Ce Citește Liviu 44: Joe Haldeman – Războiul Etern

   

Joe Haldeman – Războiul Etern (The Forever War I: The Forever War, 1974) 256p., TPB, 13×20, Nemira, București, 2015, Colecția Nautilus SF, Trad. Mihai-Dan Pavelescu, 35 RON, ISBN 978-606-758-504-9

Premii: Hugo 1976, Nebula 1975, Locus 1976, Ditmar 1976

Un alt roman din decada de aur a science fictionului. În anii ’70 au apărut câteva romane de referință, scrise de autori de referință, care pur și simplu nu prea aveau concurență la premii atunci când venea vremea votului. Desigur, au rămas și romane de referință pe dinafară și nu întotdeauna premiații și-au meritat premiile, dar nu am ce comenta din moment ce nu am citit tot ce a fost premiat și tot ce a fost nominalizat, ca să-mi pot da cu părerea în cunoștință de cauză. Unul dintre cele mai premiate romane ale decadei respective a fost The Forever War, de Joe Haldeman, tradus la noi prin Războiul Etern, devenit la scurt timp de la lansare una din vedetele science fictionului mondial și, între timp, un roman de referință, un roman cult. Pentru premiul Hugo a concurat în acel an cu Omul Stocastic (Editura Vremea, 1997) de Robert Silverberg, cu The Computer Connection, de Alfred Bester, cu Inferno, de Larry Niven și Jerry Pournelle, și cu Doorways in the Sand, de Roger Zelazny. La premiul Nebula au fost prea multe nominalizări ca să le pot enumera aici (18 nominalizări), dar, din titulurile nominalizate, se remarcă Ragtime (Editura Leda, 2007), de E. L. Doctorrow (n-am știut că e SF, îl trec pe listă) și Dhalgren, mamutul de carte a lui Samuel R. Delany. Ar mai fi poate Lumea Pay (Editura Teora, 1998), de Larry Niven și Jerry Pournelle, și The Female Man, de Joanna Russ, pe care tare mi-aș dori să-l văd tălmăcit și în limba română.

Dar să revenim la Războiul Etern, apărut acum ceva ani la editura Pygmalion și reeditat anul acesta la Nemira, care, iată, în ultimii ani s-a decis să readucă în atenția publicului titluri premiate și publicate până acum disparat, cărora li s-a făcut o mare nedreptate din pricina faptului că nu s-au publicat și urmările; spun asta din cauză că o operă poate fi înțelească mult mai bine dacă faci cunoștință cu ea așa cum a gândit-o autorul, nu ca o operă de sine stătătoare, ci ca parte componentă a unei serii. Nu întotdeauna (aproape niciodată) urmările se ridică la valoarea primului volum, dar majoritatea cititorilor preferă să citească și urmările, iar eu mă număr printre cei care preferă acest lucru. Romanul de față mai are două urmări, Forever Peace (Pace Eternă, Editura Teora, 1999), apărută în 1998 și premiată cu Hugo, Nebula, John W. Campbell Memorial și Ignotus (premiul dat de spanioli), și Forever Free, apărută în 1999. Sper ca Editura Nemira să-și continue obiceiul și să publice și aceste două urmări, pentru a întregi una din seriile de referință ale SF-ului mondial.

Prezentarea editurii: ”Soldatul William Mandella este trimis în spațiu pentru a lupta într-un război în care nu crede și care pare a nu se mai termina. Tot ce trebuie să facă este să supraviețuiască și să-și facă datoria față de Pământ pentru a se întoarce acasă. Dar întoarcerea „acasă“ se va dovedi și mai dificilă decât lupta. Dilatarea timpului cauzată de călătoriile în spațiu a făcut ca Mandella să îmbătrânească doar luni, pe când pe Pamant s-au scurs secole de la plecarea lui…” De fapt, pe Pământ nu s-au scurs secole, ci doar câteva decenii, îndeajuns însă ca Pământul să se transforme într-un coșmar care i-ar da fiori până și lui Philip K. Dick. Nu mai poți ieși pe stradă decât păzit de bodyguard, mănânci doar dacă ai bani, bani mulți, și nu ți-ai epuizat rația, smogul din orașe plutește până la etajul patruzeci, fermele unde locuiește o mare parte din cetățenii Terrei sunt atacate cu sălbăticile de hoarde de hoți flămânde, bătrânii nu mai beneficiază de servicii medicale odată ce au trecut un anumit prag de vârstă, totul este oribil, grotesc, coșmaresc, așa că nu e de mirare că Mandella și a lui prietenă și iubită, Marygay Potter, se simt mai străini aici, la întoarcere, decât pe planetele pe care trebuiau să-i căsăpească pe taurani. Deci, nicio surpriză că se decid că e mai bine în armată decât pe Pământul pe care nu mai au loc, pe care nu-l mai pot identifica drept căminul lor.

Însă ce e de mirare este faptul că nici în armată nu-și mai găsesc locul, aceasta s-a transformat enorm de mult de când au plecat ei, luptă prin alte mijloace, costumele care altădată le salvau viața s-au transformat atât de mult încât în curând vor începe ele însele să se lupte cu extratereștrii, iar cel mai neașteptat lucru care i se întâmplă lui Mandella este faptul că e promovat maior. A, și a rămas singurul heterosexual din armată, un lucru greșit, deviant, de neacceptat pentru soldații pe care trebuie să-i conducă. Am sărit peste câțiva pași din acțiune, că doar nu era să povestesc toată cartea, vă las vouă plăcerea să o descoperiți, căci, pe alocuri, răzbate geniul autorului printre rânduri.

La vremea ei această poveste a făcut furori. Autorul se întorsese din războiul din Vietnam, unde fusese rănit, nu numai pe dinafară, ci și pe dinăuntru, așa că s-a decis să descrie ororile la care fusese martor prin intermediul unei povești ce se petrece în viitor, și-a ales un alter ego în persoana lui William Mandella, care nu prea știe de ce se află acolo, dar care își descoperă talente nebănuite, inclusiv de strateg, și a ajuns să scrie una din cele mai moralizatoare povești din istoria literaturii: ce rost are războiul? Cine decide cine e inamicul și de ce? De ce trebuie trimiși tinerii să moară în conflicte care nu sunt ale lor? Ba chiar nici măcar ale celor care i-au trimis să moară? Am găsit răspunsul la una din întrebări în a doua parte a cărții, acolo unde Mandella umblă înarmat pe străzile unui oraș satelit de-al Washingtonului cu ditamai pușcociul: lumea va supraviețui, așa cum este ea acum, pe marginea prăpastiei, atât timp cât va dura războiul; pentru că războiul reprezintă cea mai mare sursă de venit pentru cei implicați; s-a terminat războiul, s-au terminat și banii. Exact ca acum, numai că la scară cosmică. Ce rost au conflictele? Ei, aici treaba e ceva mai complicată, deși stupizenia care se petrece pe penultima pagină pare desprinsă dintr-un roman absurd. Mi-a plăcut cartea mult, dar nu pot spune foarte mult. Are o căruță de premiii importante, este un roman de referință, a fost o adevărată revelație la vremea ei, iar între timp a devenit o legendă. Dar parcă nu știu ce n-are. Cred că fac parte dintr-o minoritate în cazul de față, pentru că datarea pare că nu se aplică din următorul motiv: la fiecare zece ani pare că vin alte curente, SF-ul se modifică, suferă niște transformări semnificative. În cazul de față, însă, lucrurile pare că stau un pic altfel: Războiul Etern a apărut în 1974 și a luat patru premii majore, iar continuarea lui, Pace Eternă, a apărut în 1998, la douzeci și patru de ani distanță, și a luat din nou patru premii, dintre care trei majore. Ori cei care i-au dat acesteia din urmă sunt foarte conservatori, ori Joe Haldeman este un caz rar, care poate scrie o urmare demnă de predecesoare, iar asta la peste două decenii distanță.

Poste by Liviu