoare.

Rigidina şi frigidina.

M-am întrebat încă o dată dacă oare începusem să simt o dependenţă de emoţii, mai puternică decât aceea de suprimatoare de emoții?

Pe lângă o uşoară frică, experimentasem în ultimele zile mai multe trăiri străine pe care îmi era greu să le cataloghez.

Îmi dăunau?

Mi-ar fi putut afecta misiunea?

Aş fi putut controla, oare, întreaga gamă a simţămintelor omenești?

M-am ridicat.

Am aruncat tuburile goale, precum şi cele două autoinjectoare rămase, împreună cu cutia lor, în butoi. Am privit cum le-au cuprins flăcările şi apoi am pornit înapoi spre casa mea temporară.”

Expurgo este o flawed utopia cu frânturi de distopie, cyberpunk, biopunk și satiră, parțial documentar, parțial live action, explorând implicațiile sociale, politice și economice ale noii Lumi Luminate, însă mai presus de toate, este o carte-manifest care trasează coordonatele unui univers reconstruit în jurul ideii de cultură. Într-un fel, un Fahrenheit 451 răsturnat, cu influențe de Orwell, Huxley și Philip K. Dick.

În viitorul apropiat, societatea a evoluat către eradicarea inculturii. Educația și bunele maniere sunt impuse prin lege, iar individul, pentru a deveni cetățean, trebuie să treacă o serie de teste culturale. Cei care încalcă legea sunt trimiși în lagăre de reeducare, cei care se opun sunt executați. Serviciul de Apărare Intelectuală (SAI) are operativi pretutindeni, soldați insensibili, modificați genetic și manipulați chimic, cu abilități fizice și cognitive superioare.

II-22, un operativ din a doua generație, este trimis într-o misiune pentru a se infiltra, în postură de dezertor, în ascunzătoarea Rezistenței Împotriva Culturii, cu scopul de a-l asasina pe liderul rebelilor.

Îi însoțim pe II-22 și pe plebeea Morgana printr-o metropolă ciclopică, urmărind intrigați știrile futuristice ale Agenției de Presă a Sectorului 10 (primul furt de carte din ultimii cincizeci de ani, descoperirea unei planete din totum și a unui drog extraterestru, apariția unei noi monede – gigabitul–, clonarea dinozaurilor, crearea unicornilor artificiali, primul robot cu emoții umane, întâiul pas spre nemurire, colonizarea și culturalizarea cosmosului, atacurile teroriste ale călugărilor Ordinului celor Patru Sfinți Călare, găsirea unui virus mortal în cadavrul înghețat al unui yeti și multe, multe altele). Trăim nopțile la o periferie similară vechiului Kowloon Walled City, suntem martori la o revoltă apocaliptică a rebelilor și la o reimaginare fără precedent a lumii noastre.

Violență, cultură, iubire. Ce se întâmplă cu II-22 când este pus față în față cu sentimentele umane și descoperă plăcerile unei vieți în afara regulilor stricte ale Serviciului?

Posted by Liviu

Reclame