13642948 

Peter V. Brett – Demon III: Războiul la Lumina Zilei (Demon Cycle III: The Daylight War, 2013) 840p., TPB, 13×20, Nemira, 2017, Colecția Nautilus Fantasy, trad. Ana-Veronica Mircea, 69.99 lei, ISBN 978-606-43-0059-1

Nominalizări: Goodreads Choice Award Nominee for Fantasy 2013, David Gemmell Legend Award for Best Novel 2014, Phantastik Preis 2014

Nota Goodreads: 4.23 (40762 note)

Descrierea editurii: „În noaptea cu lună nouă, demonii atacă în forţă, hotărâţi să îi ucidă pe cei doi bărbaţi care pot deveni Mântuitorul, cel despre care profeţiile spun că îi va distruge o dată pentru totdeauna.  Arlen Barles, cunoscut acum drept Omul Pictat, poate înfrunta orice demon, iar oamenii obişnuiţi îl urmează peste tot şi văd în el Mântuitorul. Însă calea lui este una periculoasă şi alături de el rămâne doar neînfricata Renna Tanner, ea însăşi în pericol să cadă pradă puterilor magiei demonice. Ahmann Jardir a transformat triburile deşertului Krasia într-o armată care ucide demonii şi s-a proclamat Shar’Dama Ka, Mântuitorul. Arlen şi Jadir, pe vremuri cei mai buni prieteni, sunt acum duşmani înverşunaţi. Dar când hoardele se ridică pentru a da lovitura finală omenirii, trebuie să-i învingă mai întâi pe adversarii cei mai de temut: demonii din sufletul omului”.

După o pauză de aproape doi ani, editura Nemira revine cu un nou volum al seriei Demon, al treilea, intitulat „Războiul la Lumina Zilei”. Din punctul meu de vedere, al cititorului, este destul de frustrant să trebuiască să aștept doi ani pentru continuarea unei serii. Dar ce vorbesc, chiar și un an mi se pare mult, căci într-un an poți uita multe, mai ales când este vorba despre o serie atât de amplă cum este cea creată de Peter V. Brett, unde avem de-a face cu nu mai puțin de șase personaje principale (până acum) și zeci de altele secundare, cu nenumărate fire narative și tot așa. Ca și mulți alți cititori, mi-aș dori să am parte de toate volumele odată, sau măcar la vreo două luni distanță unul de altul. Dar de ceva timp am început să traduc și am ajuns să cunosc și o altă latură a afacerii: traducătorii nu se pot ține doar de o serie sau, uneori, nu pot colabora doar cu o singură editură. Traducătorii trebuie să trăiască, și atunci trebuie să accepte contracte cât mai diverse. Iar când vine vorba de cărămizi de șapte-opt sute de pagini, cum sunt cele epic-fantasy, în care se încadrează și seria Demon, atunci e clar că respectivul traducător poate petrece și jumătate de an sau chiar mai mult traducând așa cum trebuie un volum de asemenea dimensiuni. Pricepeți unde bat? Iar editura, la rândul ei, trebuie să și vândă acel volum într-un anumit număr de exemplare, pentru a-și acoperi cheltuielile (copyright, traducere, redactare, tehnoredactare, corectură, tipografie, salariile angajaților, rabatul librăriilor și multe altele). Și nu poate face asta cât ai bate din palme. Plus că nu toți preferă aceleași serii, iar când te numești, să zicem, Nemira… Unii vor terminată Marea Sfărâmată, alții Prima Lege, alții Farseer, alții Malazan, alții Demon, alții Outlander, alții Temeraire, alții ASOIAF și așa mai departe. Și am amintit aici doar câteva serii fantasy, nu m-am luat și de cele SF. Cam atât am avut de zis. Știu, sunt mulți „experți” care știu mai bine cum e treaba cu editarea de carte, dar povestea e prea lungă, și eu am de scris despre o carte la fel de lungă.

Cel de-al treilea volum al seriei Demon jonglează cu planurile narative, de fapt cu POV-urile. Începem cu Inevera și a ei anevoioasă cățărare către preluarea frâielor puterii și-a cuceririi inimii Izbăvitorului, Shar’Dama Ka pe limba krasienilor, Ahmann Jardir, mânuitorul Suliței lui Kai și deținătorul coroanei magice a acestuia, apoi sărim la povestea lui Arlen și a Rennei Tanner, iubita acestuia, în trecut molestată de un tată pervers și inuman, actualmente mâncătoare de carne de demon și probabil cea mai redutabilă oponentă a demonilor după Jardir și Arlen înșiși, care vor să întărească Văiuga (la Arlen și la Renna mă refer, ca să nu existe confuzii, Jardir ar vrea-o distrusă), transformând-o într-o redută aproape imposibil de cucerit de către demoni, îl mai băgăm nițel în seamă și pe bardul Rojer, cel care a descoperit că-i poate vrăji și supune pe demoni cu puterea cântecului, actualmente căsătorit cu două neveste, oferite cu mare mărinimie de către Ahmann Jardir însuși, mai citim și despre frământările sufletești și mașinațiunile Leeshei Paper, Culegătoarea de Ierburi șefă a Văiugii (tot nu pot suferi personajul respectiv, care mi-a provocat o anumită repulsie încă de când am făcut cunoștință cu ea și cu mama ei cea depravată, în primul volum – acum sare din pat în pat în funcție de interese, și nu mă refer aici la țopăitul pe care l-a descoperit de curând fiul meu de trei ani) și cam atât. Ba nu, mai sunt destule, așa cum te-ai aștepta de la o carte de peste opt sute de pagini. Dar mă opresc, aveți timp să le descoperiți singuri.

Câteva idei, așa, în treacăt: societatea krasiană, trasă la indigo după cea islamică (și înapoiată) din zilele noastre, pare că vrea să se autodistrugă dinadins, deși toți bărbații susțin sus și tare că din rândul lor se va ridica Izbăvitorul, care va trimite odată pentru totdeauna hoardele de demoni înapoi în Miez, de unde au venit – la un moment dat avem parte de o adevărată revelație, printre zecile de pagini de frământări ale Ineverei: krasienii ar putea sta cuminți mult și bine în spatele zidurilor cetății lor, Sulița Deșertului, fără a fi nevoiți să lupte cu demonii; însă noaptea le dau drumul înăuntru, pe rând, diverselor tipuri de demoni, alagai pe limba lor (ai pietrei, ai nisipului, ai focului, ai vântului, ai lemnului și tot așa), pentru a-i ucide și a câștiga astfel gloria necesară accederii în rai, la armata de fecioare; însă femeile nu pot furniza suficiente progenituri pentru a ține ritmul cu moartea bărbaților în înfruntările cu demonii, de aici și temerea lor că în curând vor piere cu toții dacă se va menține ritmul – un fel de Românie a zilelor noastre, unde rata mortalității este mult peste cea a natalității, numai că din cauza altor tipuri de demoni.

– Nu pot trece mai departe fără să mai menționez câteva concepții ale krasienilor care mi-au sărit în ochi: un simț al onoarei exacerbat, din cauza căruia pier mulți luptători destoinici, iar societatea krasiană rămâne puternic ancorată în trecut (de aici și lupta cu demonii interiori, amintită pe copertă). Exemple: Inevera a avut un frate, Soli, luptător foarte viteaz, de altfel, cu o inimă mare, însă care avea un mare defect în ochii tatălui său și a majorității bărbaților krasieni: era homosexual; și așa de mare a fost revolta tatălui său, încât acesta a preferat să-l omoare cu mâna lui, decât să mai îndure rușinea unui asemenea fiu – că el însuși era un bețiv leneș și misogin, care cheltuia pe băutură mai mult decât obținea omorând noapte demoni, asta n-a mai contat; alt exemplu: Ahmann Jardir are mulți fii, iar cel de-al doilea, în ordinea succesiunii la Tronul de Cranii, se numește Asome; ca și Soli, mai sus menționat, este și el homosexual (sau bisexual, în orice caz, căci are un fiu cu soția sa, Ashia, pe care-l crește însă alături de iubitul său, Asukaji, ca și cum l-ar fi conceput doar ei doi, fără ajutorul femeii), însă, cu toate astea, se consideră dezonorat de moarte atunci când soția sa declară în fața lui Jardir că vrea să lupte cu demonii alături de bărbați, deși el însuși nu se luptă cu ei, preferând să stea în spatele celor pe care-i conduce; un ultim exemplu: eterna diferență de concepții dintre generații, dintre tineri și bătrâni: mama lui Ahmann Jardir, Kajivah, se arată aproape la fel de ultragiată ca și nepotul său, Asome, atunci când aude că Ashia vrea să lupte în labirint cu monștrii răsăriți din Miez – mă așteptam, fiind femeie și cunoscând prea bine modul în care sunt tratate acestea în societatea krasiană de tip islamic, să-i țină partea Ashiei, însă a fost exact pe dos, nici vorbă de mândrie.

– Să nu-i uit nici pe nordicii verdeni, așa cum sunt denumiți ei de krasieni: nu mai rețin cum vorbeau în primele două volume, dar chiar așa mult abuzau de „io” fac și „io” dreg și de scurtarea cuvintelor, ca niște țopârlani sadea? Cât despre concepții, idei, tradiții… hmm! destul de departe de krasieni, dar nu extrem de departe, însă într-o societate tipic medievală, parcă nici n-ai cum să ai mari așteptări.

Puncte tari: intrigă cât cuprinde, lupte pe viață și pe moarte, tipuri de personaje pe alese, unele enervante de-a dreptul, altele demne de admirat, și o bilă albă pentru modul în care evoluează Arlen Bales, un înțelept ce nu-și trădează vârsta încă fragedă, de la care toți am avea câte ceva de învățat. O măreață tablă de șah aranjată magistral de unul dintre cei mai valoroși autori de fantasy ai istoriei recente. Nu am citit ASOIAF (blasfemie, știu), dar cred că se apropie de amploarea acesteia.

Puncte slabe: multitudinea de personaje poate deveni obositoare la un moment dat, dar autorul are grijă să ne mai reamintească din când în când care e rolul acestora și ce-au mai făcut prin volumele anterioare, de merită menționate. Bonus: tot nu o pot înghiți pe Leesha Paper, pur și simplu nu reușesc și pace. Renna îmi place, e vitează și ambițioasă, plus că se bate ca un adevărat ninja. Inevera: dacă intriga ar avea nevoie de un nume propriu, probabil că al ei ar fi cel mai potrivit. Plus că mă lipseam bucuros de cele două sute de pagini în care îi sunt descrise aventurile de la nouă ani și până ajunge în patul Izbăvitorului Ahmann Jardir. Cinismul ei este înfricoșător. Rojer: așa și-așa, parcă e nițel cam de umplutură uneori, însă reprezintă o latură aparte în războiul contra miezingilor, plus că acum are propria armată de învățăcei. Cu Arlen și Ahmann este o altă poveste.

Concluzii: seria capătă din ce în ce mai multă amploare. La un moment dat mă gândeam că autorul s-a întins mai mult decât îi era plapuma și chiar începusem să mă plictisesc de cât spațiu le acordă celor de la curtea lui Jardir. Însă a venit un final apoteotic, cam singurul potrivit pentru o astfel de poveste, și m-a luat cu totul pe sus. Mi-am zis că a reprezentat o rezolvare facilă a intrigilor minuțios țesute de autor până în acel punct, însă, privind retrospectiv, îmi dau seama că mai totul anunța ceea ce se va întâmpla în final. O bilă albă pentru provocarea nou lansată. Încă ceva și gata, e probabil cea mai lungă recenzie pe care am scris-o unei singure cărți: atâta m-a răscolit finalul ăsta și atât m-a iritat autorul cu el, încât am tras cu ochiul la rezumatul următoarelor volume. Ce, credeți că voi veți rezista? Mă îndoiesc, sincer.

Posted by Liviu

Reclame