Ce Citește Liviu 46: Graham Joyce – Un Fel de Basm

   

Graham Joyce – Un Fel de Basm (Some Kind of Fairy Tale, 2012) 416p., HC, 11×18, Paladin, București, 2015, Colecția Paladin Black Pocket Fantasy, Trad. Alexandra Fusoi, Red. Iulia Pomagă, 26.6 RON, ISBN 978-606-8673-10-3

Premii: British Fantasy 2013 (roman fantasy)

Nominalizări: World Fantasy 2013, British Fantasy 2013 (roman horror), Locus 2013 (roman fantasy)

Șase premii British Fantasy pentru roman are Graham Joyce (din șaisprezece nominalizări), fiind depășit la acest capitol doar de Ramsey Campbell (care are, e drept, și o carieră mai lungă în spate: prima nominalizare primită în 1978, în timp ce Joyce a primit-o în 1992), cu cele șapte premii pentru roman horror (din douăzeci și nouă de nominalizări). Țineți cont, vorbim doar de nominalizările la premiile British Fantasy, nu mai pomenim de World Fantasy sau de Locus. Iar asta cred că spune multe despre unul din cei mai interesanți autori de fantasy apăruți pe piața românească de carte. Graham Joyce nu este complet necunoscut publicului român, el mai având un roman tradus la noi, Limitele Magiei (The Limits of Enchantment, apărut în 2005 și nominalizat la premiul World Fantasy în 2006), apărută la noi la Tritonic, în 2008. Am citit-o acum vreo trei ani, cred, dar, în ciuda ideii inedite și a execuției fine, nu prea m-a dat pe spate. Însă cu totul altfel a stat situația cu romanul de față, apărut în 2012 și publicat, iată, și la noi, în 2015. Nu știu de ce editura Paladin nu a făcut tot posibilul să scoată această carte superbă la Gaudeamus, ca s-o vadă și s-o cumpere lumea, pentru că ar fi meritat din plin o mult mai bună promovare, eventual și o lansare cu surle și trâmbițe.

Pe piața de carte fantasy internațională sufocată (nu neapărat în sensul rău, și mie îmi plac romanele grim-dark în genul lui Mark Lawrence sau Joe Abercrombie) de serii fantasy de 600-700 de pagini, astfel de romane, așa cum scriu Graham Joyce, Jonathan Carroll sau Jon Courtenay Grimwood (am numit trei dintre autorii pe care îi voi împinge întotdeauna în față atunci când îmi voi exprima dorințele cu privire la publicarea unor autori noi la noi – nu mai este cazul cu Graham Joyce, evident) nu se bucură de atenția pe care o merită. Sunt autori cu proze concise, fără înflorituri inutile, cu un stil direct, cu idei care, dacă stai un pic să le analizezi, nu par chiar atât de trase de păr pe cât ar părea la prima vedere. Dar, cum este și cazul romanului de față, autorul nu pune neapărat accentul pe construirea unei lumi noi extraordinar de credibilă și de minuțios realizată. Nu, el mai degrabă pune accentul pe personaje și pe efectul pe care îl are o situație extraordinară, cum este și în cazul acestui roman, asupra lor.

Tara Martin, o adolescentă de cincisprezece ani, dispare fără urmă într-o pădure numită Outwoods, aflată în apropierea orașului Leicester (nu este exact lângă el, dar am numit un oraș mai mare ca să vă faceți idee de poziționarea acestei păduri pe harta Angliei). Toată lumea o caută înnebunită, dar fără succes. Bănuiala cade asupra iubitului acesteia, pe nume Richie, cu care fata se certase înainte să dispară, așa că era normal ca toate bănuielile să cadă asupra lui. Iar viața acesteia nu va mai fi niciodată la fel, același lucru întâmplându-se și cu viețile membrilor familiei Tarei: părinții și fratele, Peter. Dar acum, douăzeci de ani mai târziu, în ziua de Crăciun, Tara apare la ușa părinților săi, neschimbată fizic și senină, ca și cum nici n-ar fi fost plecată douăzeci de ani și nu ar fi lăsat căscată o rană imensă în sufletele celor care o cunoșteau. Unde a fost? A, s-a plimbat prin lume, a vizitat locuri minunate, dar într-un final s-a plictisit și s-a decis să se întoarcă acasă. Cel puțin, aceasta este varianta oficială, cea pe care o povestește la început. Dar… după aia începe grozăvia. De fapt ea a plecat din pădure alături de un străin misterios pe calul alb al acestuia, a ajuns într-un loc la fel de misterios, în care toată lumea face sex cu toată lumea, unde există hărți misterioase și tehnologii nemaivăzute. Dar lucrul cu adevărat ciudat este că pentru ea trec doar șase luni, în timp ce pentru restul lumii, cei din lumea reală, trec douăzeci de ani. Cu bune, cu rele, cu necazuri, cu greutăți și cu toate cele inerente vieții.

Cum ar putea fi privită Tara după o astfel de explicație? Ca o nebună, nu? Bună de dus la psihiatru, mai ales că ea este convinsă că exact asta s-a întâmplat, ba chiar rămâne foarte senină după ce distrusese viețile celor din jur. Ce vreți? Mă plictisisem, eram gravidă (da, la cincisprezece, cu Richie, cel ce cânta într-o formație, prietenul cel mai bun al fratelui Tarei, Peter), nu mai știam ce vreau și încotro s-o apuc. Așa că m-am urcat pe calul primului străin atrăgător întâlnit în cale și am tulit-o prin pădure. Nu credeam că voi lipsi douăzeci de ani, dar asta e, se mai întâmplă! Pare că o cam condamn pe Tara pentru ce a făcut, nu-i așa? Ei bine, mi-a devenit antipatică de cum am făcut cunoștință cu personajul ei. Pare un pic deranjată în seninătatea ei flower-power și i se pare absolut normal să-și reia viața alături de Richie, după douăzeci de ani, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Și vizitele la pshiatrul pe nume Vivian… ei, astea sunt un adevărat deliciu, mai ales divagațiile lui pe tema delirului din capul Tarei. Însă apariția unui străin misterios care-l altoiește pe Richie cu o cărămidă în cap la ceas de noapte pe un câmp complică și mai mult lucrurile. Care nu sunt deloc ușurate de fratele potcovar (da, ați citit bine, cred că e primul personaj potcovar cu un rol important într-o carte… iar acțiunea se desfășoară în zilele noastre) al Tarei, un tip intransigent, capul unei familii numeroase și gălăgioase, care nu poate accepta nici în ruptul capului o atare explicație neverosimilă. Dar mai e și vârsta Tarei, care a rămas tot la cincisprezece ani, când de fapt au trecut douăzeci de ani de la dispariție, vârstă atestată de medici de renume.

Mi-am dat seama de cum am început cartea că voi avea parte de o poveste deosebită. Și așa a și fost, până la ultimul cuvințel. Un stil direct, percutant, fără înflorituri inutile, o poveste scrisă la obiect, în care fiecare cuvânt pare cântărit cu o atenție extremă. M-a deranjat la un moment dat lungimea aventurii cu pisica moartă a fiului lui Peter, Jack, și a bătrânei sinistre care îi e vecină, proprietara pisicii. Ce rost să aibă oare în poveste? Ei bine, până și pisica împușcată și reacția puștiului de treisprezece ani au rolurile lor, nimic nu scapă atenției acestui autor extraordinar, care cred că mai avea de scris încă cel puțin cinci romane poate la fel de bune dacă nu se stingea la numai șaizeci de ani, anul trecut. Cartea are de toate: poveste, tragică de cele mai multe ori, comică uneori, unde magicul invadează realul și-l alterează în moduri nebănuite, personaje cu micile lor defecte, însă tocmai aceste defecte le fac să fie ființe umane, cu trăiri sufletești din cele mai diverse, nu personaje de carton care sunt manipulate cu dibăcie de maestrul păpușar care este autorul, ci personaje credibile, a căror durere răzbate pur și simplu dintre pagini. O poveste ce curge lin ca un râu liniștit, așternută pe hârtie de un mare scriitor, o poveste transpusă cu măiestrie de traducătoarea Alexandra Fusoi pentru ca noi, cititorii români, să ne bucurăm de una din cele mai frumoase povești fantasy pe care am citit-o vreodată. După reacțiile de pe Goodreads și de pe Facebook pe care le-au avut micile mele impresii despre această carte scrise la rece ieri dimineață, pare că am convins câțiva cititori să se aplece asupra ei. Mă bucur enorm, căci acesta și este rolul pe care mi-l asum de fiecare dată când îmi rup cam două ore din timp pentru a le povesti și altora, fără ochi critic sau altceva, ce mi-a plăcut sau nu la o poveste.

Altă recenzie: Tudor Ciocârlie, în revista Galileo Online.

Posted by Liviu