Fragment în avanpremieră

 

„Anchetele criminalistice încep cu victima, deoarece în primă instanță asta e tot ce ai. Studierea victimei e denumită victimologie pentru că totul sună mai bine cu un „ologie“ atașat la final. Pentru a se asigura că strângi cum trebuie lațul în jurul cazului, forța polițienească a dezvoltat cel mai inutil mnemonic din lume – 4xC&U&D – mai cunoscut drept Cine? Ce? Unde? Când? De Ce? și Cum? Data viitoare când te uiți la o investigație criminalistică la televizor și vezi un grup de detectivi părând concentrați și discutând intens, adu-ți aminte că ce încearcă ei de fapt să facă e să găsească ordinea mnemonică în care ar trebui să fie denumită strategia. Odată ce au rezolvat asta, ofițerii epuizați se vor retrage în prima hrubă cu lichide, pentru o băutură și o clipă de odihnă.

Din fericire pentru noi, la prima întrebare, Cine e victima?, Stephanopoulos și Echipa Criminalistică au tras mare parte din greu. Jason Dunlop fusese un jurnalist freelancer de succes, de aici și cardul de membru de la Groucho Club. Tatăl său decedat fusese un funcționar senior al municipalității și îl trimisese pe tânărul Jason la o școală secundară particulară din Harrogate. Studiase Engleza la Magdalen College, Oxford, unde fusese un student neexcepțional înainte de absolvirea cu o diplomă neremarcabilă. În ciuda performanțelor sale academice nedeosebite, prinsese direct un job la BBC, unde mai întâi fusese cercetător, apoi producător la emisiunea Panorama. După o porție de serviciu în slujba, dintre toate, a Consiliului din Westminster, în 1980 revenise la jurnalism scriind articole pentru The Times, Mail și Independent. Am trecut iute prin câteva dintre articolele lui; majoritatea erau genul „mă trimiți într-o vacanță, iar eu scriu o recenzie pozitivă“. Concedii în familie cu soția lui, Mariana, un PR executive, și cu cei doi copii bălai. Așa cum îmi spusese Stephanopoulos, mariajul se destrămase recent, avocații deja intraseră în pâine, iar custodia copiilor era disputată.

— Ar fi bine să putem vorbi cu soția, a zis Nightingale. Să vedem dacă știe ceva despre hobby-urile lui.

Am verificat transcrierile interviului cu soția, dar nu era nimic de interes general privind zona ocultului sau a supranaturalului. Am făcut o notiță cu adăugarea în HOLMES a fișierului nominal al soției și am sugerat ca ea să fie re-intervievată asupra subiectului. Am atribuit-o către Stephanopoulos, însă ea nu ar fi avut de gând să ne lase să discutăm cu soția dacă nu veneam cu ceva mai serios.

— Foarte bine, a zis Nightingale. Vom lăsa toate firele mundane în mâinile capabile ale Detectivei Sergent. Sunt de părere că prima noastră mișcare ar trebui să fie găsirea sursei cărții.

— Cred că Dunlop a furat-o din Biblioteca Bodleiană, am zis.

— D-asta nu trebuie să faci presupoziții, a spus Nightingale. E o carte veche. Ar fi putut fi furată înainte ca Dunlop să ajungă la Oxford și să intre în posesia lui prin altă rută. Poate de către persoana care l-a instruit.

— Presupunând că a fost un practicant, am zis.

Nightingale a bătut darabana cu cuțitul de unt pe exemplarul înfășurat în plastic al PrincipiaArtesMagicis.

— Nimeni nu ține întâmplător la el o astfel de carte, a zis. În plus, recunosc celălalt însemn al bibliotecii. E de la fosta mea școală.

— Hogwarts? am întrebat.

— Tare aș vrea să nu-i mai spui așa. Putem să mergem cu mașina la Oxford în dimineața asta.

— Veniți cu mine?

Dr. Walid fusese foarte clar cu toată treaba de a o lua-o mai ușor.

— N-ai avea cum să obții acces la bibliotecă fără mine, a zis el. Și e timpul să te introducem oamenilor care au legături cu arta.

— Am crezut că sunteți ultimul.

— Mai există viață și în afara Londrei, a spus Nightingale.

— Tot aud spunându-se asta, am zis. Dar nu am fost martor la nicio dovadă.

— Poți lua și câinele, a zis. O să se bucure de aerul curat.

— N-o vom face noi, am spus, dacă luăm și câinele.

Din fericire, în ciuda prognozei, ziua a fost călduță, așa că am putut să ne îndreptăm spre A40 cu geamurile deschise și să lăsăm să intre parfumul de afară. Adevărul fie spus, ca mașină de autostradă Jag-ul nu e chiar așa de confortabil, dar nici în ruptul capului nu m-aș fi dus la Morse Central în Ford-ulAsbo – trebuie respectate anumite standarde, chiar și cu Toby pe bancheta din spate.

— Dacă Jason Dunlop a fost instruit, am zis în timp ce urcam pe Great West Road, atunci cine i-a fost învățător?

Mai discutasem asta înainte. Nightingale precizase că e imposibil să reușești să deprinzi magia „newtoniană“ de unul singur. Fără cineva care să îți arate diferențele, vestigia sunt greu de distins de zgomotul aleatoriu de fundal al propriului creier. La fel era și pentru forma; Nightingale trebuia întotdeauna să îmi demonstreze forma în fața mea înainte de a putea să o învăț. Ca să le capeți singur ar fi trebuit să fii un monomaniac nebun care și-ar deforma propriul glob ocular pentru a testa teoriile sale privind optica – pe scurt, cineva asemeni lui Isaac Newton.

— Nu știu, a zis Nightingale. După război, nu au mai rămas prea mulți dintre noi.

— Asta ar trebui să scurteze lista de suspecți, am spus.

— Majoritatea supraviețuitorilor ar fi foarte bătrâni acum, a zis Nightingale.

— Dar în alte țări? am întrebat.

— Niciuna din puterile continentale nu a ieșit din război intactă, a zis Nightingale. Naziștii au adunat toți practicanții pe care i-au putut găsi în teritoriile ocupate și au omorât pe cei care au refuzat să fie înregimentați. Cei mai mulți dintre cei care nu au murit de partea lor au murit în războaiele împotriva lor. Același lucru se aplică și francezilor și italienilor. Am fost mereu de părere că există o tradiție scandinavă, însă ei s-au ținut foarte discret.

— Dar americanii?

— S-au oferit voluntari imediat ce a început războiul, a zis Nightingale. Bărbații Virtuoși, și-au spus singuri – de la Universitatea din Pennsylvania.

Alții sosiseră în anii de după Pearl Harbour, iar Nightingale avusese întotdeauna impresia că era la mijloc o animozitate profundă între ei și Bărbații Virtuoși. Credea că era îndoielnic să se fi întors vreunul dintre ei în Marea Britanie după terminarea războiului.

— Ne-au învinuit pe noi pentru Ettersberg, a zis. Și se aplica o înțelegere.

— Păi, bineînțeles că era una, am spus. Mereu a fost câte o înțelegere.

Nightingale afirma că i-ar fi depistat dacă ar fi practicat în Londra.

— Nu prea poți să zici că erau cei mai subtili posibil, a zis.

Am întrebat de celelalte țări – China, Rusia, India, Orientul Mijlociu, Africa. Nu puteam crede că nu aveau și ei măcar un fel particular de magie. Nightingale a admis că nu prea știa, dar a avut amabilitatea de a se arăta un pic jenat.

— Lumea era diferită înainte de război, a zis. Nu aveam accesul instantaneu la informație pe care îl are generația de acum. Lumea era un loc mai larg, mai misterios – încă mai visam la peșteri enigmatice pe Munții Lunii și la vânătoare de tigrii în Punjab.

Când toată harta era roz, m-am gândit. Când fiecare băiat aștepta propria aventură, iar fetele nu fuseseră încă inventate.

Toby a început să latre când am depășit un camion plin cu Dumnezeu știe ce și mergând Dumnezeu știe încotro.

— După război, a fost ca și cum m-aș fi trezit dintr-un vis, a spus Nightingale. Au răsărit rachetele spațiale și computerele și avioanele cu reacție, și a părut un lucru natural faptul că magia va dispărea în cele din urmă.

— Vreți să spuneți că nu s-au mai obosit să caute.

— Eram doar eu, a spus, și eram responsabil pentru întreaga Londră și întreg Sud-Estul. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că vremurile de demult s-ar putea reîntoarce. Mai mult, avem cărțile lui Dunlop, așa că știm că maestrul lui nu e dintr-o tradiție străină – ăsta este un magician negru crescut acasă.

— Nu aveți voie să le spuneți magicieni negri, am zis.

— Îți dai seama că folosim „negru“ în sens metaforic, nu? a spus Nightingale.

— Nu contează, am zis. Cuvintele schimbă sensul a ce înseamnă, corect? Unii oameni m-ar numi magician negru.

— Nu ești magician, a spus. Abia ești, cu greu, un ucenic.

— Schimbați subiectul, am zis.

— Atunci cum ar trebui să le spunem? a întrebat el, răbdător.

— Practicanți ai magiei cu etică neconcordantă.

— Doar ca să îmi satisfac o curiozitate, înțelegi, a spus Nightingale, ținând cont că singurii oameni care e probabil să audă cuvintele „magicieni negri“ sunt eu, tu și dr. Walid, de ce e important să schimbăm adresarea?

—  Pentru că nu cred că lumea veche se va mai întoarce prea curând, am zis. De fapt, cred că lumea nouă s-ar putea să vină mult mai repede.”

 

A doua carte din seria Peter Grant.

Data estimată a apariției: martie 2019.

Traducere de Alexandru Voicescu.

Cântecul. Asta remarcă întâi de toate polițistul și ucenicul vrăjitor Peter Grant atunci când examinează trupul lui Cyrus Wilkins, cântăreț de jazz în timpul liber și contabil pentru restul vieții, care aparent a murit de acat de cord în timp ce cânta pe scena Club 666 din cartierul Soho al Londrei. Ritmul vechilor melodii de jazz se ridică din corpul său ‒ un semn clar că ceva la moartea bărbatului nu este natural, ci supranatural.

Trup și suflet. Asta este și ceea ce riscă Peter Grant pentru a investiga o serie de decese similare din zona Soho. Cu ajutorul ofițerului său superior, Inspector Șef Thomas Nightingale, ultimul vrăjitor din Anglia, și cu asistența frumoasei fane a lumii jazz-ului Simone Fitzwilliam, Peter descoperă o primejdie magică letală ‒ una care conduce la treptele propriei case și la o promisiune uitată a unui tânăr muzician: talentatul cântăreț de trompetă Richard „Lord“ Grant ‒ altfel cunoscut ca dragul tată al lui Peter.

Posted by Liviu

Reclame