33283682

Petru Berteanu – Cumsecade (2016), 204p., TPB, 13×20, Tritonic, 2016, Colecția Mystery & Thriller, 24 lei, ISBN 978-606-749-097-8

Am copilărit la bloc, să știți. De pe la vreo șapte ani și până pe la vreo douăzeci și doi, când m-am mutat împreună cu viitoarea soție. Am copilărit la bloc și mi-a plăcut. Provin dintr-o zonă de câmpie din județul Brăila și mi-a plăcut întotdeauna muntele. Însă muntele, până să ajung să mă mut împreună cu soția, la ea acasă, în județul Prahova, în inima muntelui, n-am apucat să-l văd decât într-o tabără și în vreo două excursii. E drept, când era senin, puteam urca pe acoperișurile unor blocuri și reușeam să văd munții dinspre Vrancea, sau, dacă era cu adevărat un aer limpede până în depărtare, pe cei ai Măcinului. Deci, cum spuneam, mi-a plăcut să trăiesc la bloc, înconjurat tot timpul de prieteni și de vecini. Pe atunci eram o ființă socială, nu preferam să stau tot timpul cu cartea în mână, cel puțin până pe la vreo cincisprezece ani, când am intrat la liceu la Brăila. Dar îmi plăcea să stau cu prietenii de vorbă în scara blocului până noaptea târziu, când ne goneau la culcare cei care locuiau la parter, căci îi deranja zgomotul pe care îl făceam. Am trăit într-un bloc cu trei etaje (plus parter), cu două scări și cu treizeci de apartamente. Peste 100 de persoane, poate chiar pe la 120 sau 130. Dar ne-am înțeles bine.

Nu ca vecinii din blocul de pe Strada Aviator Ilie Melcu, din romanul lui Petre Berteanu. Nici pe departe. Mai erau mici scandaluri, mici neînțelegeri, dar bătrânii lipseau complet. Tatăl meu era al doilea cel mai în vârstă locatar al blocului, iar el avea douăzeci și nouă de ani când m-am născut eu. Deci, faceți socoteala. E drept că de atunci am descoperit traiul liber de la casă și nu m-aș mai întoarce în veci să locuiesc la bloc. Încă îmi mai aduc aminte cu groază de orele când vecinul ce avea sufrageria lipită de a noastră (toate apartamentele aveau câte două camere, în afară de baie, bucătărie și hol – dar probabil știți cu toții cum se socotesc camerele la bloc) dădea drumul la maxim unei combine muzicale și ne silea să ascultăm și noi muzică alături de el. Manele, firește. Tatăl meu, deși iubea cărțile și filmele,  nu suporta muzica. Deci nu puteam da și eu drumul la maxim la muzică, pentru a contracara prostia vecinului. Însă în alte blocuri treburile stau mult mai rău. Au loc crime, jafuri, violuri, incendii, scandaluri, drame inerente unei vieți înghesuite între patru pereți. Dar, dacă stai la oraș, într-un bloc, n-ai ce face. Trebuie să-i suporți și pe ceilalți, cu bunele și cu relele lor. Doar dacă nu te crezi vreun justițiar care trebuie să apuce situația de coarne și să i le smulgă. Dar mă întind prea mult la vorbă cu povestea despre traiul la bloc.

Descrierea editurii: „Un thriller atipic, pentru ca principalul cadavru e al unui cartier. Sau un roman social straniu, in care oamenii dispar inexplicabil, unul dupa altul. Alegeti ce vreti, in orice varianta „Cumsecade” e o carte provocatoare, in care viata de fiecare zi se razvrateste tocmai acolo unde ne-am astepta mai putin.” O lume tare întunecată, tristă și deprimantă se insinuează în mintea cititorului pe măsură ce se adâncește în lecturarea acestui volum, un volum ceva mai altfel decât cele cu care ar fi obișnuit un cititor de thrillere. Pentru că nu este povestea unui criminal și-a unei victime (sau mai multe), povestea unei anchete normale, în care legiștii adună probe și detectivii fac investigații. Pentru că nu avem un criminal. Cel puțin nu unul normal, pe care să-l poți prinde. Și nici victime. Deci nici crime. Și nici arme ale crimei. Și atunci, unde dispar locatarii indezirabili? Și de ce eroul nostru, Robert, se simte atât de încorsetat, de claustrofob, de străin, de singur, chiar în mijlocul celei mai mari metropole a țării? Și ce-i cu bizarul manuscris lăsat de locatarul dinaintea sa în debara? Și de ce nu-și poate face prieteni? De ce vecinii îl privesc chiorâș? Ce, și-a făcut nevoile pe scări sau a omorât pisica vreunui vecin? Și nu e nici scandalagiu, nici nu ascultă muzică la maxim, nici nu răzbate vreun miros suspect din apartamentul închiriat de el. Cu toate acestea… pare că nu nimeni nu-l suportă și nu reușește să-și facă prieteni. Și parcă nu prea sunt nici copii în blocul acesta. Și nici tineri. Și unde dispar oamenii fără urmă? Și de ce? Și cum? Și cine-i face să dispară?

Romanul lui Petru Berteanu pare c-a apărut de nicăieri și sper că a lăsat și urme. Pe mine m-a impresionat. Ba, chiar i-am dat cinci stele pe Goodreads. Pentru că este o poveste altfel, scrisă altfel. Și pentru că este o poveste scrisă bine. Cu bune și cu rele (virgule lipse înainte de conjuncția adversativă „dar”, „mingii” și mai e un cuvânt care îmi scapă acum), dar mai ales cu bune: o proză concisă, cu imagini dure, cu descrieri de efect, o proză sumbră, neagră, întunecată, o idee trăsnet și un autor pe care, cine nu l-a citit, trebuie neapărat să o facă. Petru Berteanu a scris o carte excelentă, pe care n-am să mă sfiesc s-o laud și s-o recomand ori de câte ori voi avea ocazia. Și nu degeaba se numără printre nominalizații Galei Tritonic Bestseller 2016 la categoria mystery & thriller. Recomandată!

PS: coperta nu e dintr-un film horror, astfel de blocuri chiar există. Și sunt multe.

Posted by Liviu

Reclame