Lecturi 157: Alexandru Lamba – Singurătatea singularității

Posted: ianuarie 18, 2019 by fansf in Distopie, Hard-SF, Lecturi, Noutate, Recenzii, SF, space opera
Etichete:, ,

Alexandru Lamba – Singurătatea singularității (2018)216p., TPB, Herg Benet, 2018, colecția Herg Benet Speculativ, 29.95 lei, ISBN 978-606-763-206-4

Și a venit sfârșitul de săptămână și, spre rușinea mea, abia acum ajung să mai postez un articol despre o carte scrisă de un autor tare drag mie. Acesta se numește Alexandru Lamba și m-a cucerit de la primul roman, „Sub steaua infraroșie”, despre care am scris în revista Argos, întărindu-mi apoi convingerea că este unul dintre cei mai valoroși scriitori români de literatură speculativă ai generației sale cu cel de-al doilea roman, „Arhitecții speranței”, despre care am scris pe acest blog în cadrul proiectului „Blogosfera SF&F” în urmă cu aproape doi ani (oau! ce-a zburat timpul!), și nefăcând nimic altceva decât să mă convingă, odată pentru totdeauna, că este poate cel mai de calibru scriitor de hard-SF de la noi, cu un volum de povestiri de data aceasta, „Singurătatea singularității”, apărut la editura Herg Benet (în timp ce primele două au apărut la editura Tritonic), în care confirmă, dacă mai era nevoie (deși nu cred), ceea ce știam cu toții: că este un scriitor serios, determinat, organizat, inteligent și plin de imaginație.

Așadar, să o luăm pe rând cu poveștile:

Focurile lumii celei noi: căderea bursei generează haos în toată lumea și toți o iau razna pe măsură ce sursele de energie cedează una câte una, populația devine isterică, iar un soldat rus dintr-o garnizoană moscovită este așteptat tocmai în Siberia de o soție iubitoare rămasă singură să-și crească copilul și să-și aștepte soțul; numai că pe străzile capitalei e haos, iar mai-marii Rusiei s-au retras în cetatea Kremlinului, departe de gloata turbată. Tulburătoare poveste, antrenantă, numai că finalul m-a lăsat cu un gust amar, întrebându-mă: ce-a fost asta? Alex a dat-o pe misticisim?

Singurătatea singularității: Nu, n-a dat-o pe misticism, căci vine seria asta de povestiri hard-SF înlănțuite, în opinia mea, piesa de rezistență a volumului din toate punctele de vedere, care începe cu un space-opera dens și apăsător, claustrofobic și întunecat, o enigmă care se lămurește mult, mult mai târziu; dar pentru asta sunt celelalte povestiri ale miniseriei, cu cyborgi cărora le cresc conștiințe, cu influențe din Asimov (cu ocolirea unor legi ale roboticii, totuși), Matrix și alte câteva, combinate măiastru și amețitor într-un viitor care, de multe ori, pare extrem de cunoscut, un adevărat tur de forță cum de mult n-am mai văzut în SF-ul de la noi; aș intra mai mult în detalii, dar ar însemna să stric plăcerea unor povestiri care au legătură între ele, care rezolvă o parte dintre mistere, dar care crează altele, și mai și. Dar, totuși, trăim cu toții într-o simulare, într-o matrice?

Cei credincioși: ei bine, povestirea asta mi s-a cam ciudată față de ce scrie Alexandru (e drept că nu i-am citit povestirile, deci e posibil totuși să vorbesc în necunoștință de cauză, așa că mai bine aș spune că mi se pare neobișnuită față de ce mă așteptam de la el) de obicei, dar vine ca o continuare destul de firească a precedentelor din „Singurătatea singularității” (secvența alcătuită din „Reculul praștiei”, „Bug”, „Troian”, „Pando”, „Singur” și „Întâiul deșteptat”), fiind despre fanatici religioși convinși de imami fanatici religioși să se sacrifice pentru călătoria în spațiu, deși scopurile lor sunt cel puțin… tenebroase (o fi spoiler? nu cred, că mai sunt destule în povestire). Dar merge, merge foarte bine, și conține și explicații perfect plauzibile.

Vid fandango: o altă secvență, de data aceasta din viitorul mai îndepărtat al omenirii, alcătuită la rândul ei din trei povestiri strâns legate una de alta („La început au fost serviciile de calitate”, „Afaceri murdare” și „Marea rățoială”), un space-opera ușurel (prea ușurel, mi s-a părut în anumite momente, cu rezolvări cam facile și cu un pic prea mult umor negru și amar ca să fie o lectură comodă), alert și perfect posibil, o alegorie a înstrăinării, a imigrării și a modului în care sunt tratați cei plecați în țări străine pentru un trai mai bun, mai decent; m-am regăsit în pielea personajului principal, Paul, și-mi aduc aminte acum de multe, multe chestii aiurea ce se petrec aici, de la call-centerul care nu te ajută cu nimic, la experta de carton pusă acolo doar pentru trupul frumos, fără să se priceapă de fapt la ceva. Tristă și deprimantă, în ciuda tonului alert și, uneori, umoristic, un soi de combinație între Douglas Adams, Robert Heinlein cu tente amare ca pelinul și cu un strop, mi s-a părut, în ultima parte, de Jules Verne ceva mai viclean.

Copiii întunericului: ca să nu țină loc de concluzii, vă zic că este cea mai apăsătoare povestire pe care am citit-o în ultima vreme. Hugh Howey, oare? Soarele muribund? Legende din trecutul îndepărtat al Pământului? Cert este că trebuie să mă apuc să recuperez și din backlist, altfel o să rămân în pană de referințe.

Sub forma unor povestiri aparent disparate, destul de diferite între ele, atât ca subiect, cât și ca stil, dar și ca gen, Alexandru Lamba conturează un viitor al Pământului din zilele noastre și până peste câteva miliarde de ani, când vom rămâne fără lumina și căldura Soarelui; un viitor perfect posibil, plauzibil, alcătuit din fragmente ce se înlănțuie prin mici indicii și se completează de minune, fără a fi neapărat facile, dar suficient cât să-ți mențină interesul treaz de la început și până la sfârșit. Alex Lamba scrie un science-fiction inteligent, puternic ancorat în realitatea descoperirilor științifice de ultimă oră, pe care le extrapolează și le aplică pentru a le transforma în scheletul unor povești cărora nu le poate nega nimeni valoarea și plauzibilitatea. Fără a crea personaje extraordinar de complexe, Alexandru reușește să le imprime  acestora suficientă personalitate din doar câteva tușe discrete, cât să te facă să-ți amintește de ele multă vreme de-acum înainte: soldatul rus, cyborgul trezit cu conștiință de sine, exploratorul plecat hai-hui să facă afaceri prin galaxie (și să dea și țepe, dacă se poate) sau rebelul din trecutul îndepărtat care nu se mulțumește cu statutul de persoană supusă, de cârtiță oarbă, care ia totul ca atare, ci vrea să afle mai mult, să exploreze, să meargă mai departe.

„Mă enervez degeaba. Doar intuisem de la bun început cum avea să stea treaba. Noi, ăștia de pe brațul Orion, pentru că am aflat că mai erau câteva civilizații care abia scoseseră capul în lume prin vecinătate, printre care și Saikomii, de altfel, n-aveam să fim niciodată mai mult decât niște înapoiați numai buni de exploatare pentru lumile civilizate de pe brațele Sagitarius sau Centarius. Ticăloșii naibii, de parcă nu de-aia sunt ei atât de avansați pentru că-n zona lor, la centrul galaxiei, stelele sunt de e o sută de ori mai concentrate! Ia să fi avut noi de o sută de ori mai multă energie, nu am fi fost și noi acum departe? Of, cosmografie nenorocită, prost spațiu ne-ai mai hărăzit, mie și speciei mele!”

Posted by Liviu

Reclame
Comentarii
  1. Mikey spune:

    Ma declar interesat!

    Apreciat de 2 persoane

  2. […] Lecturi 157: Alexandru Lamba – Singurătatea singularității – Liviu Szoke […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.