Chestionar spre Ierusalim: Interviu cu Liviu Radu

Autor si traducator Liviu Radu este povestitorul cel mai bun din toate timpurile, daca oamenii de  dinainte aveau in fata focurilor cind se stringeau in amurgul serii un povestitor pe care toti il ascultau cu gura cascata ,noi cei moderni strinsi in fata pc-urilor il avem pe LIVIU RADU. Desi a debutat tirziu ca sa zic asa(1992 in revista Quasar nr.5 cu povestirea -Fata nevazuta a planetei Marte) Liviu Radu a reusit ca nimeni altul sa ne incinte cu povesti minunate in multele volume si publicatii in care au aparut pina acum povestirile lui.A cochetat la inceput cu romanul prin Trip-Tic(editura Dacia,1999) si sfirsind cu un roman care te cucereste irezistibil-Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor barbati foarte cumsecade(editura Eagle 2011), e una din acele carti rare pe care le citesti pe nerasuflate. L-am „cunoscut” pe Liviu cu volumul de povestiri Spre Ierusalim!, m-a cucerit definitiv si-am ramas de atunci fanul lui pe viata, ca om dealtfel remarcabil l-am cunoscut prin 2006 si astfel a inflorit o frumoasa relatie de prietenie. In rindurile ce urmeaza va prezint un interviu cu cel mai mare povestitor de la noi- Liviu Radu-REGELE PROZEI SCURTE ROMANESTI:

VN.La tirgul de carte sf Final Frontier II recent desfasurat ai primit Premiul Galileo pentru intreaga cariera, privind in urma de ce ai debutat asa de tirziu si de ce ai ales SF&F si nu mainstreamul?

LR.Am o profesie care-mi place foarte mult, care-mi ocupa tot timpul (pentru că lucram de dimineață până noaptea târziu) și care necesită multă imaginație (eram analist-programator). O meserie în care e nevoie să scrii toată ziua – tot soiul de documentații, ghiduri de utilizare, referate și alte chestii. În ultimii patruzeci de ani am scris zilnic cam același număr de pagini. În 1990, am fost numit director-adjunct (dupa câțiva ani am ajuns director) al Centrului de Calcul în care lucram din 1971. Și trecând în domeniul administrativ, am descoperit că nu mai aveam cum să-mi consum excesul de imaginație. Și, ca să-mi găsesc ceva de lucru, m-am apucat să traduc. Am descoperit, cu surprindere, că mulți autori cunoscuți și la noi nu scriau prea grozav. Adică, mi-am spus, așa ceva pot să scriu și eu. De ce nu am ales mainstream? Păi… eu scriu și proză fantastică – adică mainstream. Dar am nimerit în domeniul SF&F destul de întâmplător – în 1992 s-au organizat mai multe concursuri de literatură SF. Am scris niște povestiri special pentru ele, le-am trimis, unul dintre texte i-a plăcut lui Alexandru Mironov, care a rugat-o pe Mihaela Murariu-Mândrea să mă caute și să mă întrebe dacă sunt de acord să publice textul în revista Quasar. Doamna Mândrea a sunat la telefonul pe care-l trecusem în foaia de concurs și a dat de secretară, care i-a explicat că ”domnul director a fost operat și e la Câmpina, în convalescență” . Atunci a cerut telefonul de la Câmpina. Nicoleta – o fată minunată – a sunat, mi-a povestit ce s-a întâmplat și m-a întrebat dacă să-i dea numărul de telefon. Am fost de acord, peste zece minute m-a sunat doamna Mândrea, care mi-a povestit ce voia și a sfârșit prin a mă invita la cenaclul String. Când m-am întors în București, m-am dus la cenaclu – și am continuat să mă duc vreo trei, patru ani de zile. L-am cunoscut acolo pe Mihai Grămescu, apoi pe Costi Gurgu… dar l-am cunoscut și pe Ionuț Bănuță și pe Pavel Constantin, de la Anticipația. (care mi-a cerut pentru revista respextivă textul pe care l-am citit la prima mea participare la vreun cenaclu, Aman ori aman fac aman). Și așa am ajuns la Anticipația, unde l-am cunoscut pe MDP – pe Albescu îl cunoșteam, că fuseserăm colegi de facultate, și la JSF, unde am cunoscut o grămadă de lume. Adică, dintr-o simplă întâmplare, am pătruns într-un mediu în care m-am simțit atât de bine, încât n-am mai vrut să plec. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi participat la un concurs mainstream – nu cred că aș fi avut succes. Oricum, din cele de mai sus puteți să vă dați seama că am nimerit în mediul SF datorită insistenței Mihaelei Murariu-Mândrea (căreia îi sunt foarte recunoscător).

VN.Primul roman a fost Trip-Tic aparut la edituraDacia, care este povestea nasterii acestui roman? Dar a celorlalte-Optiunea,Spaime, Waldemar,Modificatorii si ultimul (cred ca cel mai superb roman citit de mine!) Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor barbati foarte cumsecade (of,doamne! de ce ai ales titlul asta lung?)?

LR. Povestea nașterii unor romane? Dar cine le mai știe? Despre Trip-Tic știu doar că l-am scris și că Horia Ursu, care preluase organizarea unei colecții SF la editura Dacia, mi-a cerut un text în format electronic (pe vremea aceea, multă lume mai folosea încă mașina de scris). Romanul meu era scris pe calculator, i l-am trimis și l-a publicat… Opțiunea, Spaime și Waldemar au fost scrise în perioada 1996-1997, ele s-au dorit a fi răspuns la niște teorii care circulau în perioada aceea în fandom și pe care le susțineau cei de la Nemira: că publicul nostru nu-i amator de fantasy și de horror, deci autorii români n-au de ce să scrie așa ceva, că amatorii de SF nu sunt interesați de religie și nu se poate scrie SF cu caracter religios, și alte asemenea minuni care, după cum vedeți, au fost contrazise de viață. Numai că una e să fi publicat Waldemar în 1996 și alta e să-l publici în 2007, după ce piața a fost năpădită de literatura fantasy (al cărui succes a fost datorat, în mare parte, faptului că publicul a descoperit un gen ce-i fusese ascuns cu multă grijă). Cât despre titlul Chestionarului, l-am ales în deplină cunoștință de cauză, ca să atrag atenția asupra cărții. A fost scris special pentru concursul organizat de Eagle, care cerea cel puțin trei personaje, istorie contrafactuală și subiect de interes internațional. De unde trei personaje? Așa că am inventat un chestionar, pe care să-l completeze trei femei… cărora le-am găsit ceva în comun. Inițial, tema istorică fusese una românească – mă pasionează povestea lui Despot Vodă, dar povestea asta n-o știu nici măcar toți românii, deci evident că n-ar fi fost de interes internațional, așa că am revenit la un alt subiect care mă interesa, Stalin și Hitler…

3.Esti regele prozei scurte romanesti, cu povestiri superbe numai una si una care dintre ele iti este cea mai draga ? Ne poti face un top 10 al preferintelor tale?

LR. Cea mai dragă poveste îmi este Ghicit de seară – pentru că este prima mea poveste, scrisă prin 1970… Un top al preferințelor mele… cam greu, mie îmi plac toate, oricum, nu pot face un clasament, o să înșir niște povești care îmi plac mai mult:

– Mesagerul

– Crocodilul

– Scrisori din fortul de la marginea imperiului

– Iată, vin colindătorii

– Spre Ierusalim!

– Epitaf pentru Laura

– Anul în care nu vor veni zangorii

– Ultima ispitire a sfântului Anton

– Yildirâm

– Dulce durere, domoală, discretă…

VN.Ai ales un subgen al sf&f care implica multa munca de cercetare si cunoasterea istoriei -distopia si ucronia plus calatoriile in timp- de ce aceste viitoruri posibile ? De ce aceste trecuturi posibile?

LR. Mi-a plăcut istoria de mic – prima mea carte a fost De la întemeierea Romei, de Titus Livius, au apărut în timpul copilăriei și adolescenței mele multe cărți de acest fel – Plutarh, Herodot, etc, cărți de autori care scriau o istorie ce se putea citi ca o poveste. Am vrut să studiez istoria, dar vremurile m-au împins spre Politehnică (n-am regretat, calculatoarele mi-au plăcut și ele…) Dar am continuat să citesc istorie cu aceași plăcere. Și, bineînțeles, există în istorie nenumărate momente în care lucrurile ar fi putut s-o ia pe un alt făgaș. Așa că, îmbinând pasiunea pentru istorie ca înșirare de evenimente trecute cu meseria de analist (care te obligă să te întrebi ce se întâmplă dacă schimbi câte ceva), am ajuns să fiu atras de ucronii (atenție, ucronia este o istorie abătută de la făgașul ei, dar care respectă aceleași legi istorice; istoria alternativă este o altă istorie, care n-are nici o legătură cu regulile și legile istoriei existente)

VN. Esti unul din cei mai buni traducatori de la noi, ce carte ti-a placut cel mai mult sa-o traduci? Ce alte „minuni” traduse mai ai prin sertare dar nepublicate?

LR. Cel mai mult mi-au plăcut Nicăieri, de Neil Gaiman, și cele două romane din seria Cris Snow, a lui Dean Koontz. Nu prea mai am mare lucru prin sertare, în general am tradus ce mi-au cerut editurile, deci rareori cărțile traduse n-au fost publicate. S-a întâmplat însă ca o carte foarte bună – Castelul seniorului Valentine, de Robert Silverberg, să nu mai fie publicată de RAO.

VN.Ce pasiuni are omul si scriitorul Liviu Radu? Care este cea mai mare dorinta a ta?

LR. La vârsta mea, nu mai ai pasiuni – doctorii nu-ți dau voie să mai faci nimic. Cea mai mare dorință? Să-mi văd nepoții la facultate (având în vedere că cel mai mare abia a intrat în clasa zero, e vorba de o perioadă cam lungă…)

VN.Ce volum de povestiri sau roman ai in pregatire? Ai ceva planuri pentru viitor?

LR. Am un roman în pregătire – ceva mai mainstream. Și aș putea să mai strâng ceva povești nepublicate, într-un volum…  Planuri de viitor? Deocamdată nu.

       

VN. Volumul care m-a cucerit pe viata a fost Spre Ierusalim! unde sunt niste povestiri absolut minunate(acolo este si o povestire unde este pomenit cosmodromul de la Slobozia, sic! 🙂 ), de unde iti vine inspiratia sau ideile pentru asemenea povestiri?

LR. Știu și eu? N-am fost atent la chestia asta. Presupun – dar nu sunt sigur – că ideile îmi vin când încerc să adorm – sufăr de insomnie de când mă știu și zac în pat ore în șir, gândindu-mă la tot soiul de prostii, până mă ia somnul…

VN. Stiu ca ai mai multe texte nepublicate,vor vedea vreodata lumina tiparului?

LR. Mai am texte nepublicate, dar mă îndoiesc că merită să vadă lumina tiparului. Le păstrez doar din sentimentalism

VN. Daca ai putea sa te intorci in trecut ce ai schimba? Ar fi mai multe carti aparute scrise de Liviu Radu?

LR. E greu de spus. M-am gândit de multe ori la lucrurile pe care le-aș schimba. Dar nu cred că ar influența în mod pozitiv activitatea mea literară.

VN. In incheiere un mic discurs pentru fani si cititori

LR. Dragi soldați, de pe piramide vă privesc multe secole de istorie! Vom lupta și vom învinge! Sacrificiile mici de azi vor duce la sacrificiile mari de mâine!

Nefiind nici politician, nici conducător de oști, nu mă pricep la discursuri. Sunt mare amator de stat la palavre, dar asta-i altceva.

Nicu vrea câteva cuvinte pentru fani și cititori.

Nu-mi vine nimic în minte, așa că o să vă spun o poveste

Scriitorul

   Într-un moment de plictiseală, Domnul Dumnezeul nostru a creat un om pe care l-a înzestrat cu talentul de a scrie cărți care să placă tuturor.

Și omul acela a scris cărți pe care criticii le lăudau, pe care cititorii le admirau, iar editurile se băteau să i le publice.

Iar după ani și ani plini de succese, omul acela a ajuns în fața Domnului.

Plin de curiozitate, Domnul a luat una din cărțile individului și a citit-o. Era o carte plină de profunzime, de o înțelepciune inimaginabilă, în care găseai toate întrebările fundamentale, dar și toate răspunsurile.

O carte demnă de admirație.

Apoi Dumnezeu și-a amintit că El însuși îl înzestrase pe omul acela cu un talent unic și a dorit să vadă cum ar fi arătat cartea aceea, dacă ar fi fost lipsită de harul de a place tuturor.

A înlăturat vraja pe care El o stabilise.

Iar cartea s-a schimbat și în locul ei a rămas o oglindă.

Adică fiecare autor șlefuiește o oglindă. Dacă vă recunoașteți în ea, atunci vă place cartea. Dacă imaginea e deformată, vă amuză. Dar dacă nu deslușiți nimic, n-are ce să vă placă. Cititorii sunt coautori, gustul lor determină succesul sau insuccesul unei cărți. Dacă cititorii sunt inteligenți, atunci vor aprecia autori de valoare. Și reciproc. Fiți inteligenți – iar după aceea o să vă dați seama dacă e cazul să vă placă scriitorul Liviu Radu sau nu. Eu aș prefera să vă placă, dar oamenii inteligenți judecă independent și nu țin seama de preferințele altora…

Pentru delectarea cititorului am ales un fragment dintr-o povestire senzationala a lui Liviu Radu, parerea mea este ca ar trebui si ecranizata, Iata vin colindatorii.

IATA,VIN COLINDATORII..

„Ningea de două zile. Fulgii mari cât palma, cenuşii, curgeau fără încetare, de parcă acolo, sus, cineva răsturnase o căruţă cu pene de gâscă sălbatică.

–  Pe vremea mea, spune bunicul, privind pe geam, zăpada era albă…

–  Albă? se miră tata. Ai mai apucat zăpadă albă?

–  Da… Şi ne băteam cu bulgări de zăpadă… Făceam oa­meni de zăpadă…

–  Tot timpul se laudă cu ce-a văzut înainte să mă nasc eu, râde bunica. Semn de ramolisment… Vorbeşte mereu despre ce s-a întâmplat în vremurile de dinainte de…

Tata o întrerupe:

–  Dacă o să ningă în ritmul ăsta, diseară ne trezim cu Colin­dătorii…

–  Păi, nu-i Ajunul Crăciunului? îi răspunde bunicul. Ce fel de Crăciun ar fi ăla fără Colindători?

–  Aş fi preferat un Crăciun fără zăpadă, mârâie tata. Îţi dai seama că o să acopere gropile, barajele de sârmă ghimpată şi zonele minate? S-ar putea să nu mai ajungem să sărbătorim Crăciunul.

–  Cum o da Dumnezeu… oftează bunicul. Om trăi şi om vedea…

–  Tu, ăla micu’, zice mama, du-te şi dă apă la vaci! Şi nu te juca în zăpadă, că o să-ţi cadă părul şi dinţii!

„Ala micu'” sunt eu. Am zece ani, dar n-am nume. Toţi îmi spun „ăla micu'”. Abia aştept să se nască alt copil în familie, să nu mai fiu ăl mai mic…

Ies în curte. Încă din prag mă izbeşte valul de frig, deşi mă încotoşmănasem zdravăn. Zăpada s-a aşternut într-un strat gros. Peste un metru. Are dreptate tata. Dacă o să continue în ritmul ăsta, până diseară astupă groapa din jurul curţii… Căra­rea pe care a făcut-o Vasile de dimineaţă e doar o adâncitură, abia vizibilă, în stratul cenuşiu.

Iau o mână de zăpadă. E rece şi pufoasă… „Nu te juca în zăpadă că o să-ţi cadă părul şi dinţii”… Aiurea! Ăştia marii nu ştiu ce să mai inventeze ca să te sperie. Ce poţi să păţeşti dacă te joci în zăpadă? Să te alegi cu o răceală zdravănă! Şi atunci, cine-o să dea apă la vaci şi grăunţe la păsări, cine-o să care lemne din magazie, şi toată sumedenia aia de treburi mărunte din gospodărie, pe care le face, întotdeauna, „ăla micu'”?

Mă îndrept spre fântână şi las ciutura să coboare. Se opreşte înainte de a intra în apă. Să fie chiar atât de ger c-a îngheţat apa din fântână? Ridic ciutura grea, trăgând de funie, şi-i dau dru­mul. Gheaţa trosneşte, aud bolborositul apei ce năvăleşte în ciubărul de lemn. Eliberez cumpăna, iar ciutura apare la margi­nea ghizdului. O apuc şi o răstorn în găleata de tablă. Mă împle­ticesc prin nămeţi, până la grajd. Când deschid uşa, mă năpă­deşte aburul cald, mirosind a paie şi a bălegar…

Când termin cu adăpatul vitelor, abia mai văd pe unde merg. Ce repede s-a înserat! Cerul e negru, iar zăpada continuă să cadă…

Mă duc în casă şi mă opresc drept lângă sobă. Mâinile îmi sunt roşii de frig. Mă scutur de omăt ca un câine ud, apoi privesc în jur.

Nu mai recunosc nimic. În timpul cât am fost afară, restul familiei scosese pereţii despărţitori şi-i înşirase lângă zidurile groase, din buşteni tencuiţi cu lut. Dulapurile, paturile, mesele, răsturnate în faţa uşilor. Lucrurile mărunte, vesela, îmbrăcă­mintea fuseseră duse în beci.

Casa se transformase într-o fortăreaţă.

Aşteptam Colindătorii…”

A relatat din fata pc-ului fanul de serviciu Voicunike.

posted by voicunike