Viața Aliciei Berenson este aparent perfectă. Pictoriță faimoasă căsătorită cu un fotograf din lumea modei, ea trăiește într-o casă superbă, cu vedere spre parc, într-una din zonele cele mai dorite din Londra. Într-o seară, soțul ei Gabriel se întoarce acasă târziu de la o ședință foto, iar Alicia îl împușcă de cinci ori în față și apoi rămâne tăcută timp de șase ani.

Refuzul Aliciei de a vorbi despre crimă – sau despre orice altceva – transformă o tragedie de familie în ceva mult mai teribil, un mister care captivează imaginația publicului și o face pe Alicia celebră. Tablourile sale ajung la prețuri astronomice, iar ea, pacienta tăcută, este ascunsă de tabloide și de lumina reflectoarelor la clinica The Grove, o instituție medico-legală de maximă siguranță din nordul Londrei.

Theo Faber este un psihoterapeut care a așteptat multă vreme oportunitatea de a lucra cu Alicia. Hotărârea lui de a o face să vorbească și să dezvăluie motivul pentru care și-a împușcat soțul îl poartă pe un drum plin de riscuri – o căutare a adevărului care amenință să-l distrugă…

Pacienta tăcută este un thriller psihologic șocant despre un act de violență extrem al unei femei împotriva soțului ei și despre un terapeut obsedat de descoperirea motivului din spatele acestui act…

Fragment în avanpremieră

PROLOG

JURNALUL ALICIEI BERENSON  

14 iulie

Nu ştiu de ce scriu asta.

Ba nui aşa. Poate că ştiu, numai că nu vreau so recunosc.

Nici măcar nu ştiu cum săi zic – chestiei ăsteia pe care o scriu. Sună cam pompos săi zic jurnal intim. Doar nu prea am ce spune. Anne Frank a ţinut un jurnal, sau Samuel Pepys – nu cineva ca mine. Săi zic „Jurnal“ sună cumva prea pretenţios. Ca şi cum aş scrie în el zilnic, şi nu vreau so fac – dacă devine o corvoadă, no să mă ţin de el.

Poate că nam săi zic nicicum. Un ceva fără nume în care o să scriu din când în când. Aşa îmi convine. Dacă îi pui nume unui lucru, asta te împiedică săl vezi în întregime sau de ce e important. Te concentrezi pe cuvânt; care, de fapt, nui decât cea mai mică parte, vârful aisbergului. Nu mam simţit niciodată în largul meu cu cuvintele – întotdeauna gândesc în imagini, mă exprim prin imagini –, aşa că nu maş fi apucat să scriu asta dacă nu era Gabriel.

În ultima vreme am fost deprimată din pricina unor lucruri. Credeam că izbutesc să ascund asta, dar el a observat – fireşte că a observat, nui scapă nimic. A întrebat cum merge pictura – am zis că nu merge. Mia adus un pahar cu vin şi am stat la masa din bucătărie în vreme ce el gătea.

Îmi place să mă uit la Gabriel umblând de colo colo prin bucătărie. E un bucătar plin de graţie – elegant, cu mişcări de balerin, organizat, nu ca mine. La mine, totul e vraişte.

Povesteştemi, a zis.

Nui nimic de povestit. Câteodată mă blochez. Mă simt ca şi cum aş umbla prin mocirlă.

Cear fi să încerci să aşterni pe hârtie? Să ţii, cumva, socoteala? Ar putea să te ajute.

Da, cred că da. O să încerc.

Nui destul so spui, draga mea. Făo.

O so fac.

Ma cicălit, nu glumă, dar nam mişcat un deget. Şi apoi, după câteva zile, mia dăruit carneţelul ăsta în care să scriu. Are coperte de piele neagră şi pagini albe, groase. Am mângâiat prima pagină, iam simţit netezimea; apoi am ascuţit creionul şi am început.

Şi el a avut dreptate, desigur. Deja mă simt mai bine – faptul că scriu toate astea mia adus un soi de eliberare, un loc de descărcare a emoţiilor, un spaţiu în care să mă exprim. Cam ca o terapie, presupun.

Gabriel na spuso, însă îmi dau seama căşi face griji pentru mine. Şi, dacă e să fiu sinceră – şi aş face bine să fiu –, adevăratul motiv pentru care am acceptat să ţin acest jurnal intim a fost ca săl liniştesc – să dovedesc că totul e în ordine. Nu suport să ştiu căşi face griji pentru mine. Nu vreau săl tulbur vreodată, ori săl fac nefericit, ori săi provoc suferinţă. Îl iubesc pe Gabriel nespus de mult. El este, fără îndoială, iubirea vieţii mele. Îl iubesc cu toată fiinţa mea, atât de mult, încât uneori asta aproape că mă copleşeşte. Uneori cred că…

Nu. No să scriu despre asta.

O să fie o înregistrare plină de voioşie a ideilor şi imaginilor care mă inspiră în plan artistic, lucruri care au asupra mea un impact creativ. No să scriu decât lucruri pozitive, vesele, gânduri normale.

Nau ce căuta gândurile nebuneşti.

PARTEA ÎNTÂI

 

Cel care are ochi de văzut şi urechi de auzit se poate convinge că nici un muritor nui în stare să păstreze un secret. Dacă buzele îi sunt mute, pălăvrăgeşte cu vârfurile degetelor; trădarea se prelinge din el prin fiecare por.

Sigmund Freud, Prelegeri de introducere în psihanaliză

 

1

 

Alicia Berenson avea treizeci şi trei de ani când şia omorât soţul.

Erau căsătoriţi de şapte ani. Amândoi erau artişti – Alicia pictoriţă, iar Gabriel un renumit fotograf din lumea modei. Avea un stil distinct, fotografia femei pe jumătate moarte de foame şi pe jumătate despuiate din unghiuri ciudate, care nu le avantajau. După ce a murit, fotografiile sale au ajuns la preţuri astronomice. Ca să fiu sincer, lucrările lui îmi par destul de şmechere şi de superficiale. Nau nimic din calitatea viscerală a celor mai bune lucrări ale Aliciei. Desigur, nu cunosc destule despre artă ca să spun dacă Alicia Berenson va trece sau nu testul timpului ca pictoriţă. Talentul îi va fi întotdeauna umbrit de notorietate, aşa că e greu să fiu obiectiv. Şi aţi putea să mă acuzaţi că sunt părtinitor. Nu pot decât sămi spun părerea, atât cât valorează ea. Şi, pentru mine, Alicia a fost un fel de geniu. În afară de abilitatea tehnică, picturile sale au o capacitate stranie de a atrage atenţia – aproape că te înşfacă de beregată – şi de a o ţine ca întro menghină.

Gabriel Berenson a fost omorât acum şase ani. Avea patruzeci şi patru de ani. A fost ucis pe 25 august – era o vară neobişnuit de fierbinte, poate că vă amintiţi, cu unele dintre cele mai înalte temperaturi înregistrate. Ziua în care a murit a fost cea mai caldă din an.

În ultima sa zi de viaţă, Gabriel sa trezit devreme. O maşină la luat la ora 5.15 din casa în care locuia împreună cu Alicia, în nordvestul Londrei, lângă Hampstead Heath, şi a fost dus la o şedinţă foto în Shoreditch. Şia petrecut ziua fotografiind modele pe un acoperiş, pentru Vogue.

Nu se ştie prea mult despre mişcările Aliciei. Urma să aibă o expoziţie şi era în urmă cu lucrul. Probabil că şia petrecut ziua pictând în casa de vară din fundul grădinii, pe care o transformase de curând în atelier. Până la urmă, şedinţa foto a lui Gabriel sa prelungit şi na fost adus cu maşina acasă decât la ora 23.

Peste o jumătate de oră, vecina lor, Barbie Hellmann, a auzit câteva împuşcături. Barbie a sunat la poliţie şi la 23.35 a fost trimis un echipaj de la secţia din Havestock Hill. A ajuns la casa familiei Berenson în mai puţin de trei minute.

Uşa din faţă era deschisă. În casă era beznă; nu funcţiona nici un întrerupător. Poliţiştii au mers prin hol până în living. Şiau rotit lanternele prin încăpere, luminândo cu fascicule intermitente. Alicia a fost descoperită lângă şemineu, în picioare. Rochia ei albă licărea ca o fantomă în lumina lanternelor. Părea că nuşi dă seama de prezenţa poliţiei. Era încremenită, îngheţată – o statuie dăltuită în gheaţă –, cu o expresie ciudată pe faţă, îngrozită, ca şi cum sar fi confruntat cu o teroare invizibilă.

Pe podea era o puşcă. Alături, în întuneric, Gabriel stătea nemişcat, legat de un scaun cu sârmă răsucită pe după gleznele şi încheieturile mâinilor. La început, poliţiştii au crezut că era viu. Capul îi atârna un pic întro parte, ca şi cum şiar fi pierdut cunoştinţa. Apoi o rază de lumină a arătat că Gabriel fusese împuşcat de câteva ori în faţă. Trăsăturile sale frumoase dispăruseră pe vecie, lăsând în loc o magmă pârjolită, înnegrită, însângerată. Peretele din spatele său era împroşcat cu aşchii de ţeastă, creier, păr – şi sânge.

Peste tot era sânge – stropind pereţii, curgând pe podea în pârâiaşe întunecate, dea lungul fibrelor scândurilor. Poliţiştii au presupus că era sângele lui Gabriel. Şi apoi ceva a sclipit în lumina lanternei – pe podea, lângă picioarele Aliciei, era un cuţit. Altă rază de lumină a arătat sângele împrăştiat pe rochia ei albă. Un poliţist ia prins braţele şi lea ridicat în lumină. Erau crestături adânci peste venele încheieturilor – tăieturi proaspete, din care curgea sângele şuvoi.

Alicia sa împotrivit încercărilor de ai salva viaţa; a fost nevoie de trei agenţi ca so imobilizeze. A fost dusă la Royal Free Hospital, aflat la o distanţă de numai câteva minute. Pe drum a leşinat. Pierduse mult sânge; însă a supravieţuit.

În ziua următoare zăcea în patul dintro rezervă a spitalului. Poliţiştii au interogato în prezenţa avocatului ei. Alicia na scos nici o vorbă. Buzele îi erau albe, fără strop de sânge; se mişcau din când în când, dar nu alcătuiau cuvinte, nu scoteau nici un sunet. Nu răspundea la întrebări. Nu putea, nu voia să vorbească. Na vorbit nici când a fost acuzată de uciderea lui Gabriel. A rămas tăcută când a fost arestată, refuzând săşi tăgăduiască vinovăţia ori so confirme.

Alicia na mai vorbit niciodată.

Tăcerea ei permanentă a transformat această poveste dintro tragedie familială banală în ceva mult mai măreţ: un mister, o enigmă care a monopolizat titlurile din ziare şi a captivat imaginaţia publicului luni în şir.

Alicia a rămas tăcută, însă a făcut totuşi o declaraţie. Un tablou. La început, când i sa dat drumul din spital şi a fost plasată în arest la domiciliu, înainte de proces. După părerea asistentei medicale de la psihiatrie, numită de tribunal, Alicia mânca şi dormea foarte puţin – nu făcea altceva decât să picteze.

În mod normal, Alicia muncea săptămâni întregi, uneori chiar luni, înainte să înceapă un tablou – făcea nenumărate schiţe, aranja în fel şi chip compoziţia, experimenta cu culori şi forme –, o gestaţie îndelungată, urmată de o naştere prelungită, întrucât fiecare trăsătură de pensulă era făcută cu trudă. Acum însă, şia schimbat dramatic procesul de creaţie, terminând tabloul în câteva zile de la moartea soţului său.

Şi, pentru majoritatea oamenilor, asta a fost destul ca so condamne – faptul că sa întors în atelier atât de curând după moartea lui Gabriel dovedea o extraordinară lipsă de sensibilitate. Monstruoasa lipsă de remuşcare a cuiva care a ucis cu sângerece.

Aşa o fi. Dar, să nu uităm, chiar dacă Alicia Berenson ar fi putut să fie o ucigaşă, era şi artistă. Era perfect de înţeles – cel puţin, pentru mine – ca ea săşi ia pensulele şi vopselele şi săşi exprime pe pânză emoţiile complexe. Nui de mirare că, de data asta, a ajuns să picteze cu atâta uşurinţă; dacă durerea poate fi numită uşurinţă.

Tabloul era un autoportret. Ia pus numele în colţul din stânga jos al pânzei, cu litere greceşti azurii.

Un singur cuvânt:

ALCESTA.

2

 

Alcesta este eroina unui mit grecesc. O poveste de dragoste dintre cele mai triste. Alcesta îşi dă viaţa pentru soţul său, Admet, murind în locul lui când nimeni altcineva na vrut so facă. Un mit tulburător despre sacrificiul de sine, şi nu era clar cum se leagă de situaţia Aliciei. Adevăratul înţeles al aluziei mia rămas necunoscut o vreme. Până ce, întro zi, adevărul a ieşit la lumină…

Dar o iau prea repede. Pun carul înaintea boilor. Trebuie să încep cu începutul şi să las lucrurile să vorbească de la sine. Nu trebuie să le colorez, să le răsucesc ori să spun minciuni. O so iau pas cu pas, încet şi cu grijă. Dar de unde să încep? Ar trebui să mă prezint, însă poate că nu încă; la urma urmei, nu eu sunt eroul acestei poveşti. E povestea Aliciei Berenson, aşa că trebuie să încep cu ea – şi cu Alcesta.

Tabloul este un autoportret care o arată pe Alicia în studio, acasă, în zilele de după crimă, în picioare în faţa unui şevalet pe care este o pânză şi ţinând o pensulă. E despuiată. Trupul îi este pictat cu amănunte necruţătoare: şuviţe lungi de păr roşcat care cad pe umerii osoşi, vene albastre vizibile sub pielea translucidă, cicatrice proaspete pe amândouă încheieturile mâinilor. Ţine între degete o pensulă. Din pensulă se prelinge vopsea roşie – sau este sânge? E surprinsă în timp ce pictează – şi totuşi, pânza e albă, la fel ca expresia sa. Are capul întors peste umăr şi priveşte ţintă la noi. Cu gura deschisă, cu buzele desfăcute. Mută.

„Un debut impresionant… Pacienta tăcută este o carte remarcabilă, inteligentă și  plină de imaginație.”

The Times

„O poveste plină de suspans, inteligentă și sofisticată… un roman excepțional.”

Lee Child

„O carte pe care n-o poți lăsa din mână, plină de viață și care îți dă fiori, cu un final ce îi va ului chiar și pe cititorii cei mai avizați de romane de suspans.”

Booklist

„Un thriller greu de uitat, destinat parcă să fie ecranizat la Hollywood… Un amestec de suspans hitchcockian, intrigă demnă de Agatha Christie și tragedie greacă.”

Entertainment Weekly

„Superb… Acest thriller psihologic cu intrigă complicată și provocator face din Michaelides un jucător important în domeniu.”

Publishers Weekly

Pacienta tăcută poate fi un roman de debut, dar are ritmul și finețea unei capodopere.”

BBC

„Să scrii un roman în care protagonista rămâne mută nu e lucru ușor, dar acest debut impresionant și captivant – compania lui Brad Pitt a cumpărat drepturile de ecranizare – face din Michaelides un scriitor care merită urmărit.”

People

„O specie cu adevărat rară: thrillerul perfect. Acest roman extraordinar mi-a făcut sângele să-mi clocotească în vene – pur și simplu nu l-am putut lăsa din mână… Mi-am zis că o să citesc puțin; unsprezece ore mai târziu – este 5.47 dimineața – l-am terminat, absolut năucit.”

A.J. Finn

Pacienta tăcută se strecoară pe lângă tine ca o umbră intimidantă pe o stradă slab luminată. Alex Michaelides a creat un thriller psihologic fascinant și complet original, atât de ciudat și de singular, încât merită să aibă propriul său gen. Am citit cartea în două nopți și am savurat fiecare cuvânt seducător, fiecare întâlnire sumbră, fiecare răsturnare de situație surprinzătoare.”

David Baldacci

„Unul dintre cele mai fascinante thrillere psihologice pe care le-am citit în ultimii ani. Frumos scrisă, cu o intrigă perfectă, povestea te atrage implacabil și te ține prins până la ultima răsturnare de situație șocantă (și totuși logic de brutală). O lectură fantastică, de-a dreptul extraordinară.”

Douglas Preston și Lincoln Child

„Aceasta este o voce nouă, minunată. Ascultați-o, e pe cale să vă spună o poveste palpitantă și înfricoșătoare.”

Brad Meltzer

„Alex Michaelides a scris unul dintre cele mai bune thrillere psihologice pe care le-am citit vreodată. Pacienta tăcută este un roman de coșmar, cu unul dintre cele mai șocante finaluri pe care le-am citit în ultima vreme.”

Blake Crouch

„Un roman tensionat, cu o intrigă minuțioasă și deosebit de convingător.”

The Observer

„Misterios, provocator, o carte pe care n-o poți lăsa din mână.”

Library Journal

Pacienta tăcută nu este deloc tăcută. Îl anunță pe Alex Michaelides ca pe un nou talent în domeniul thrillerului psihologic.”

Shelf Awareness

Alex Michaelides s-a născut în Cipru, tatăl său fiind grec-cipriot, iar mama englezoaică. A studiat literatura engleză la Universitatea Cambridge și a făcut un masterat pentru a deveni scenarist la Institutul American de Film din Los Angeles. A scris scenariul filmului The Devil You Know (2013), cu Rosamund Pike, și a fost coscenarist la The Con is On (2018), cu Uma Thurman, Tim Roth, Parker Posey și Sofia Vergara. Pacienta tăcută (2019) este primul său roman.

Posted by Liviu

Reclame