Ce Citește Liviu 36: Andy Weir – Marțianul

   

Andy Weir – Marțianul (The Martian, 2011, 2014) 424p., HC, 14×21, Paladin, București, 2015, Colecția SF, Trad. Iulia Anania, Red. Ioana Tudor și Diana Marin-Caea, 39 RON, ISBN 978-606-8673-05-9

Premii: Geffen 2015, Seiun 2015, Goodreads Choice Award 2014 pentru roman SF

Nominalizări: James W. Campbell Memorial 2015, Goodreads Choice Award 2014 pentru autor debutant (locul 4)

Nota mea: *****

Nota Goodreads: 4.38 (Notări: 244076)

În ultimii câțiva ani s-au înmulțit posibilitățile autorilor de a-și publica operele în regim propriu, așa numitul self-publishing. Primul care a avut un succes răsunător a fost Hugh Howey cu al său Wool (Silozul, Nemira, 2014), urmat imediat de Andy Weir și al său The Martian, publicat inițial în regim propriu în 2011 și ales de Crown de-abia în 2014, influențată fără îndoială de succesul enorm de care se bucura romanul chiar și fără o armată de oameni în spate care să-i facă o promovare pe măsură. Motivul pentru care The Martian s-a bucurat de un asemenea succes este, în opinia mea, destul de simplu: este unul din cele mai bune romane SF apărute în ultimii ani și se ocupă de o temă tare dragă sefiștilor – colonizarea planetei Marte. Că planeta Marte se dovedește un dușman nemilos și implacabil pentru om, asta e partea a doua, însă nici Mark Watney nu este unul care se lasă păgubaș cu una, cu două, și face tot ce-i stă în putință să scape de acolo.

Povestea poate fi rezumată destul de simplu, respectând o rețetă hollywoodiană ce nu prea dă greș la box-office: în urma unui accident stupid, Mark Watney, membrul unei expediții de explorare a planetei Marte, se pierde de echipajul care tocmai pleca înapoi pe Pământ din cauza unei furtuni extrem de puternice și rămâne singur-singurel pe Marte, precum Robinson Crusoe pe insulă, numai că insula nu se află la sute kilometri depărtare de civilizație, ci la sute de milioane de kilometri. Iar între el și restul lumii nu se află doar apă, pe care s-o poată străbate înot, ci vidul spațial. Ceilalți membri ai expediției Ares 3 (în mitologia grecească Ares era zeul războiului, al cărui corespondent în mitologia romană era zeul Marte) nu-l abandonează pentru că sunt psihopați sau pentru că vor doar să-și salveze pieile, ci îl cred pur și simplu mort, căci în niciun caz n-ar fi putut supraviețui unui asemenea accident.

Mark Watney este botanist. Se întreabă și el de ce naiba ar trimite NASA un botanist într-un loc faimos tocmai pentru faptul că nu crește nimic pe el. Dat tot el își răspunde: ca un echipaj uman să reziste două luni într-un loc extrem de nefavorabil, este mai ieftin să-și crească singuri sursele de hrană, decât să care tocmai de pe Pământ saci cu cartofi sau cu orez. Așa că misiunea lui era să crească plante, ce urmau să hrănească echipajul expediției. Tocmai această abilitatea a sa îl va ajuta să supraviețuiască într-un loc atât de ostil, fără oxigen suficient, fără surse de căldură, fără mâncare, fără apă. Căci Ares 4, următoarea expediție ce urma să sosească pe Marte, era programată să aterizeze peste patru ani. Patru ani lungi, foarte lungi. Și chiar dacă Pământul ar fi aflat, nu se știe cum, printr-un noroc orb, că Mark Watney este viu și mai mult sau mai puțin nevătămăt, unei expediții de salvare i-ar fi luat cam tot atât timp să ajungă la el. Pentru că suntem la începutul explorării spațiale și navele se tărâsc greoi prin spațiu, nu se pot teleporta și nici măcar nu se pot apropia de viteza luminii. Iar distanța dintre Pământ și Marte este cam greu de străbătut. Dar oare cine va ieși câștigător din confruntarea dintre planeta nemiloasă, cu vânturi de sute de kilometri la oră, cu geruri cumplite, fără apă, fără oxigen, fără surse de hrană, și extraordinar de inventivul și de determinatul Mark Watney? Cu umor, cu inteligență, cu ingeniozitate, cu noroc, încet-încet, cine știe? La Hollywood s-au văzut unele și mai și, nu? Așa că un savant de talia lui oare n-ar putea să reușească imposibilul?

Mărturisesc că la început am fost sceptic. Sceptic că Watney va reuși imposibilul și încrezător că autorul va urma altă rețetă. Nu spun care. Spun doar că este una din cele mai bune cărți de acest gen citită de mine. Am văzut că mulți o critică din cauză că scriitura autorului lasă de dorit, că este ușurică, puerilă (cei care o consideră puerilă ar trebui să țină cont de faptul că toate calculele făcute de Weir și toate datele științifice menționate în carte au fost exacte, lucru confirmat de savanți de renume și de experți NASA), nu-ți pune neuronii la încercare, că nu este vreo capodoperă a genului etc. Pentru mine S-ul din SF este destul de important și este exact ce mi-a plăcut la această carte. Acum nu te poți aștepta de la un programator de computere să se trezească într-o noapte că talentul lui Joyce s-a pogorât asupra lui și că de-acum încolo va începe să scrie numai capodopere. Bine, poate sunt astfel de artiști necunoscuți, care abia așteaptă să scrie marea capodoperă, de care să audă toată lumea. Dar Andy Weir a scris o carte care îmbină perfect, cel puțin din punctul meu de vedere, ficțiunea cu știința. Chiar dacă personajul lui nu are cine știe ce profunzime și folosește un limbaj de lemn de multe ori, se face plăcut publicului atât cât trebuie, iar eu m-am atașat de el din prima. Este inteligent, are umor, este cinic, determinat, ambițios, are tot ce-i trebuie unui personaj ca să se facă plăcut. Eu n-am nevoie de trăiri accentuate excesiv, de întrebări existențiale etc., ci de un personaj plăcut și cinstit, exact cum este Mark Watney. Mulți au comentat că trocmai această lipsă de profunzime este ce-i lipsește cărții. Este o chestie de gusturi, mie mi-a plăcut de el, la fel cum consider că lui Matt Damon i s-a potrivit rolul ca o mănușă. Pentru mine este o carte bună, care se citește repede, este alertă, are de toate și cred că nu degeaba a luat un premiu de popularitate precum Goodreads Choice Award pentru cel mai bun roman SF în 2014, cu un număr dublu de voturi față de următorul clasat, însuși John Scalzi cu al său Lock In. Iar autorul a devenit și el extrem de popular în ultimii ani, ceea ce i-a adus un meritat loc patru și la categoria autor debutant (premiul întâi a fost luat în schimb de Pierce Brown, autorul cărții Red Rising, ce va apărea anul acesta la YoungArt, cu titlul Furia Roșie). Mie îmi pare rău că nu a putu fi nominalizat și la Hugo (din cauză că apăruse deja încă din 2011 și nu mai putea fi nominalizat tocmai în 2014), dar asta este, a devenit un roman extrem de popular, în mod binemeritat, cred eu.

Notă: în mod special n-am amintit filmul decât în treacăt, pentru că eu consider că o carte trebuie să se susțină prin valoarea ei, nu prin marketingul și popularitatea pe care i le oferă o eventuală ecranizare; n-am văzut filmul, tocmai pentru a nu mă lăsa influențat, dar o să-l văd și eu cât de curând.

Posted by Liviu