Ce citește Liviu 19 – Card, Martin, Chiang

Posted: Aprilie 10, 2013 by fansf in Lecturi
Etichete:, , , ,

  

Orson Scott Card-Wyrm (Wyrms, 1987) 424p., MMP, Nemira, București, 2010, Colecția Nautilus, Trad. Roxana Brînceanu, Red. Ioana Stănescu

Pe Orson Scott Card nu l-am mai citit de prin 2000, când eram în liceu și i-am devorat unul după altul cele trei volume apărute în seria dedicată lui Ender: Jocul lui Ender, Vorbitor în Numele Morților și Xenocid. Atunci eram abonat la Biblioteca Județeană din Brăila și citeam cam 5 cărți pe săptămână. Ce vremuri! Anii au trecut și în 2004 am intrat la facultate la București, însă pentru mine a urmat o peridoadă financiară deosebit de dificilă, părinții mei neavând suficienți bani pentru a mă susține în facultate, așa că am fost nevoit să mă descurc cum am putut. Așadar nu e de mirare că atunci când Nemira a scos iar capul în lume și și-a făcut un facelift foarte atrăgător la colecții, transformând vechile TPB-uri în MMP-uri (probabil ceva mai ieftine și mai în pas cu noile tendințe), renunțând la excelenta colecție Comando (care ni l-a readus în atenție pe Sven Hassel, recent dispărut dintre noi), transformând o altă excelentă colecție, Ora H, în Suspans și continuând Colecția Nautilus (care în ultimul timp o luase razna și scotea doar porcării și reeditări) la început cu reeditări, apoi cu titluri din ce în ce mai valoroase, la care nu cu mult timp în urmă nici nu visam, pentru mine achiziționarea cărților nu mai era o prioritate.

Apoi a apărut și noua colecție Fiction.ro de la Tritonic, coordonată de Michael Haulică, ce ni i-a adus pentru prima dată pe China Mieville, Neil Gaiman, Brandon Sanderson, Richard Morgan, David Marusek, M. John Harrison, Peter F. Hamilton și mulți-mulți alții. Eu însă nu aveam bani suficienți nici pentru mine, așa că despre cărți nici nu putea fi vorba. Astfel se explică de ce de la ultimele trei târguri Gaudeamus am venit cu aproape 300 de cărți, pentru că am recuperat ceea ce nu cumpărasem la timpul lor. Unele nu se mai găsesc decât pe net, altele doar prin anticariate, altele deloc, dar eu unul sunt destul de mulțumit cu ce am agonisit. Și așa se explică și de ce scriu acum despre cărți apărute acum 3-4-5 ani, pentru că atunci când au apărut n-am avut bani să le cumpăr și acum când le-am cumpărat nu prea mai am timp să le citesc pe toate.

Un alt lucru pe care vreau să-l precizez este că nu scriu la comandă pentru absolut nimeni. Am primit de la Millennium Books vreo 60 de cărți pe degeaba, dar nu m-a forțat sau plătit nimeni să scriu despre ele niciun cuvințel, de bine sau de rău (cred că dacă HNU ar avea mai mulți bani, nu i-ar da pentru recenzii pozitive, ci ar scoate alte cărți, sau și-ar plăti scriitorii, redactorii, tehnoredactorii și pe toți cei care lucrează la elaborarea unei cărți). Jur cu mâna pe inimă, deși nu trebuie să mă justific în fața nimănui pe blogul pentru care am plătit 20 de dolari în septembrie 2011 pentru a cumpăra spațiu pentru upload. Am scris despre cărțile Millennium pentru că așa am vrut și cum am vrut, nimeni nu mi-a impus nimic, pentru că nu aș fi fost de acord din principiu. De acord că am fost îngăduitor de multe ori cu autorii despre care am scris, dar am făcut-o pentru că am vrut să-i sprijin, să-i încurajez, pentru că am încredere în ficțiunea speculativă românească, că poate da lucrări de valoare, cu care ne putem mândri și cu care putem ieși și noi în lume cu fruntea sus. Nu se cade să-i spui unui tânăr că scrie gunoi, ci eventual să-l îndrumi pe calea cea bună. Dacă este inteligent și te ascultă, va avea de câștigat, dacă nu, cititorii și criticii de specialitate nu vor fi păcăliți la nesfârșit. De la Nemira am început să primes cărți de vreo câteva luni, pentru Revista Suspans, iar cine vrea să se lămurească dacă am scris la comandă, se poate duce oricând la această adresă, pentru a se lămuri dacă am fost obiectiv sau subiectiv. Nu aș putea scrie dacă mi s-ar băga pumnul în gură, dacă mi s-ar impune ce să scriu și cum să scriu. Singurele două cărți pentru care am fost întrebat dacă vreau să scriu au fost Taxidermie a Narcisei Stoica și Transfer a lui Michael Haulică (citite pe Kindle, înainte să apară pe piață), despre care am scris aici. Însă acestea două mi-au plăcut fără rezerve și am acționat în consecință.

Cât despre faptul că primes cărți, da, așa este. Cine nu primește? Și am cumpărat până acum cărți de vreo jumătate de miliard. Și ce dacă? Vreau să susțin și eu cum pot SFFH-ul românesc, iar dacă scriu despre aceste cărți o fac tocmai pentru a auzi și alte persoane despre aceste cărți și a auzi o opinie din partea unui cititor care a citit ceva la viața lui. Nu am pretenția că am talente de critic, nici pe departe, sunt un simplu iubitor de cărți și nimic mai mult, ceva ori îmi place, ori nu-mi place, și scriu despre acel ceva în consecință. Însă nu este normal ca atunci când scrii de bine despre cartea unui autor, acesta să tacă și să nu te bage în seamă (singurii care mai coboară printre muritorii de rând sunt Ana-Veronica Mircea, o adevărată doamnă față de care am cel mai adânc respect, Ciprian Mitoceau, un om talentat și cu foarte mult bun simț, Florin Pîtea, politicos și amabil și, ocazional, Michael Haulică), iar atunci când scrii nu complet laudativ, să sară și să spună că-l calomniezi și că ai ceva cu el. La fel cum nu este normal ca cineva să-ți impună ce să scrii pe blogul tău, despre cine să scrii și cum să scrii. Dacă scrii de bine despre cărțile unei edituri ești aservit ei, iar dacă scrii de rău despre cărțile altei edituri iar ești un dușman și te-a cumpărat editura despre care ai scris de bine. Oare chiar nu mai există intenții bune în Țara Românească și tot ce facem este pentru că ne-a plătit cineva? Noi servim numai interese meschine și nu facem nimic decât cu rea-voință? Nu avem voie să ne dăm cu părerea decât de bine și doar despre ce sunt de acord unul și altul? Trebuie să fac un sondaj la mine pe blog dacă am voie să scriu despre o carte și ce să scriu despre ea? Că dacă nu scriu cum vor ei, sunt un dușman nenorocit și am fost cumpărat? Cam la fel stă treaba și cu unele site-uri, portaluri, reviste, care nu ezită să sară când scrie un critic de mainstream (o dată la zece ani despre ficțiunea speculativă) sau un critic de SF, despre o carte neSF, iar când un cititor care a cumpărat cartea, care s-a mai deranjat și s-o citească și, culmea, a mai și scris despre ea, acesta nu e băgat în seamă, că deh!, e amator și opinia lui nu prea contează, e bun doar când dă banii. În fine, m-am lungit cu vorba și nu despre astea am vrut să scriu azi, ci despre cărțile ale căror coperte le-am pus la începutul postării.

Cărțile lui Card mi-au plăcut foarte mult și am așteptat cu mare interes continuările, atunci când am văzut că Nemira a reluat ciclul Ender Wiggin, republicând trilogia inițială, Ender’s Game, Speaker for the Dead și Xenocide, și adăugându-i Copiii Minții (Children of the Mind, 1996), dar uitând complet de  A War of Gifts (2007) și  Ender in Exile (2008). În fine, mergem mai departe și dăm de Wyrm (Wyrms1987), un roman destul de slăbuț, după părerea mea, pe care cu greu m-am mobilizat să-l duc până la capăt. Eterna adolescentă care devine speranța unei națiuni în ciuda vârstei sale foarte fragede este eroina acestei cărți. Planeta Imakulata numai imaculată nu pare și zici că a fost colonizată de greci. Are un sistem monarhic foarte încâlcit și neobișnuit, iar de 7000 de ani o profeție le tot dă fiori actualilor conducători: că Wyrm-ul, un fel de vierme gigant precum cei care secretau mirodenia în Dune, așteaptă o adolescentă, cea de-a 363-a regină (de 7x7x7) pentru a se împerechea cu ea și a stabili o nouă linie dinastică. Mă tot gândeam, citind cartea, cum naiba o tânără de 15 ani se va împerechea cu un vierme uriaș. Și încă părea foarte nerăbdătoare pe măsură ce se apropia de vierme. Pentru că despre asta e vorba: un bildungsroman în genul lui Harap Alb (pentru că tot a redevenit la modă Harap Alb), în care Patience (care numai răbdătoare nu e) trebuie să facă o călătorie inițiatică până la sălașul Wyrm-ului uriaș. Ea este fiica regelui de drept de pe Imakulata, dar un alt rege uzurpator domnește peste întreaga populație.

Pe această planetă rurală (comandantul care a adus prima navă cu pământeni aici a luat-o razna la puțin timp după sosire și a distrus toate zăcămintele de fier de pe planetă, astfel încât au fost nevoiți să rămână definitiv aici, cultivând legume și visând la zboruri interstelare) își duc traiul de zi cu zi încă trei specii inteligente și semiintelginte, care coabitează cu oamenii: geblingii (umanoizi blănoși, care sunt un pic mai mici ca oamenii și umblă dezbrăcați), dwelfii (ceva mai mici decât geblingii) și gaunții, cei care îi distreză pe oameni prin spectacolele lor ciudate. Patience a fost crescută și educată în spiritul războinic al mentorului ei, Angel (care numai caracter de înger nu are și el), care a educat-o și antrenată-o până la vârsta de 15 ani, pregătind-o pentru a îndeplini profeția. Iar când tatăl ei moare, Patience și Angel trebuie să fugă pentru a se pune la adăpost de regele domnitor, altfel vor fi uciși.

Iar Patience va strânge un mic grup eteroclit precum Frodo în Lord of the Rings plecat să distrugă inelul, pentru a ajunge la Wyrm și a îndeplini profeția. Pentru că Wyrm-ul secretă un fel de feromoni cu care o atrage în mod inexorabil pe Patience către el. Grupul care i se va alătura lui Patience în această călătorie nu lipsită de peripeții va fi format din Angel, fostul ei mentor, Reck și Ruin (un fel de Distrugere și Ruină), regina și regele geblingilor, care ar cam vrea să-l vadă mort pe Wyrm, Will, un om gigant de care Patience se simte inexplicabil atrasă (și cu care care va avea o relație complet pedofilă, după accepțiunea noastră modernă) și Sken Grăsana, o navigatoare, ajutați de capul unui fost navigator, aflat acum într-un borcan și menținut în viață de diverși nutrienți dubioși. Nu pot spune că m-a dat pe spate prin execuție, dar ideea nu e chiar neatrăgătoare. Cu toate astea, neajunsurile acetui volum mi s-au părut evidente, iar situațiile în care sunt puse personajele de multe ori par trase de păr. Iar perfecțiunea cu care Patience și Angel îș interceptează și interpretează mesajele subliminale mi s-a părut ridicolă. Sunt curios cum va suna saga Homecoming, din care la noi au apărut primele 4 volume (din 5), dar despre care probabil că voi scrie spre sfârșitul anului, când mă voi întoarce din străinătățuri.

George R. R. Martin-Lumina Ce Se Stinge (Dying of the Light, 1977) 512p., MMP, Nemira, București, 2012, Colecția Nautilus, Trad. Ruxandra Toma, Red. Oana Ionașcu

Trebuie să mărturisesc de la bun început ceva pentru care mulți mă vor blama, probabil: n-am citit încă Saga Cântec de Gheață și Foc, deși am toate cele 5 volume hardcover acasă de peste un an. În apărarea mea spun că nu obișnuiesc să încep serii neterminate. Am în bibliotecă zeci de volume neîncepute tocmai din acest motiv. Martin îmi place foarte mult, iar Peregrinările lui Tuf, apărută acum mulți ani la Teora, mi s-a părut una din cele mai plăcute cărți SF citite  de mine. Și încă mi se mai pare. Martin scria un horror spațial feroce, care pur și simplu îmi dădea fiori, dar de care mă simțeam inexplicabil atras. Așa că m-am bucurat enorm când am văzut că Nemira intenționează să publice toate romanele de sine stătătoare ale lui Martin, un lucru lăudabil (la fel cum este și excelenta inițiativă de a relua colecția Seniorii Imaginației de la Eagle, dedicată celor mai valoroase volume de ficțiune speculativă românească-dacă ar renunța la cocalarii și păpușile de pe coperte și la inepțiile, în general, care caracterizează multe coperte ale lor, ar ieși ceva cu adevărat de colecție; dar să nu confundăm marfa cu ambalajul, mai bine o copertă nașpa la un volum superb, decât o copertă superbă la un volum…cu neajunsuri). Așa că am început acum vreun an cu Antologia Regii Nisipurilor (după ce citisem în urmă cu doi ani Zburătorii Nopții, apărută și la Teora și la Nemira), despre care am scris pe blog atunci, iar zilele trecute am citit Lumina ce se Stinge (1977), primul roman scris de George R. R. Martin.

Planeta Worlorn este un nomad spațial, care trece prin sisteme solare fără a le perturba (?) și care ajunge din când în când în zona de influență a câte unui soare îngăduitor, care o transformă total de-a lungul acestei perioade. Iar când ajunge într-un sistem solar foarte neobișnuit, alcătuit dintr-o stea gigantă roșie, poreclită Satan cel Gras, acompaniată de alte 6 stele mai mici, un sistem ce pare meșterit de niște ingineri ai unei rase extrem de avansate, este colonizată de locuitorii planetelor bogate apropiate, dispuși să cheltuie sume exorbitante pe niște lucrări care oricum vor fi distruse peste jumătate de secol, când Worlorn se va îndepărta de Satan cel Gras și va începe să înghețe treptat-treptat.

Pe această planetă sosește Dirk t’Larien, de pe planeta Avalon, în căutarea vechii sale iubiri pierdute, Gwen Delvano, de care se despărțise în mod dureros în urmă cu mult timp și despre care nu mai auzise nimic de atunci. Chemarea ei pare ca un strigăt de ajutor atunci când, după ce sosește și face cunoștință cu soțul lui Gwen, Jaanthony Ironjade Vikary, și cu prietenul acestora, Garse Ironjade Janacek, ambii de pe planeta Înaltul Kavalan. Această planetă are niște seturi de reguli foarte neobișnuite și câteva legende care îți fac părul măciucă,despre povestea cotropirii acestei planete în vremuri îndepărtate, dar din care locuitorii kavalari au reușit să supraviețuiască înființând un sistem de caste bine pus la punct, construind alianțe trainice și bazate pe respect și încredere reciprocă. Apoi ciocnirile între caste au devenit feroce, decimând populația și mai mult, supraviețuind doar cele mai puternice caste, cele care aveau cei mai numeroși și mai puternici membrii. Ceea ce te scandalizează la început ascultând descrierile regulilor după care funcționează castele este felul în care este tratată femeia: ca o sclavă prostituată, menită doar să perpetueze specia. Iar Gwen, Janacek și soțui ei, Jaan, formează un trio inserabil (dacă nu chiar un threesome). Adică Gwen este ca o soție pentru amândoi, un bun comun.

La început n-am prea înțeles aceste reguli și i-am catalogat simplu pe kavalari: barbari sălbatici. Cam la fel îi cataloghează și eroul nostru, Dirk, dar cu timpul își dă seama că lucrurile nu sunt chiar ceea ce par, iar înainte să dea un verdict, ar trebui să încerce să înțeleagă principiile după care s-au ghidat kavalarii, principii care i-au ajutat să supraviețuiască de-a lungul timpului. Povestea decurge lent, atmosfera este sumbră, planeta îngheață din ce în ce mai tare, personajele sunt bine construite, la fel și castele, anunțând astfel multitudinea de caste și familii cu care Martin își va popula vasta sagă ce pare că nu se mai încheie (sper să trăiască să o încheie, să nu fie nevoie de Brandon Sanderson). Frigul, tristețea și disperarea pare că sunt la ele acasă, însă luptele imbecile și micile șicane și dueluri fără de sfârșit mi s-au părut cel puțin absurde: pe Worlorn, planeta unde în urmă cu câțiva ani, când era cald și bine, se desfășurau carnavaluri și petreceri fără de sfârșit, au mai rămas câteva sute de oameni de pe câteva planete, iar kavalarii n-au altceva de făcut decât să vâneze oameni-copie și să se dueleze între ei, conform unui cod al onoarei învechit și depășit, care le aduce numai necazuri și moarte. Dar acesta este spiritul romanului, cam asta a intenționat să scrie Martin la vremea aceea, și i-a reușit de minune.

Ted Chiang-Îmărțirea la Zero (Stories of Your Life and Others, 2002) 432p., Nemira, București, 2011, Colecția Nautilus, Trad. Ileana Bușac, Lector Iuliana Anghel

Ted Chiang a fost o surpriză extrem de plăcută atunci când i-a apărut cartea de față la noi, la Nemira. Și asta pentru că auzisem numai lucruri de bine despre povestirile sale, nominalizate sau premiate cu Hugo sau Nebula. Iar ambiția mea secretă este ca toate romanele, povestirile, nuvelele și nuveletele premiate cu Hugo sau Nebula să apară și în traducere românească și pentru asta voi insista mereu pe lângă editorii de la noi. Ted Chiang scrie puțin, dar scrie bine, s-a născut în 1967 și este de profesie informatician. Volumul de față cuprinde 8 proze scurte.

Turnul din Babilon (Tower of Babylon, 1990): povestirea de față i-adus în 1990 premiul Nebula, făcând din Ted Chiang unul din cei mai tineri câștigători ai acestui premiu, la doar 23 de ani. Povestea imensului turn construit de oameni pentru a sparge bolta cerească și a se întâlni cu Dumnezeu este reluată într-o cheie tehnică și-i va aduce eroului povestirii o revelație care va răsturna complet ce se știa până atunci despre alcătuirea lumii.

Înțelegere (Understand, 1991): este povestea unui om care devine un supraom, cu o supraminte, cu ajutorul unui hormon injectat de doctori după ce zăcuse în comă profundă în urma unui accident. Iar această comă risca să-l lase o legumă pe bietul om, până când doctorii îi injecteazăt un hormon experimental pentru a-i reconstrui sinapsele pierdute. Însă omul va deveni din ce în ce mai inteligent și va decide că vrea mai mult și poate mai mult. Mă așteptam la o poveste de genul Flori pentru Algernon a lui Daniel Keyes, însă n-a fost cazul. Povestire nominalizată la Hugo.

Împărțirea la Zero (Division by Zero, 1991): o povestire cu și despre matematică, în care o tânără matematiciană de geniu descoperă că fundamentele matematicii sunt false și că orice număr, în urma unor complicate calcule și formule matematice, care n-au nici un aspect practic în viața de zi cu zi, este echivalent cu zero. Iar asta duce la o adevărată tragedie personală și o răcire în relația tinerei cu iubitul ei. Dacă nici în matematică nu mai putem avea încredere, atunci în ce mai putem avea?

Povestea Vieții Tale (Story of your Life, 1999): cea mai frumoasă povestire din volum a luat premiile Nebula și Theodore Sturgeon Memorial. Este povestea unei femei care, în urma conversațiilor pe care va ajunge să le susțină cu niște vizitatori extratereștri asemănători cu cei din Războiul Lumilor a lui H. G. Wells, capăt darul de a înțelege un limbaj extrem de complicat, o matrice extrem de avansată care o va ajuta să citească viitorul. Extratereștrii au un limbaj scris asemănător celui arab, dar la ei fraza se știe dinainte cum va arăta, dinainte de a fi începută. Iar femeia va ajunge să știe ce va face fiica sa nenăscută, ce va spune secundă cu secundă și chiar cum va muri, la 25 de ani. Iar acest lucru este cu atât mai dureros cu cât știe că nu poate nimic pentru a împiedica viitorul să decurgă așa cum îl știe deja, dar se bucură de clipele pline de fericire pe care le va petrece alături de fiica sa. O poveste emoționantă și extrem de frumoasă, pentru care Chiang chiar merită apreciat.

Șaptezeci și două de Litere (Seventy-Two Letters, 2000): câștigătoare a Premiului Sidewise, este un fel de istorie alternativă aproape steampunk, despre cum oamenii recuperează tehnologia pierdută a fabricării golemilor, cărora reușesc să le insufle viață cu ajutorul  puterii creative a limbajului, mermitând litere. Însă povestea este complicată cu ajutorul unei intrigi întortocheate, datorită unei descoperiri alarmante: omenirea se va stinge în 5 generații, așa stă scris în genele noastre. Ce e de făcut?

Evoluția Științei Umane (The Evolution of Human Science, 2000): scrisă pentru revista Nature și reluată apoi în Futures (Știința Viitorului, editată de Henry Gee), apărută și la noi la Nemira, în nou înființata colecție Anticipația, n-am prea înțeles nimic din ea. Ceva cu metaumani și cum vom deveni ceva mai încolo. Sper că nu toate povestirile din Antologie sunt la fel, că am s-o las pentru un viitor postuman.

Iadul E Acolo unde nu Există Dumnezeu (Hell Is the Absence of God, 2001): cea de-a treia vedetă a colecției este cea de față, premiată cu Hugo și Locus în 2002, despre vizite ale îngerilor veniți să salveze oameni și să facă minuni pentru orbi și ologi, dar omorând sau lăsând cu sechele oameni aflați întâmplător în zonă. Autorul a vrut să scrie un fel de replică la povestea lui Iov din Biblie, nemulțumit de faptul că acesta este recompensat de Dumnezeu după chinuri îndelungate cărora el le răspunde cu bunătate.

Să-ți Placă ceea ce Vezi: un documentar (Liking what you See: a Documentary, 2002): o povestire scrisă în grabă din rațiuni editoriale (așa și-a motivat autorul refuzul nominalizării la Hugo pentru această povestire) despre un dispozitiv care le permite oamenilor să nu se mai vadă pe ei înșiși așa cum sunt, perfecți sau imperfecți, pentru a nu se mai pune accentul pe frumusețe și a li se da tuturor o șansă egală. Scrisă sub forma unor interviuri ale unor studenți și profesori de la o universitate americană, povestirea este un model de execuție pe care l-a folosit și Max Brooks când a scris Războiul Z (pe care l-am citit, mi-a plăcut mult, dar despre care n-am apucat să scriu).

Ted Chiang este un scriitor foarte inteligent și plin de idei, iar povestirile sale dovedesc o documentare prealabilă extrem de minuțioasă, cu idei teoretice pertinente, cu ipoteze care în curând, probabil, vor deveni certitudini. Nu mi-a plăcut matematica în liceu și nu-mi place nici acum, așa că m-am simțit mult mai atras de povestirile umaniste precum Înțelegere sau Povestea Vieții Tale, decât de cele realiste, precum Împărțirea la Zero. Am observat că se mișcă foarte lejer prin mai multe domenii și științe, de la matematică la științele comunicării, la limbaje, la sociologie și psihologie, medicină etc. Cu toate acestea multe povestiri sunt greu de urmărit datorită limbajului științific deosebit de pregnant, care câteodată sufocă textul (e prima carte pentru care mi-ar fi trebuit un DEX să înțeleg tot textul).

Posted by Liviu

Anunțuri
Comentarii
  1. Nicu spune:

    Mie mi-a placut Wyrm. I-am dat 3 stele pe goodreads. Primul roman publicat de Martin nu l-am putut duce la capat. Poate o sa-l incerc altadata. O sa il incerc si eu pe Chiang.
    Eu ma bucur ca scrii despre carti aparute acum ceva vreme pentru ca eu niciodata nu imi iau carti noi aparute, cu exceptia cartilor scrise de King. Nu cu mult dupa ce a aparut, am citit Drood, pe care nu l-am cumparat, ci l-am castigat. Dar am uitat ! Anul asta chiar mi-am luat noutatile de la Trei si Paladin, si am citit doar Mitago, O piatra pe cer si Razboiul Z, care nu prea mi-a placut.

    Apreciază

  2. Jen spune:

    Eu am uitat complet Wyrm de cand am citit-o (ma rog, redactat-o, sper ca nu ai gasit tampenii prin ea), deci iti dai seama cat de memorabila mi s-a placut. Nu ajunge nici pana la glezna lui Ender. [Daca scriam si eu de Wyrm insemna ca m-a platit Nemira?]

    Nici despre cartea lui Chiang nu mai tineam minte mare lucru, dar mi-ai adus aminte de actiunea majoritatii povestirilor. Mie Liking What You See mi s-a parut la momentul respectiv un comentariu la adresa politically corectness-ului care uneori e dus la extrem. Si cred ca ar fi meritat Hugo-ul mai degraba decat Babylon, dar daca Chiang n-a vrut… asta e.

    (Iar World War Z a fost naspa :P)

    Apreciază

  3. kyodnb spune:

    ai dat un pic de bani pe carti 😀 eu am fost mai cumpatat :))

    Chiang si Dying inca nu le-am citit si Card-ul nu ma mai pasioneaza 🙂

    Apreciază

  4. Liviu Szoke spune:

    @Nicu: e o chestie de gusturi, ție îți place ce nu-mi place mie și invers. E o chestie inteligentă să le iei la ofertă, mai târziu, decât să dai o căruță de bani pe ele imediat.
    @Jen: niște multe virgule lipsesc, în rest e ok, ca tot ce-ai redactat. Da, însemna că te-a plătit Nemira, așa cum te plătesc moștenitorii lui Holdstock să-i lauzi cărțile și stră-str-strănepoții lui Ambrose Bierce să-i citești Dicționarul. World War Z mi-a plăcut, și ca idee și ca stil de execuție.
    @Kyo: mda, privind retrospectiv cam așa e, dar le-am socotit și pe cele 300 luate din Anglia în ultimii 2 ani. Card-ul m-a dezmăgit enorm. Aș fi curios dacă Nemira va cuteza să aducă și seria multipremiată cu Locus cu Prentice Alvin.

    Apreciază

  5. sap7e spune:

    Super blog-ul și conținutul, îmi place stilul tău de a redacta un post. Îl citesc de ceva timp dar nu am obiceiul să comentez, dar post-ul ăsta mi-a plăcut, se vede că ai răbdare și ești minuțios. Vroiam să-ți zic de seria Cântec de Gheață și Foc, nu cumva să te uiți la serial, că detaliază prea bine cărțile. Spor la citit și al scris, o faci bine.

    Apreciază

  6. A. Buzdugan spune:

    Sunt constient ca zilele astea apele sunt destul de tulburi (inca mai sunt fluxuri si refluxuri la cronica lui B.L. la „Demnet”) si ca oricate intentii bune as avea, cu siguranta s-ar putea s-aprind un foc mare cat Casa Scanteii. Voi risca totusi.

    Din cate-am observat eu, in ultimii ani (de cand m-am intors la literatura), in mainstream e o cutuma sa nu multumesti la vedere recenzentului. Se poate interpreta automat ca exista un cerc vicios: obligatii, intelegeri, schimburi de servicii etc. (in nisa FSF aceste interpretari exista si fara asemenea paie pe foc, spre ex. aservirea fansf Ed. Millennium, ochelarii de cal ai unui alt site etc.). O ipocrizie cultivata.

    Legat de cel de-al doilea aspect, doar un autor indiferent la reactiile de tip domino se ia de o cronica negativa. Dupa ce ai citit o cronica/recenzie, ori ca-ti vine sa-l iei in brate pe autorul acesteia, ori ca-ti vine sa-l arunci pe scari, cel mai bine e sa taci din gura! Intotdeauna (imi place mie sa cred) multumirile autorului se subinteleg (el stie cel mai bine valoarea timpului alocat unei pasiuni ca cititul/scrisul, valoarea cuvintelor sau a banilor rupti din alta zona a bugetului familiei). Ca le-am multumit personal recenzentilor (acolo unde am avut posibilitatea s-o fac) asta deja e partea a doua…

    Apreciază

    • Valmon spune:

      Bogdan Lascu a scris,totusi, o recenzie politicoasa, chiar daca negativa. Autorul putea fie sa taca, cum bine zici, fie sa raspunda aplicat. Cum a raspuns el, stim.

      Apreciază

      • kyodnb spune:

        deci s-a vazut 🙂

        inca nu am primit comentarii ca mi-am facut o parere pripita/ gresita si chiar nu m-ar deranja sa vina.

        ori au considerat restu cititorilor ca nu merita sa se oboseasca cu mine, ori … avem traficul mai mare pe facebook decat pe blog :)))) ceea ce oricum nu e departe de adevar

        mai mergea si un alt „ori”, dar nu-l mai aduc in discutie.

        macar i-am starnit pe unii cu privire la roman. sa-l frunzareasca adica.

        eu ma bucur.

        Apreciază

  7. Liviu Szoke spune:

    @Șap7e: mulțumesc foarte mult pentru aprecieri. Game of Thrones filmul voiam să-l mai las pentru când voi avea un TV cu diagonala mai mare de 1m, să mă bucur de el pe îndelete.
    @Adrian Buzdugan: foarte pertinente observațiile tale. Nu cred că există recenzenți care se așteaptă la temenele din partea autorilor despre care au scris, dar dacă te numesști autor și ai ales să te cocoți într-un turn de fildeș, stai acolo, nu coborî doar când cineva nu e de acord cu tine sau cu scrierile tale sau are o opinie ușor diferită. Ori cobori și faci băi de mulțime cu fiecare ocazie, ori îți vezi de ale tale în continuare și nu tulburi apele și mai tare.

    Apreciază

  8. michael spune:

    LIKE era la comentariul lui Adi Buzdugan. Nu știu cum așază WP comentariile astea în replică.

    Apreciază

  9. Valmon spune:

    Bine ca ati precizat, deja mi se urcase la cap!

    Apreciază

  10. teo spune:

    Stalker de John Mason a aparut cumva in romana?

    Apreciază

  11. Marinela Buzdugan spune:

    Observ ca nu mai apar articole noi. Ce se intampla prieteni, ati plecat cu totii din tara ?

    Nici un concurs nou, nici o prezentare noua ? Sunt atatea carti fantasy care au aparut … si voi, nimic ? Nu mai exista nici un Fan SF disponibil care sa preia stafeta de la domnul Nicu si domnul Liviu ?

    Apreciază

  12. Bulgaru` spune:

    Ma copii, voi ati pierdut parola de la blog…

    ia vedeti, nu s-o fi rostogolit pe sub pat ?

    Apreciază

  13. Liviu Szoke spune:

    Cam ultimele comentarii pentru o perioadă: eu plec diseară din țară, Nicu e plecat de mult, Bebe lucrează zi de zi, fără pauze, Cristi lucrează într-o corporație.
    @ Teo: nu știu nimic nici despre King, nici despre John Mason. Dacă aflu ceva de King, anunț.
    @ Marinela: mai răruț, că dacă scriem prea mult suntem vânduți altora. Dar am stat foarte prost cu timpul liber în ultimul timp, iar de-aici în colo voi sta și mai prost. Asta e, trebuie să mai și muncesc, am stat degeaba destul.
    @ Bulgaru’: idem ca și pentru Marinela.
    Numai bine vă urez tuturor!

    Apreciază

  14. teo spune:

    Multzumesc

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s