Avanpremieră Stephen King & Owen King – Frumoasele adormite

Un fragment în avanpremieră din cea mai recentă apariție în noul imprint Armada: Stephen King & Owen King – Frumoasele adormite, traducere de Ruxandra Toma:

„Rulota răposatului Truman Mayweather nu arătase prea bine nici ultima dată când o văzuse Terry Coombs (venit aici ca să se ocupe de un caz de violenţă domestică, în care era implicată una dintre numeroasele „surioare“ ale lui Truman, „surioară“ care şi părăsise reşedinţa curând după aceea), însă în dimineaţa asta arăta ca decorul unui banchet din iad. Mayweather zăcea sub masă, cu mai multe bucăţele de creier împrăştiate pe pieptul gol. Mobila (în mare parte achiziţionată din talciocurile de pe marginea drumului, din câte îşi dădea seama Terry) era răsturnată şi distrusă. Televizorul stătea cu susul în jos în cabina de duş ruginită. În chiuvetă, aparatul de prăjit pâinea se împrietenea cu un pantof cârpit cu bandă adezivă. Pereţii erau plini de sânge. Şi mai era acolo, fireşte, cadavrul cocârjat, cu capul ieşit printr-o latură a rulotei şi cu crăpătura dintre fese expusă deasupra beteliei de la jeanşii fără curea. În portofelul de pe jos se afla o carte de identitate pe numele domnului Jacob Pyle, din Little Rock, Arkansas.

Oare de câtă forţă ai nevoie ca să scoţi capul unui om printr-un perete din ăsta? De acord, pereţii rulotei erau subţiri, totuşi…

Conştiincios, fotografie absolut totul şi filmă întregul loc cu un iPad de la serviciu. După care trimise probele foto şi video la sediu, lui Linny Mars. Aceasta va face un set pentru Lila şi va deschide două dosare ale cazului – unul digital şi unul tipărit. Terry îi trimise şi un mesaj scurt Lilei: Ştiu că eşti obosită, dar ar trebui să vii aici.

Se auzeau tot mai aproape sunetele inconfundabile ale unicei ambulanţe de la Spitalul St. Theresa, dotate cu aparatură completă pentru intervenţii în asemenea cazuri: nu un NI-NO, NI-NO, NI-NO puternic, să-ţi spargă timpanele, ci un NI-NI, NI-NI, NI-NI făţarnic.

Cu ţigara atârnându-i în colţul gurii, Roger Elway deja începuse să întindă banda galbenă care avertiza că TRECEREA era INTERZISĂ. Terry se opri pe treptele rulotei şi îi strigă:

– Dacă află Lila că ai fumat la locul crimei, o să-şi facă mărgele din boaşele tale.

Roger luă ţigara din gură, o examină uimit de parcă nu mai văzuse aşa ceva în viaţa lui, o stinse de talpa pantofului şi îndesă chiştocul în buzunarul de la cămaşă.

– Da’, în fond, pe unde umblă Lila? Procurorul-adjunct trebuie să sosească dintr-o clipă în alta şi se aşteaptă s-o găsească aici.

Ambulanţa opri, portierele se deschiseră şi din ea coborâră, deja cu mănuşile în mâini, Dick Bartlett şi Andy Emerson – doi paramedici cu care Terry mai colaborase şi în trecut. Unul ducea targa, iar celălalt ţinea în mână spitalul portabil, pe care îl numeau cu modestie „Trusă de Prim Ajutor“.

Terry mârâi:

– Doar adjunctul îşi mişcă fundul până aici? Nici cu doi morţi nu reuşim să stârnim interesul şefului.

Roger ridică din umeri. În tot acest timp, Bartlett şi Emerson se opriseră lângă peretele ornat cu capul de om.

Emerson zise:

– Nu cred că domnul acesta mai are nevoie de serviciile noastre.

Bartlett întinsese degetul îmbrăcat în mănuşa din cauciuc spre gâtul mortului.

– Mi se pare că şi l-a tatuat pe Dl Hankey.

– Răhăţelul vorbitor din South Park? Pe bune?

Emerson se grăbi să se uite şi el.

– Da, dom’le. Ai dreptate.

Howdy-ho1 zbieră Bartlett.

– Alo! îl întrerupse Terry. Minunat, băieţi! Într-o bună zi, trebuie să vă postaţi numărul pe YouTube. Dar până atunci, vă informez că mai avem un cadavru înăuntru şi o femeie în maşina noastră. Iar ea chiar ar avea nevoie de ajutorul vostru.

Acum interveni Roger:

– Eşti sigur că vrei s-o trezeşti?

Şi arătă cu degetul spre maşina de patrulare. Şuviţe din părul lins şi jegos al femeii erau lipite de geamul din spate.

– Iubiţica e praf. Cine ştie ce a luat?

Bartlett şi Emerson o luară printre gunoaie şi fiare vechi şi se apropiară de maşină. Bartlett ciocăni în geam.

– Doamnă? Domnişoară?

Nimic. Ciocăni mai tare.

– Haide, deşteptarea!

Tot nimic. Încercă să deschidă portiera. Nu reuşi, aşa că se uită la Terry şi Roger.

– Descuiaţi-o voi!

– Scuze, exclamă Roger.

Apăsă butonul telecomenzii auto de pe breloc. Dick Bartlett deschise portiera din spate, iar Tiffany Jones se revărsă afară din maşină, ca un maldăr de rufărie murdară. Bartlett reuşi s-o prindă

la timp, ca să nu se izbească cu ceafa de pietriş. Emerson se repezi să-i dea o mână de ajutor. Roger rămase pe loc, cu o expresie vag iritată pe chip.

– Dacă mândra asta ne-a lăsat baltă, Lila o să ne pună pielea pe băţ. E singurul mart…

– Unde-i faţa? se auzi vocea sugrumată a lui Emerson. Unde-I afurisita aia de faţă?

Cuvintele astea l-au convins pe Terry să-şi mişte fundul. Se apropie de maşina de patrulare chiar când cei doi paramedici o întindeau pe jos pe Tiffany. Terry o apucă de păr (habar n-avea din ce motiv), dar îi dădu repede drumul, când între degete îi plescăi o chestie unsuroasă. Scârbit, îşi şterse mâna de cămaşă.

Părul tinerei era plin de o substanţă albă, ca o membrană. Aceeaşi substanţă îi acoperea faţa, făcându-i trăsăturile abia vizibile, ca şi cum s-ar fi aflat în spatele unei voalete pe care unele doamne în vârstă încă o mai purtau la pălărie când se duceau la biserică să-I mulţumească lui Iisus pentru una, alta.

– Ce-i asta? se miră Terry, frecându-şi mâna, ca să scape de chestia aia scârboasă, alunecoasă, uşor înţepătoare. O pânză de păianjen?

Roger se uita peste umărul lui, cu fascinaţie şi repulsie deopotrivă.

– Îi iese din nas, Ter! Şi din ochi! Ce pana mea?

Paramedicul Bartlett luă o bucăţică din scârboşenia aia de pe maxilarul lui Tiffany şi o frecă de cămaşă. Terry observă că substanţa părea să se topească imediat ce fusese desprinsă de pe chipul femeii. Se uită la mâna lui. Palma era uscată şi curată. Nici pe cămaşă nu se vedea nicio urmă, deşi acolo fusese o pată doar cu o clipă în urmă.

Emerson îşi lipi degetele de latura gâtului lui Tiffany.

– Îi simt pulsul. E puternic şi regulat. Şi respiră foarte bine.

Rahatul ăla de pe ea se umflă şi se dezumflă. Hai să aducem tensiometrul. Bartlett scoase din trusa de prim ajutor atât aparatul cel galben, cât şi două perechi de mănuşi de unică folosinţă. Îi dădu una

lui Emerson, pe cealaltă şi-o puse el. Terry se uita la ei, dorindu-şi din tot sufletul să dea timpul înapoi şi să nu mai atingă substanţa aia cleioasă, ca o pânză de păianjen, de pe pielea lui Tiffany. Dacă era otrăvitoare?

Îi luară tensiunea şi Emerson declară că era perfect normală. Paramedicii dezbătură câteva minute dacă era cazul să-i cureţe ochii ca să-i verifice pupilele. Şi, cu toate că nu aveau de unde să ştie atunci, au luat cea mai bună decizie din viaţa lor când au hotărât să renunţe la ideea asta.

În timp ce ei discutau, Terry observă ceva ce nu-i plăcea deloc, dar deloc: gura lui Tiffany, acoperită şi ea cu mâzgă din aia, se deschidea şi se închidea încet, de parcă femeia ar fi muşcat aerul. Limba i se făcuse complet albă. Şi din ea se înălţau multe filamente, unduindu-se ca un plancton.

Bartlett se ridică de lângă femeie.

– Trebuie s-o ducem de urgenţă la spital, dacă sunteţi şi voi de acord. Pare stabilă, dar…

Îi aruncă o privire lui Emerson, care dădu din cap.

– Uitaţi-vă la ochii ei, spuse Roger. Sunt albi. Îmi vine să borăsc.

– Da, luaţi-o, zise Terry. E clar că nu putem s-o interogăm.

– Voi v-aţi uitat la cei doi morţi, spuse Bartlett. Chestia asta creşte şi din ei?

– Nu, răspunse Terry, arătând spre capul din peretele rulotei. Vedeţi şi singuri că ăla n-are nimic. Şi nici Truman, victima dinăuntru.

– Da’ aţi văzut aşa ceva în chiuvetă? insistă Bartlett. În closet? În cabina de duş? Mă refer la locurile cu umezeală.

– În duş este televizorul, spuse Terry.

Ăsta nu era un răspuns – mai degrabă, era un non sequitur – însă nu i-a trecut altceva prin cap în momentul acela. Şi uite alt non sequitur: oare era deschis la „Roata Neunsă“? Era devreme, sigur că da, însă trebuia să ţi se permită să bei una sau două beri într-o dimineaţă ca asta, trebuia să existe o dispensă specială pentru cazul în care ai avut de-a face cu cadavre mutilate şi cu căcaturi scârboase care cresc din feţele oamenilor. Nu-şi putea lua ochii de la Tiffany Jones, îngropată încet de vie sub vălul ăla alb şi diafan de… de ceva. Se forţă să răspundă la întrebarea paramedicului.

– Doar pe ea am văzut chestia aia.

Acum Roger Elway rosti cu voce tare gândul care îi frământa pe toţi:

– Băieţi, dar dacă-i contagioasă chestia asta?

Nu-i răspunse nimeni.

Terry surprinse o mişcare cu coada ochiului şi se întoarse fulgerător să se uite la rulotă. În primul moment, i se păru că de pe acoperiş se înălţau în zbor mulţi, foarte mulţi fluturi. Dar nu. Fluturii sunt coloraţi, iar insectele alea erau maro cu cenuşiu. Nu erau fluturi, ci molii. Sute de molii.”

Posted by Liviu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.