Ce Citește Liviu 30: Caitlin R. Kiernan – Fată Înecându-se

   

Caitlin R. Kiernan – Fată Înecându-se (The Drowning Girl, 2012) 370p., HC, Paladin, București, 2015, Colecția Fantasy/Paladin Black Pocket, Trad. Flavius Ardelean, Red. Florentina Hojbotă

Premii: Bram Stoker, James Tiptree Jr.

Nominalizări: Nebula, Locus Fantasy (Locul II), World Fantasy, Mythopoeic, Shirley Jackson, British Fantasy.

Despre romanul acesta am auzit prima dată de la neobositul și entuziastul Tudor Ciocârlie, care a spus despre el că este cel mai bun roman fantasy al mileniului III. Nu l-am crezut pe cuvânt, căci trebuie să verific și eu un pic astfel de afirmații și, oricum, nu-mi venea să cred că un roman destul de subțirel ca număr de pagini ar putea să detroneze ce ocnsider eu cel mai bun roman fantasy al mileniului III, respectiv Zei Americani al lui Neil Gaiman (hmmm! ce coincidență, ambele sunt scoase de Paladin, or fi știind ei câte ceva). 

Dar, înainte să ajungem la concluzii, dacă Fată Înecându-se este cel mai bun roman al ultimilor ani și dacă-și merită căruța de premii și de nominalizări, să vedem despre ce este vorba în ea: India Morgan Phelps, zisă Imp (ce mai înseamnă și drăcușor), este o tânără americană schizofrenică din Providence, Rhode Island, SUA, ce nu se ferește să recunoscă acest lucru. Pentru că la fel a fost și mama ei, care a și murit în spital, și bunica ei, și mătușa ei. Deci este o moștenire de familie și fiecare s-a descurcat în felul ei, ducându-și povara în spate ani buni, cu stoicie. Nu e de mirare că nu prea au avut noroc în dragoste, iar Imp este destul de marcată de faptul că tatăl ei și-a luat lumea-n cap și le-a părăsit și pe ea, și pe mama sa, fugind unde-a văzut cu ochii. Iar Imp a rămas destul de marcată de această lipsă a unui părinte, iar una din grozăviile pe care le vom afla despre ea destul de repede este că are un caiet în care scrie metodele în care i-ar plăcea ca tatăl său să-și găsească sfârșitul. Și nu sunt nici puține, nici plăcute (puține n-au cum să fie, căci deja a ajuns la numărul 316, iar plăcute, ce să mai spun: Sper că tatăl meu a murit în urma unei boli venerice, după ce i-a putrezit scula, sună una dintre ele, iar ultima, cea de-a 316-a, este de-a dreptul terifiantă: Sper că tatăl meu și-a pierdut mințile și-a murit singur și speriat).

Dar terifiantă este toată exsitența lui Imp, de la un anumit punct încolo. Deoarece, deși pare destul de împăcată cu existența ei, căci are o iubită lesbiană pe care o iubește și care o iubește, merge la psiholog în fiecare săptămână, cu care discută tot felul de lucruri și care îi prescrie rețeta lungă cât un papirus egiptean de medicamente care-i țin schizofrenia cât de cât sub control, are un serviciu stabil, deși nedătător de satifacții materiale extraordinare, Imp are niște demoni ce-ți fac părul măciucă în cap, dacă ai timp și bună dispoziție să o asculți. Dacă nu-i dai prea multă atenție, pare destul de OK, dar dacă o întrebi ce părere are despre una sau despre alta, atunci să te ții. Iar după ce descoperă tabloul Fată Înecându-se al unui pictor pe nume Phillip George Saltonstall, din Boston, al cărui tablou, pictat în 1898, zărit într-un muzeu, începe să o obsedeze pe Imp, totul o ia la vale și viața ei începe să o capete o turnură din ce în ce mai tragică. Combinați asta cu schizofrenia ei (imaginați-vă că sunteți nu un geniu, ci cineva cu o inteligență peste medie, care e conștient că este peste medie  și care mai are ani buni de trăit în acest trup, dar al cărui creier sau minte sau trup se degradează încet, dar sigur; am cunoscut un asemenea om, iar acela a fost tatăl meu, care a rămas conștient de mintea sa, dar și de situația sa, fiind foarte bolnav, până în ultima clipă de viață; n-a fost deloc plăcut, nici pentru el, nici pentru cei din jur) și cu un alt eveniment, cel ce declanșează toată povestea aceasta: întâlnirea la ceas de noapte, pe marginea șoselei, cu o femeie goală-pușcă, tremurând în frigul nopții și nebăgată în seamă de ceilalți șoferi; iar Imp, fiind bună la suflet și un pic mai mult deranjată, o ia la ea acasă, așa, în costumul Evei, supărându-și la culme prietena.

Dar Imp nu se oprește aici, nu-și dă mâna cu femeia, Eva Canning pe numele ei, și-i urează drum bun a doua zi dimineață, ci devine obsedată de ea. Însă nu e doar vina ei, căci începe să aibă vise din ce în ce mai ciudate, care încet-încet se transformă în coșmaruri din ce în ce mai înfricoșătoare, care devin, la rândul lor, halucinații cu sirene, vârcolaci, femei ce intră în apă urmărite de monștri, iar în apă descoperă tot monștri, ce-i vor amenința (încearcă și să se sinucidă) și-i vor destrăma lent, dar inexorabil, viața.

Romanul se subintitulează O Autobiografie. Ar fi trebuit să i se spună O Obsesie. Sau O Posedare. Căci despre asta este vorba în acest roman cutremurător: despre o tânără aproape sănătoasă (v-am spus, are și ea demonii ei, pe lângă schizofrenie și o tulburare obsesiv-compulsivă), care în urma unor evenimente ce sunt mai mult sau mai puțin efectul acțiunilor ei, alunecă spre panta nebuniei și a autodistrugerii. Nu este un roman ușor și mi-a luat trei zile să-l citesc, deși are doar 370 de pagini (e drept, scrisul e nu mărunțel, ci chinuitor de mărunțel), însă scriitura bogată și încărcată îți solicită fiecare neuron și fiecare sinapsă din creier. Nici vorbă să-l consumi ca pe popcorn, cu un ochi la televizor. Nu, nici măcar nu trebuie să mai fii cu gândul la altceva, dar la nimic altceva, atunci când îi citești frazele ce nu sunt poetice, ci pline de o încărcătură emoțională pe care autoarea reușește cu brio să o transmită prin intermediul cuvintelor. L-am citit greu și nu l-am înțeles pe deplin, recunosc. Probabil că trebuie să-l mai citesc încă o dată, ba poate chiar de douăr ori, și probabil că nici atunci nu voi reuși pe deplin să înțeleg tot ce a vrut să transmită scriitoarea irlandeză ce spune că fiecare roman scris o consumă extraordinar de mult. O cred pe deplin. Ce nu înțeleg, însă, este de ce mai toate personajele trebuie să fie lesbiene, sau pe cale să devină lesbiene (am mai întâlnit situația asta într-o carte, care m-a enervat teribil: Râul Liniștit, al Nicolei Griffith). Rămâne o experiență de neuitat, pe care însă nu cred că o voi mai repeta.

Nu este cel mai bun roman fantasy al ultimilor ani, cel puțin nu în opinia mea, dar este un roman de referință, bine scris, plin de imaginație, plin de referințe culturale din toate domeniile (pictură, sculptură, literatură, lumea antică, geografie, mitologie, chiar și jocuri video), cu un personaj pe care ori îl iubești și te atașezi de el (n-a fost cazul cu mine, m-a enervat la culme aproape imediat), ori îl urăști și îl disprețuiești, cu o poveste horror ce începe să te sperie cam de la jumătate încolo. Multitudinea de nominalizări cred că este justificată; având în vedere că în 2012 a concurat cu Among Others, a lui Jo Walton (culmea, altă carte aflată în ograda Paladin, una ce va fi tradusă de moi), sau cu Osama, a lui Lavie Lithar, la World Fantasy Award, eu zic că s-a descurcat destul de bine, însă nu se ridică la nivelul concurenței, asta-i sigur.

Posted by Liviu