Adina Popescu – În așteptare (2018) 218p., TPB, 13×20, Herg Benet, 2018, Colecția Radical din 5, 29.95 lei, ISBN 978-606-763-216-3

Descrierea editurii: „Umbrele serii se lasă peste piața Obor. A mai trecut o vară, nu s-a schimbat nimic. Aerul devine vălurit și prea dens, mă simt ca într-un acvariu, dincolo de pereții lui de sticlă, se vede undeva, departe, orașul. Ne cresc la toți branhii și respirăm ca peștii, bule mari cu cuvintele pe care le rostim se ridică leneș la suprafață. Ne vom adapta, vom supraviețui. Nea Ștefan e la a șasea bere, se uită cu jind la a șaptea.”

Fragmentul citat pe coperta a patra a cărții și pe care l-am preluat și eu în postare face parte din povestirea „Alte glasuri, alte chipuri” și ilustrează perfect despre ce este vorba în carte. Pentru că volumul Adinei Popescu este o culegere de povestiri de autor, fără nicio tentă fantastică, ci pur și simplu instantanee, amintiri, povești, constatări, concluzii și idei. Sincer, m-am regăsit și eu în multe dintre ele, dat fiind că între mine și Adina nu este o diferență foarte mare de vârstă, cu toate că scriitoarele poate că privesc viața altfel decât scriitorii și trag alte concluzii, din puncte de vedere diferite. Nu mai spun că eu am trăit doar cinci ani în București, în timpul facultății, spre deosebire de Adina.

Mă așteptam la altceva, totuși, de la autoarea senzaționalei „O istorie a Țării Vampirilor – Cartea pricoliciului” (apropo, Adina Popescu a terminat  în sfârșit lucrul la cel de-al doilea volum al seriei, și se anunță un adevărat mamut de carte, care sper că va apărea chiar anul acesta, până nu uit absolut tot ce s-a întâmplat în primul volum – cine este curios, poate afla despre ce este vorba în articolul de aici). Mă așteptam și la ceva elemente fantastice presărate prin poveștile de viață ale Adinei, dar n-am primit așa ceva. Am primit în schimb mostre, instantanee de viață, întâmplări banale sau mai puțin banale pe care le-am trăit cu toții la un moment dat, prin care am trecut cu toții, despre bătrâne care așteaptă un gest de milă în fața unei uși de supermarket, despre femei în floarea vârstei sau aflate la vârsta a treia care deapănă amintiri din timpul facultății, despre studenție și camere de cămin îmbâcsit de fum de țigară, petreceri, muzică, băieți și fete, despre excursii la malul mării sau la munte (mi-a plăcut îndeosebi cum este descrisă frumoasa gară din Sinaia), despre bătrâni și bătrâne care au neapărat grijă să ajungă cu cel puțin o jumătate de oră înaintea sosirii trenului, sau despre cât de prost dormim cu toții înaintea chiar și celei mai neînsemnate călătorii, deși ne-am pus patru alarme (cu toate că sunt genul care se trezește la cel mai mic zgomot, iar când aud alarma telefonului, mai nou, căci până acum vreo zece ani foloseam ceasul de mână pentru a mă trezi dimineața, mă trezesc instantaneu și am grijă să nu mai închid ochii, altfel aș adormi buștean la loc și m-aș trezi cine știe când) și multe altele.

Mai vreți? Mai sunt destule, pentru că în cuprinsul volumului „În așteptare” se află treizeci și șapte de povestiri. Mi-am adus aminte de multe lucruri din timpul facultății: de plimbările prin Cișmigiu, prin parcul Herăstrău, pe Magheru, pe la Piața Unirii și prin multe alte locuri (cu autobuzul, cu tramvaiul sau pe jos, de ce nu, doar de la facultate și până în Herăstrău nu aveam mai mult de un kilometru de mers), alături de cea care avea să-mi devină soție, de viața de student de la cămin (și nu-mi vine să cred că-n vara acestui an se împlinesc zece ani de când am terminat și noi facultatea), de călătoriile cu trenul până acasă și înapoi, de aglomerația din aceste trenuri, de fuga cu bagajele după noi, ca să nu scăpăm trenul și ar mai fi destule.

Adina Popescu alege întâmplări banale, pe care le-am trăit și noi la un moment anume din viață (nu și cina în casa ambasadorului), și ne povestește cu har, molcom, duios, fără a le îmbrăca în straie simandicoase, fără a le impregna de elemente senzaționale, oferind un echivalent modern, cu povești de la oraș, al poveștilor de la sate pe care le citeam în liceu, obligați de profesori. Timpul are uneori răbdare cu noi, cum spunea Marina Preda, alteori și-o pierde și întâmplările dau năvală (cum spunea același Marin Preda, la finalul primului volum din „Moromeții”). La fel și-n povestirile Adinei Popescu: pare că avem timp când suntem tineri, apoi ne trezim, la patruzeci de ani, că unde au dispărut toți acești ani, ce-am făcut cu ei, de ce-am făcut anumite alegeri, de ce-am ales anumite căi și încotro o să o apucăm.

Sunt povești triste, sunt povești vesele, sunt povești de viață, sunt povești ale unor personaje pe care le întâlnești la tot pasul, pe stradă, în metrou, în tramvai (foarte frumoasă povestea cu tramvaiul care are cea mai lungă rută din tot Bucureștiul, dar și foarte tristă povestea cu femeia care și-a pierdut orice speranță în privința supraviețuirii soțului internat în spital), în magazinul în care-ți faci cumpărăturile, în orașul tău de câmpie, la mare sau la munte, în tren sau pe plajă, la Obor sau pe Calea Moșilor (Oborul îmi este foarte cunoscut, am un prieten tare drag acolo, care vinde cărți și calendare, Bebe pe numele său) și-n multe alte locuri. Mi-au plăcut toate, în simplitatea lor.

Posted by Liviu

Reclame