Fragment în avanpremieră Robert Jackson Bennett – Orașul scărilor

Posted: Noiembrie 11, 2017 by fansf in Avanpremieră, În curs de apariție, Fantasy, Lecturi, Pagina partenerilor, Premii SFFH
Etichete:, , , , ,

Oraşul scărilor

Prin amabilitatea editurii Paladin, un fragment în avanpremieră din Orașul scărilor, de Robert Jackson Bennett (traducere de Alina E. Bogdan), primul volum al trilogiei Orașele divine.

„Oare cum reuşesc?“, se întrebă Pitry. Cum putea cineva din Bulikov să locuiască lângă zidurile orașului sau să fie nevoit să le vadă, să tragă cu ochiul printre draperiile ferestrelor înalte și să se simtă normal? Pitry încercă să se uite la orice altceva: la ceasul lui care era cu cinci minute în urmă și avea să rămână în urmă și mai mult, la unghiile lui care arătau chiar bine, mai puțin cea de la degetul mic, care rămânea enervant de vălurită. Privi chiar şi vizavi, la hamalul gării, care se uita încruntat către el. Până la urmă, Pitry nu putu să reziste tentației și aruncă o privire în stânga lui, către est, unde se aflau zidurile albe și opresive.

Erau netede și albe ca laptele. După sute de ani, nu erau brăzdate de nicio crăpătură. Pitry nici nu încercă să vadă cât de înalte erau. La peste două sute de metri înălțime, zidurile dispăreau înghiţite de smog.

Era întotdeauna smog cenuşiu la marginea zidurilor din Bulikov. Părea că ele îl adunau, ca și cum n-ar fi fost zidurile unui oraș, ci ale unui tunel mare care cobora din cer şi din care nu putea intra ori ieși niciun firicel de aer.

Faptul că avea într-o oarecare măsură dreptate nu-l consola câtuși de puțin pe Pitry.

Se uită la ceas și făcu repede câteva calcule. A întârziat trenul? Trenurile astea speciale întârzie? Poate sosesc la ora stabilită de ele. Poate mecanicul, sau cine o fi, nu fusese informat de telegrama care preciza ora 15.00 și nu știa că înaltele oficialităţi iau în serios această întâlnire secretă. Sau poate că nu interesase pe nimeni faptul că celui care aștepta trenul îi putea fi frig, foame sau că era speriat de zidurile acelea albe și se simțea amenințat cu moartea de privirea înghețată a hamalului din gară.

Oftă. Dacă ar fi fost să moară și și-ar fi văzut în acel ultim moment toată viața în fața ochilor, Pitry era convins că ar fi fost un spectacol plictisitor. Și, deși crezuse că o funcție în cadrul ambasadelor saypuriene va însemna un loc de muncă interesant și exotic, ce avea să-l poarte spre locuri noi și exotice (unde va întâlni femei exotice), până acum nu fusese decât o lungă așteptare. Ca asistent al Administratorului Ambasadorial Asociat, Pitry învățase cum să aștepte lucruri noi și neinteresante în moduri noi și neinteresante. Era un explorator îndrăzneț pe tărâmul aşteptării, un expert în a privi când se făcea ora la care se încheia programul. Rolul unui asistent, descoperise, era să ai pe cineva căruia să-i arunci în brațe toate nimicurile unei zile la birou.

Se uită la ceas. Douăzeci de minute, poate. Răsuflarea i se transformă în aburi. „Vai, ce loc de muncă îngrozitor!“ Poate se va transfera, gândi el. Aici erau multe opor­tunități­ pentru un saypurian. Continentul era împărțit în patru mari regiuni, fiecare având propriul guvernator regional cu personal însoțitor. Un nivel mai jos se aflau guvernatorii polisurilor care se ocupau de fiecare zonă metropolitană de pe Continent. Iar pe următoarea treaptă ierarhică se aflau ambasadele care se ocupau de… cultură şi pe care toată lumea le considera neimportante. Serios, de ce să ai o ambasadă în orașele pe care oricum le controlezi? Hamalul gării ieși din biroul lui și se așeză la marginea peronului. Aruncă o privire către Pitry, care dădu din cap și zâmbi. Hamalul se uită la pânza de pe creștetul lui Pitry și la barba lui neagră, adulmecă de două ori – „Îmi miroase a ezitare“ –, apoi, cu o privire plictisită, se întoarse și merse înapoi spre biroul lui, ca și cum ar fi spus: „Știu că ești aici, așa că nu încerca să furi ceva“. De parcă ar fi fost ceva valoros de furat dintr-o gară abandonată.

„Ne urăsc“, îşi zise Pitry. Bineînțeles că îi urau. Se obișnuise cu asta în scurta perioadă petrecută la ambasadă. „Le spunem să uite. Dar oare ei pot? Noi putem? Poate cineva să uite?“

Totuși, Pitry subestimase natura urii lor. Până să vină aici și să vadă locurile goale de pe ziduri și din vitrine, pre-cum şi fațadele curățate de orice imagine sau sculptură, nu înțelesese. Vedea cum se comportau oamenii din Bulikov la anumite ore ale zilei, ca și cum știau că era timpul să se închine, totuși nu puteau face asta, aşa că hoinăreau fără rost. În plimbările lui prin oraș dădea peste sensuri giratorii sau peste străzi înfundate care găzduiseră când-va lucruri importante – sculpturi maiestuoase sau altare învăluite în fum de tămâie –, dar care acum erau pavate sau adăposteau nimic mai maiestuos decât vreun stâlp de iluminat, vreun parc anost sau vreo bancă singuratică.

Saypurul încă mai aniversa promulgarea Legilor ordinii lumești ca și cum ar fi fost o victorie militară mai degrabă decât o lege foarte complicată. Iar în Saypur majoritatea oamenilor credeau că Legile avuseseră un succes remarcabil, ținând în frâu și îndreptând comportamentul continentalilor în ultimii şaptezeci şi cinci de ani. Dar, de când se afla în Bulikov, Pitry începuse să simtă că, deşi Legile păreau să fi avut un oarecare succes – căci, ce-i drept, nimeni din Bulikov nu se mai închina, nu mai pomenea şi nu mai recunoștea nimic legat de zeități, cel puțin nu în public –, în realitate, Legile eșuaseră.

Orașul știa. Își amintea. Trecutul îi stătea scris în oase, deși acesta vorbea acum în șoaptă.

Pitry tremura de frig.

Nu era sigur dacă ar fi preferat mai degrabă să fie în birou, plin de îngrijorare în urma uciderii profesorului Efrem Pangyui. Telegrafele scoteau hârtie așa cum vomitau bețivii după ora închiderii. Nesfârșitul sunet al telefoane-lor. Secretarele care alergau prin birouri, înfigând hârtii în țepușe la fel de neîndurătoare ca nişte păsări de pradă. Dar iată că a sosit acea telegramă care i-a amuțit pe toți:

AMB-C THIVANI LA GARA MOROV

DIN BULIKOV 15.00 <STOP> VTS512

Din codul de la sfârșit reieșea că telegrama nu fuse-se trimisă de la biroul guvernatorului polisului, ci de la cel al guvernatorului regional, care era singurul loc de pe Continent care avea legătură directă cu Saypurul. Și astfel secretarul Departamentului de Comunicații a anunțat cu groază că telegrama ar fi putut fi redirecţionată peste Marea de Sud direct de la ministrul Afacerilor Externe.

Urmase o discuție aprinsă în legătură cu cine ar trebui să se întâlnească cu acest Thivani, pentru că, fără îndoială, fusese trimis în Bulikov ca să răzbune moartea profesorului. Nu fusese profesorul Efrem Pangyui unul dintre fiii străluciţi și privilegiaţi ai Saypurului? Misiunea lui ca ambasador nu fusese oare unul dintre cele mai mari eforturi erudite din toate timpurile? Astfel s-au decis rapid că Pitry, fiind tânăr, exuberant și vesel – și absent din acea încăpere la momentul respectiv –, ar fi cel mai potrivit pentru această treabă.

Și-au pus totuși câteva întrebări cu privire la abrevierea AMB-C, pentru „Ambasador Cultural“. De ce ar trimite așa ceva? Nu erau ambasadorii culturali pe treapta cea mai de jos în ierarhia ministerului? Mulți dintre ei erau tineri studenţi aleși doar pentru că vorbeau două, trei sau patru limbi străine și pentru că manifestau un interes oarecum nesănătos pentru culturile străine și istoria lor, ceva ce saypurienii metropolitani considerau dezagreabil. Așadar, de ce au trimis un simplu ambasador cultural în mijlocul celui mai mare scandal diplomatic din ultima decadă?

— Poate nu are legătură cu asta. E posibil să fie doar o coincidență, zise Pitry cu voce tare pe când se afla la ambasadă.

— Are legătură, spuse Nidayin, secretarul Departamentului de Comunicații din cadrul ambasadei. Telegrama a venit la câteva ore după ce am trimis noi știrea. Asta e reacția lor.

— Și de ce să trimită un ambasador cultural? Puteau la fel de bine să trimită un instalator sau un harpist.

— Doar dacă domnul Thivani nu este ambasador cultural. Ar putea fi cu totul și cu totul altceva, spuse Nidayin.

— Vrei să spui că telegrama minte? întrebă Pitry scărpinându-se pe sub pânza care-i acoperea capul.

Nidayin a dat din cap nemulţumit.

— Ah, Pitry. Cum de ai ajuns în minister?

„Nidayin, cât de mult te urăsc. Într-o bună zi voi dansa cu frumoasa ta iubită, iar ea se va îndrăgosti lulea de mine. Și ne vei surprinde în timp ce îți răvășim patul, iar inima ta întunecată va fi străpunsă de un fulger de gheață“, gândi Pitry stând în frig.

Dar acum Pitry îşi dădu seama cât era de naiv. Nidayin sugerase că poate acest Thivani ar putea călători cu actele unui ambasador cultural, în realitate el fiind un spion de rang înalt care se infiltra în teritoriile inamice ca să submineze rezistența împotriva Saypurului. Pitry și-l imagina ca fiind un bărbat cu barbă, voinic, cu cartușiere și un cuțit strălucitor între dinți, cuțit care gustase sânge de multe feluri. Cu cât se gândea mai mult, cu atât lui Pitry i se făcea mai frică de acest Thivani. „Poate va ieși din vagon ca un duh, zvârlind flăcări din ochi și otravă neagră din gură“, gândi el.

Dinspre est se auzi un huruit. Pitry se uită la zidurile orașului și la mica deschizătură de jos. Din locul în care stătea părea o gaură făcută de vierme. Dar dacă s-ar fi apropiat, ar fi văzut că avea aproape zece metri înălțime.

Gaura mică și întunecoasă se umplu acum de lumină. Se văzu o licărire, se auzi un scârțâit, apoi bubuitul înfundat al trenului.

Nu era chiar un tren – doar o locomotivă veche și un sin­gur vagon amărât de pasageri. Părea un vehicul dintr-o zonă unde se exploata cărbune, un vagon cu care muncitorii obişnuiau să se deplaseze de la o mină la alta. Cu siguranță că nu era ceva potrivit pentru un ambasador – nici chiar pentru un ambasador cultural.

Trenul se apropie de peron duduind. Pitry se grăbi și se opri în dreptul ușilor cu mâinile împreunate la spate și cu pieptul scos în față galant. Oare nasturii îi erau încheiați? Oare pânza de pe cap îi stătea dreaptă? Oare își lustruise epoleții? Nu-și putea aminti. Începu să-şi lingă și să-şi scarpine degetul mare ca un nebun. În momentul acela, uşile se deschiseră cu un scârţâit și apăru…

Roșu. Nu, nu roșu – purpuriu. Mult purpuriu, ca și cum o draperie fusese agățată de ușă. Apoi draperia se mișcă și Pitry văzu că pe mijloc era traversată de o bucată de pânză albă cu nasturi.

Nu era o draperie. Era pieptul unui bărbat într-o haină de culoare purpuriu-închis. Cel mai mare om pe care Pitry îl văzuse vreodată – un uriaș.

Uriașul se arătă și coborî din vagon. Picioarele lui cădeau pe trepte ca niște pietre de moară. Pitry se trase înapoi ca să-i facă loc. Haina roșie a uriașului atingea vârfurile imenselor lui cizme negre, cămașa îi era deschisă larg la gât. Nu avea eşarfă și își purta pălăria cu boruri largi precum pirații. Mâna dreaptă îi era acoperită de o mănușă moale, gri. Pe mâna stângă, nimic. Avea peste doi metri înălțime, era foarte lat în spate și în umeri, fără a fi însă gras. Era tras la faţă, de parcă ar fi suferit de foame. Cu siguranţă, Pitry nu se așteptase ca un ambasador saypurian să aibă o astfel de înfăţişare. Pielea bărbatului era palidă, cu multe cicatrici roz, barba și părul erau de un blond-deschis, iar ochii – sau, mai bine zis, ochiul, pentru că celălalt era doar o gaură întunecată – îi erau atât de albaștri, încât păreau gri-cenușii.

Era un dreyling, un nordic. Ambasadorul, oricât de imposibil părea, era unul dintre sălbaticii din munți, un străin atât pentru Continent, cât și pentru Saypur.

„Dacă ăsta e răspunsul lor, atunci este unul îngrozitor“, îşi zise Pitry.

Uriașul se holbă la Pitry cu o privire hotărâtă, dar inertă, ca și cum s-ar fi gândit dacă merita să-l strivească sub cizmă pe acel saypurian pipernicit.

Pitry încercă să facă o plecăciune.

— Bine ați venit, ambasador Thivani, în mi-minuna-tul oraș Bu-Bulikov. Eu sunt Pitry Suturashni. Sper că ați călătorit bine.

Liniște.

Pitry își ridică uşor capul. Uriașul se holba la el ridicând dintr-o sprânceană, cu o expresie ce părea disprețuitoare.

De undeva din spatele uriașului se auzi cum cineva își drege vocea. Uriașul, fără să spună un cuvânt, se întoarse și se îndreptă către biroul hamalului.

Pitry se scărpină în cap și se uită la el cum pleacă. Sunetul acela ca o tuse se auzi din nou și își dădu seama că o altă persoană stătea în ușa vagonului.

Era o femeie saypuriană cu pielea neagră şi mică de înălţime, chiar mai mică decât Pitry. Era îmbrăcată foarte simplu, cu o robă albastră care ieșea în evidență doar prin croiala saypuriană, și îl privea prin niște ochelari de vedere enormi, cu lentile groase. Avea un pardesiu gri și o pălărie albastră cu boruri mici, cu o orhidee din hârtii prinsă la panglică. Pitry socoti că ochii ei aveau ceva ciudat. Privirea uriașului era lipsită de viață, dar ochii femeii erau opusul: mari, blânzi și negri, ca niște fântâni adânci în care înotau peşti.

Femeia zâmbi. Zâmbetul ei nu era nici atractiv, nici respingător. Era un zâmbet ca o farfurie de argint, folosită doar la ocazii, apoi curățată și pusă deoparte.

— Vă mulțumesc pentru că ați venit să ne întâmpinați la această oră târzie, spuse ea.

Pitry se uită la ea, apoi din nou la uriaș, care îşi făcea loc cu greu în biroul hamalului, spre disperarea acestuia.

— Am… Ambasador Thivani?

Ea încuviinţă și coborî din tren.

„O femeie? Thivani este femeie? De ce au…? Ah, la naiba cu Departamentul de Comunicații! La naiba cu bârfele și minciunile lor!“

— Presupun că diplomatul-șef Troonyi este ocupat cu treburi legate de crimă şi de aceea nu a putut veni aici, zise ea.

— Ăă…

Pitry nu voia să recunoască faptul că știa mai mul-te despre mișcarea stelelor de pe cer decât de intențiile diplomatului-șef Troonyi.

Din spatele ochelarilor, Thivani îl privea clipind. Liniștea îl înghiți pe Pitry ca un val imens. Se chinuia să găsească ceva de spus, orice, apoi zise:

— Ne pare bine că ați ajuns în Bulikov. Nu, nu, era total greșit. Și totuși continuă:

— Sper că aţi călătorit… bine.

Greșit! Chiar mai rău! Ea se uită la el ceva mai mult.

— Spuneai că te cheamă Pitry?

— Ăăă… Da!

Se auzi un țipăt de undeva din spatele lor. Pitry se întoarse să vadă ce se întâmplase, însă Thivani nu. Femeia continuă să-l privească de parcă s-ar fi uitat la o insectă ciudată. Pitry văzu cum uriașul luă cu forța ceva din biroul hamalului, ceva ce semăna cu o mapă, fapt care îl nemulţumi pe hamal. Uriașul se aplecă, își scoase mănușa gri din mâna dreaptă şi își deschise palma ca să arate… ceva. Hamalul, care anterior avusese fața de culoarea unei sfecle, se albise de tot. Uriașul rupse o foaie din mapă, pe care i-o dădu înapoi hamalului, și plecă.

— Cine e…?

— Secretarul meu. Sigrud. Mă ajută să-mi îndeplinesc sarcinile.

Uriașul scoase un chibrit, și-l aprinse pe deget și dădu foc hârtiei.

— Secretar?

Flăcările îi atingeau degetele. Dacă îl frigea, nu lăsa deloc să se vadă. După ce socoti că hârtia arsese suficient, suflă tare și cenușa dansă pe peron. Își puse înapoi mănușa gri și cercetă staţia cu o privire rece.

— Da, spuse ea. Acum, dacă nu te deranjează, aș dori să merg direct la ambasadă. Au fost anunțați oficialii din Bulikov despre sosirea mea?

— Ei bine, ăăă…

— Suntem în posesia trupului neînsufleţit al profeso-rului?

Gândurile lui Pitry deveniră confuze. Se întreba acum, poate pentru prima oară, ce se întâmpla cu trupul după moarte – ceea ce i se părea dintr-odată chiar mai misterios decât locul unde hoinărea sufletul.

— Înțeleg. Ai mașină? întrebă ea.

Pitry dădu din cap că da.

— Te rog să mă duci la ambasadă.

Încuviinţă din nou, total confuz, și o conduse prin gara învăluită în umbre, către mașină, pe alee. Nu se putea abţine să o privească pe furiș peste umăr.

Pe ea au trimis-o? Pe fata asta mică, ştearsă şi cu voce pițigăiată?­ Ce poate face ea în acest loc complet ostil și nesigur? Oare va reuși să treacă teafără şi nevătămată peste această noapte?“

Copyright Editura Paladin

 

Posted by Liviu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s