La Cercuri : Interviu cu DORU STOICA

Posted: Martie 10, 2012 by fansf in SF
Nascut pe 19 decembrie in timpul dinastiei Genostida chiar in vremurile tulburi ale primului razboi al petrolului dintre Caribi-Arawak si Cibcia, Doru Stoica este unul din cei mai mari povestitori ai neamului romanesc.Imbinind in mod armonios rusticul cu modernul ce iese din mainile lui este arta pura iar efectul asupra cititorului este unul plin de umor si de destindere. In rindurile de mai jos vom descinde direct in lumea fermecata a scriitorului DORU STOICA cu un interviu proaspat ca painea calda.
VN. In anul 1994 ai debutat in JSF cu povestirea „Paznic de Noapte”, cum a fost la momentul debutului, povesteste-ne despre acele vremuri?
 DS. Ohoo, o luăm de la Adam si Eva ! Hai sa iti spun chiar de la inceputul inceputului: mâncarici in degete am avut intotdeauna – cred că aveam vreo 10-12 ani când m-am apucat să scriu , nu îmi mai amintesc şi nici nu mai contează ce scriam. În câţiva ani mi-a trecut. Pe urmă m-am apucat de electronică (montaje, tranzistori, sarme etc). Mi-a trecut si asta. Arte martiale, bifat, trecut. Modelism, sporturi si hobby-uri nenumarate, toate au venit si s-au dus. Era suficient sa devin bunicel si mi se parea suficient- treceam la altceva. Pe la vreo 20 de ani mă îndeletniceam cu sculptura şi desenul. Asta se întâmpla în plină studenţie, in ’93 cand în loc să învăţ îmi petreceam timpul pe la Casa de Cultura a studentilor sau in barul universităţii desenând. Intr-o zi imi zice un prieten „bă, de ce nu publici tu desenele astea in JSF ?” Eu: „Ce-i aia ?” Si mi-a pus in brate un teanc de JSF-uri. Citisem eu SF gramada la viata mea dar pentru prima oara descopeream faptul ca grafica si literatura SF nu sunt in „sfere inalte” ci aici, printre noi, facute de oameni ca mine ! A fost un soc. Mi-a placut atat de tare ce se intampla intre pagini incat am trimis un desen si mi l-au publicat. La recomandarea unuia din Banuti am ajuns la o sedinta a cenaclului „Quo Vadis” si gata ! „Raul” a fost facut. Nu am mai iesit din fandom. Artele plastice le-am abandonat. M-a ajutat un pic si Ionut Banuta care mi-a zis ca habar nu am de desen dar mai importanta a fost o revelatie personala: de fapt eu desenam povesti, incercam sa pun (cu mijloace modeste) intr-o singura imagine o intreaga poveste. Si m-am gandit: de ce dracu ma chinui eu sa mazgalesc o poveste cand pot pur si simplu sa o scriu ? Si asa s-au nascut primele povesti, chiar si „Paznic” care chiar nu mai stiu cand a fost publicata- parca nu in 94, dar nu prea conteaza. Ce conteaza e ca JSF mi-a deschis o usa pe care am intrat si nu am mai iesit. Multi neaga asta, dar dupa mine JSF a creat cu adevarat o generatie.
VN.  De ce ai ales sf-ul  ca mod de exprimare?
DS. Pentru ca a existat JSF si „Quo Vadis”. Exagerand un pic pot spune ca daca aceiasi oameni s-ar fi invartit in jurul unei reviste de poezie religioasa sa zicem, probabil acum „poezeam” prin vreo biserica. Mi-a placut intotdeauna SF-ul dar nu l-am ales cu obstinatie- asa s-a intamplat.
VN. Ai fost unul din membrii marcanti ai grupului Quo Vadis?, cum a fost cind impreuna cu Ionut Banuta, Danut Ivanescu, Sebastian A.Corn,Caius Stancu,Catalin Ionescu, Don Simon si nu in ultimul rind Michael Haulica, ati scris superba antologie Motocentauri Pe Acoperisul Lumii?
DS. Nu am fost marcant, nenica ! Am fost un membru „cuminte” al Quo Vadis ! Pe vremea aia daca veneai la intalniri si il luai de guler pe unul la intamplare descopereai in el un personaj care are ceva de spus. Eu eram doar pe acolo, „cel mai tinar dintre cei batrani” daca vrei. Batranii (Don Simon, Danut Ivanescu, Catalin Ionescu) m-au incurajat si mi-au modelat scriitura (chiar si numai prin exemplul lor personal)… tot ei se fac vinovati de intrarea mea in Motocentauri. Proiectul exista, e creatia lor, eu doar am fost ajutat sa intru in el ulterior- nu pot sa imi asum nici un merit in afara de acela de fi scris doua texte pentru antologie. In rest a fost frumos, ne intalneam pe la carciumi si terase, citeam de pe foile asezate inghesuit printre sticle si foloseam scrumierele ca presse-papier. Ospatari mai specializati in SF ca aia de la carciumile alea nu cred ca vor mai exista in lumea asta.
VN. La editura Millennium Books a aparut volumul INTRE BARIERE in care s-au adunat toate textele tale care sunt lovite de geniul rustic al romanului, ce sentimente te-a incercat la vederea volumului? Ce a insemnat pentru tine acest volum?
DS. Eh, exagerezi cu geniul nene. Volumul s-a nascut greu. Daca nu ar fi existat „doctorii” Marian Irimia si Michael Haulica si acum as fi insarcinat cu el. Povestirile existau (cu exceptia „Cercurilor” parca), scrise de mult dar nu erau chiar „legate” , nu exista o selectie si mie imi era atat de lene sa ma apuc de asa ceva ! Prietenii m-au batut la cap pina m-am apucat. Am scris si „La Cercuri” special pentru volum apoi nu am mai vrut sa stiu de el- mi-am vazut de treburi. In 2009 Michael si Horia au scos volumul si le sunt foarte recunoscator pentru asta. M-am bucurat cand l-am vazut dar multe saptamani nu am avut curajul sa pun mina pe carte si sa recitesc vreunul din textele de acolo. Apoi au aparut fanii (ca tine) care mi-au spus cat le-a placut si am inceput sa mai “prind inima”. Sunt inca surprins de reactiile pozitive la cartea aia. Sunt texte mai vechi si inca evit sa le recitesc ca sa nu am regrete ca nu am spus ceva intr-un al fel.
VN. Ai primit de curind premiul Vladimir Colin, ai avut emotii? Este o implinire pentru tine?
DS. Am avut emotii. Respect enorm fiecare membru al juriului si m-am bucurat cu adevarat cand a fost anuntat premiul. Este cu adevarat o implinire.
VN. Ce planuri ai de viitor? Pe cind urmatorul volum de povestiri?
DS. Am avut o perioada cand nu mai credeam ca voi mai scrie pina voi avea 70 de ani. Deja abandonasem scrisul, imi construiam casa, ma apucasem de fotografiat ca hobby (boala mea- schimba hobby-urile periodic ca sa nu te plictisesti). Stiam totusi ca voi reveni candva si ma gandeam ca o voi face doar ca sa imi ocup timpul dupa pensionare sau ca sa imi “rotunjesc pensia”. Si mi-a revenit cheful de scris – in parte si datorita prietenilor: vreau sa scriu cat mai mult- ramane sa gasesc timpul si dispozitia pentru asta. Nu stiu daca va fi chiar un volum de povestiri- poate va fi ceva intre roman si culegere de proza scurta. Am niste idei dar sunt inca in faza de “ou”. Tinand cont ca “Intre Bariere” a avut nevoie de 15 ani ca sa se nasca, urmatorul volum o sa apara undeva intre 2012 si 2027. Nu stiu daca va fi SF sau altceva dar va fi. Intre timp sper sa pot scrie macar 3-4 povesti pe an.
VN. De ziua mea am primit de la tine cel mai frumos cadou din viata mea , o povestire care m-a lasat mut de uimire si care va aparea in curind si pentru marea masa a cititorilor, de unde iti vine inspiratia? Scrii cu inima sau cu sufletul?
DS. Habar nu am cu ce scriu. Probabil cu toate odata. Am eu o comparatie care ma obsedeaza in ultima vreme si care se potriveste de minune aici: imagineaza-ti un cotet de gaini pe inserat, cand se aduna ele la culcare. La inceput cotetul e gol, apoi incepi sa aduni idei si personaje, astea sunt gainile- nu te grabesti- le prinzi si le bagi acolo. Una alba, una rosie, una porumbaca. Apoi apar fraze care iti vin in minte: alte gaini. La sfarsit apar personajele principale: motatele, la cotet si cu ele. Tot asa pina se umple cotetul de gaini adormite. Cand ai prins si ai bagat inauntru si cocosul (asta pentru mine e sfarsitul povestii) iei o lopata si tragi una tare de tot in perete ! Momentul cand tasnesc toate afara intr-un valmasag de cotcodaceala si gheare si ciocuri si fulgi e cel in care ma apuc sa scriu povestea. O scriu in 2-3 ore, fara pauze sau cu minimum de intreruperi. Cu greseli, cu repetitii, locuri comune, nu conteaza. O singura suflare. Alerg spre sfarsit si ma bucur de momentele alea enorm. E partea cea mai frumoasa. Pe masura ce scriu se schimba toate: si ideile, si personajele- iese putin altfel decat ma asteptam si iar ma bucur. A doua zi recitesc si mai aranjez pe ici pe colo cate o motzata sau golasa si gata. Daca recitind povestea a treia zi nu rad macar o data de unul singur inseamna ca am gresit ceva. Asa a fost si cu povestea pe care ti-am trimis-o tie. Am prins tarziu personajele, le-am asteptat ceva si le-am prins cu mare incantare, dar ideea e simpla si clocita de mult. A fost nevoie doar de o lopata cand a fost cotetul plin.
VN.Ai primit din partea blogului FANSF  un premiu special pentru povestile superbe care ne-au incintat inima, esti mindru de aceasta realizare?
DS. Sigur ca da. Sunt un fan al cititorilor mei- incerc sa nu ii dezamagesc si sa le aduc un zimbet. Iar voi faceti o treaba extraordinara cu blogul. Aveti un entuziasm care imi aminteste de zilele frumoase ale JSF-ului. Va citesc aproape saptamanal.
VN. Cum se impaca omul Doru Stoica cu scriitorul Doru Stoica? Ce pasiuni ai?
DS. Omul (sau oamenii) si scriitorul se mai cearta din cand in cand dar in general se ajuta. Omul-inginer il ajuta pe scriitor sa faca povestea ordonata, scriitorul il ajuta pe inginer sa faca mailurile de serviciu si caietele de sarcini explicite si pe intelesul tuturor. Omul-taran ii tolereaza pe amandoi in mintea lui cand taie pomii primavara, omul-familist are grija ca toti ceilalti sa se simta bine si sa nu aiba griji. In afara scrisului am pasiuni obisnuite: imi place sa fac lucruri din lemn, sa ingrijesc pomii, sa conduc masina, sa calatoresc prin tara, sa navighez pe web aiurea, sa reusesc sa imi fac treaba bine la serviciu, sa beau un pahar de vin, sa fac un gratar… din astea domestice. Scrisul e oaia neagra- restul sunt albe.
VN. Stiu ca nu poti veni la decernarea Premiilor Fansf, ai vreun mesaj pentru public?
DS. Admir oamenii care reusesc sa se rupa de realitatea imediata pentru a trai si in alta lume. A povestilor scrise, a filmelor. Oamenii acestia ne dau puterea de a continua sa facem ceea ce facem.

VN. In incheiere citeva cuvinte pentru fani si cititori dar si pentru fanul tau numarul 1.
DS. Nu stiu cat conteaza dar eu pentru voi scriu. Daca nu ati exista ar fi placut sa scrii dar nu ar mai fi cu adevarat magic. Monsieur Voicu, mataluta ai un loc special in lumea mea. Sa nu te miri daca te bag la cotet intr-o zi.
In incheiere ca bonus va prezint un fragment din povestirea La Cercuri

LA CERCURI

                                                                                                                                Doru Stoica

Că bine mai era la Cercuri, Doamne, începeam să ne adunam duminica dimineaţa, coboram de pe străduţe înfofoliţi în pufoaice şi broboade, apoi urcam din nou dealul spre căminul cultural, cu toţii, tineri şi batrâni, aburul răsuflărilor izbucnea ici şi colo de sub căciuli, câte un copil lua un lemn şi zdrăngănea pe garduri stârnind câinii şi scuturând zăpada de pe porţi, două câte două, femeile mergeau cu pauze încremenind în mijlocul frazelor, în mijlocul străzilor, în mijlocul satului, ‘ai nu mă-nebuni !, aşa a făcut nenorocitu’??, apoi îşi reluau drumul clătinând din broboade, treceam pe la poarta bisericii, părintele Ilie tot mai spera, astepta să vadă doar doar o intra vreunul şi la el dar speranţele îi erau deşarte, şirul de babe în care îşi pusese nădejdea se scurgea uşor prin faţa ochilor lui duşmănoşi, n-avea nimeni nimic cu el, doar că vremurile o luaseră înaintea lui iar noi nu mai aveam timp de pierdut, eram bătrâni încă de la naştere, şi prea hulpavi eram să trăim raiul de aici până la cel promis de Sfinţia-Sa, ne îndreptam spre căminul cultural cu toţii, purtând în buzunare bateriile, asta era regula, ne spusese Sile Administratoru’, bă, când veniţi luaţi si baterii cu voi că eu nu bag curent în dărăpănătura asta de cămin din banii mei, aşa că luam baterii de la orice magazin, până şi la la moară sau la povarnă găseai baterii pentru că toţi ştiau de boala noastră cu cercurile şi toţi ne împărtăşeau păcatul, ne înşiram frumos la intrarea în cămin şi ne aşteptam rândul la cercuri, câte unul se apuca să facă glume pe seama femeilor care se mai ruşinau de faptul că erau acolo, femei în toată firea veneau să viseze, ele se înghionteau şi rîdeau pe sub mustăţi, apărea şi Sile, demn, mândru, pe bicicleta lui cea nouă, îi făceam loc respectuoşi, dădea din cap numai, nu deschidea gura, descuia şi intram odată cu soarele de dimineaţă în încăperea întunecoasă, făceam să scîrţâie duşumelele vechi din scândură de brad, ne îmbulzeam să apucăm loc pe scaune, ne descheiam la nasturi, ne suflam nasurile, ne dregam glasurile, ne împachetam căciulile si aşteptam cuminţi să vină Sile, care apărea într-un târziu, rînjind, cu o ţigară în colţul gurii, cu un braţ de cercuri înşirate pe mînă, trăgând dupa el un snop de cabluri colorate, se oprea la fiecare şi alegea de pe mână un cerc de alamă, semănau cu cununiile de la biserică, cercurile alea, dacă stau să ma gândesc un  pic, punea cununa lucioasa pe fruntea omului, dacă nu se potrivea bombănea şi cauta alta înjurând căpăţânoşii, trecea mai departe, dă, bre, basmaua aia jos, cum vrei sa pui cercu’ daca ţii basmaua pe cap ? se conformau babele repede repede, numai să nu se supere dom’ Sile, copii râdeau cu gura până la urechi, bărbaţii clătinau din cap atotştiutori, băi Sile, vezi să nu mă mai strângă ca data trecută, că m-a durut capu’ trei zile, mai zicea câte un bărbat, pai nu de la asta te-a durut bre, râdea Sile şi îi şoptea la ureche doua trei vorbe şi omul se înroşea ca pătlăgica, trăgea Sile de cabluri, le înşira printre picioarele scaunelor vechi din lemn lăcuit apoi le lega la cercuri, hai, sunteţi gata ? ne striga el, gata, ziceam noi, acum băgaţi bateriile în păstaie, şi băgam bateriile în păstaia crescută pe şirul de cabluri legat la cununiile de pe capetele noastre si abia atunci se făcea întuneric cu adevărat, nu dura mult dar era cel mai al naibii întuneric pe care îl trăisem, apoi începea să se lumineze uşurel şi fiecare din noi ne trezeam în lumea pe care ne-o clădiserăm în săptămânile trecute, unii se trezeau la malul mării, alţii în vârful munţilor, orfanii căpătau mame, orbii căpătau vederea, neputiincioşii căpătau haremuri, săracii bogaţie şi plictisiţii adrenalină, totul depindea numai de tine, puteai sa fii cine vrei şi unde vrei, umblau bîrfele prin sat despre cercul fiecăruia, că Gheorghe îşi făcuse cercul cu ajunul Crăciunului, împărăţea acolo peste un neam prosper şi vesel, de cum intra în cerc îl aşteptau copiii şi nepoţii pe care nu îi avusese niciodata, înjunghiau porcul şi sângele scurs pe zăpadă era mai roşu şi mai real decît cel adevărat, mâncau pomana porcului şi beau vin bun, că Vasile care nu avusese în viaţa lui pământ era chiabur şi ara de dimineaţa până seara cu mâinile lui un ogor mare cât lumea, că Ioana lui Purice făcea pomană pentru soacră-sa, că soacra Ioanei lui Purice îl însura pe fiu-său cu o fată de măcelar, că Ion Porcaru o ţinea pe Claudia Schiffer în hambar că Marin are o motocicletă de mii de dolari cu care fugea de nebun pe malul mării, şi câte şi mai câte, de durau de dimineaţa pînă în crucea prânzului, în timpul ăsta se lăsa liniştea în căminul cultural, Sile fuma şi se plimba printre noi, mai trăgea de cîte un cablu să vadă daca e bine prins, mai aduna cîte o broboadă de pe jos şi o punea posesoarei în braţe apoi, spre amiază ducea coşul cu baterii uzate la gunoi pregătindu-l pentru noua şarjă, se mai uita la ceas, se milostivea să ne mai lase un pic, apoi se îndrepta spre colţul lui unde avea un laptop verde cu plasticul sărit pe alocuri, cu ecranul brazdat în 3 locuri de dungi roşii, cu tastele şterse de mult, meşterea cîte ceva, deschidea ferestre în cercurile unora, mai striga la câte unii să se potolească, cu voce de Dumnezeu furios striga Sile în cercuri, mai rîdea în barbă de ce vedea numai el, într-un sfîrşit închidea laptopul se ridica şi trăgea draperiile, ni se stingeau lumile şi se aprindeau vechile dureri, ne întorceam în sat unul cîte unul, Sile ne dădea afară fără să îi pese de entuziasmul unora sau de durerea altora, doar pe Marin îl mai lăsa să stea cu cercul pe cap, uneori stătea cu zilele, nu îl invidiam, ştiam noi cu Marin bucăţi dintr-o poveste pe care doar Sile o ştia în întregime, Marin nu era un neica nimeni dar nici deşteptul satului nu era, la începuturi era într-un singur fel celebru doar: se născuse urât din cale afară, lumea zicea că mamă-sa se speriase de pândarul cimitirului îmtr-o noapte prin ‘49 când căra apa pentru soacră-sa, ăla sărise gardul şi o luase de mână, şoptindu-i vorbe dulci că o avea la inimă de mult, femeia se speriase ca de moarte şi urlase cât o ţineau bojocii, amuţise vreo două săptămâni şi taman atunci rămăsese grea cu bărbatu-său, peste şapte luni se născuse Marin, urât de îl scăpase părintele în cristelniţă la botez, de aia lumea îi zicea Marin a’ lu’ Speriata, nu avusese o copilărie frumoasă Marin, muncise din greu, de mic, pe pămîntul lui tată-său, luase bătaie cu ghiotura, apoi se angajase la Combinat, cât era ziulica de lungă îl trimiteau şefii de pe acolo să închidă robineţii ăi mai mari, că avea putere, se bucurase de milostivenia deghizată în poftă de sex a câtorva femei de serviciu mai miloase, ajunsese chiar şef de echipă prin ‘83 dar nu i se urcase la cap, rămăsese acelaşi om urât dar apreciat de şefi şi de femeile de serviciu că era conştiincios la muncă şi altruist la împerechere, asta până de curând, vreo doi ani să fie de atunci, când ieşise la pensie şi se apucase de muncit pământul rămas de la tată-său, fără prea mare tragere de inima muncea omul, la cercuri în nici un caz nu ţi l-ai fi imaginat dar patimile nu aleg, aşa că se cam lipise de căminul cultural, nu era duminică să lipsească, în cercul lui la început nu era mai rău ca la alţii, era o insulă tropicală cum are tot omul, aşa cum vedeai în afişele de pe pereţii fostului cinematograf, de acolo luase şi modelul, o insulă mititică cu plaje aurii şi ape albastre, cu palmieri, verdeaţă multă şi cu un mic combinat petrochimic într-un colţ, prin care el conducea o motocicletă roşie ca focul, era singurul bărbat în cercul lui şi în combinatul lui, şef peste vreo douăzeci de instalaţii de cracare catalitică, mititele cât un saivan fiecare din ele, nu produceau nimic, decât zgomot şi un pic de praf ca să aibă femeile de serviciu ce şterge, erau vreo zece cu toatele, femeile astea, nu cine ştie ce frumuseţi dar zdravene şi în putere, ştergeau praful cu o îndemânare remarcabilă, aş putea spune, ducea viaţă de om cumpătat, Marin şi în cercuri şi afară, nu se auzise de vreo netrebnicie până la incidentul cu Ana, iarăşi un element social de la care nu te-ai fi aşteptat la blestemăţii, Ana era chiar stereotipul femeii din satul nostru, muncitoare din sărăcie, devotată bărbatului din urîţenie şi în general cumsecade din lipsă de imaginaţie, doar păcatul băuturii îl avea femeia (aici iarăsi se încadra perfect în peisajul satului), nu bea mult, doar dimineaţa o puteai mirosi, în rest nu se atingea de ţuică, era chiar o femeie normală, uscăţivă, osoasă, înaltă cît uşa căminului cultural, dacă stau să mă gîndesc un piculeţ acum îmi dau seama că era puţin cam înaltă, probabil de acolo avea cucuiele alea multe de pe frunte, că deh, pe la noi oamenii îşi fac uşile joase să nu iasă căldura, dar nu conta prea mult că nu se vedeau prea tare cucuiele şi oricum le acoperea cu basmaua trasă pâna deasupra sprâncenelor care îi umbreau ochii verzi spălăciţi, mergea un pic şchioapă Ana, de picorul drept în special dar asta numai vara pentru că iarna şchiopăta de stîngul, chestie de încălţăminte, probabil, în fine, o femeie cu totul şi cu totul normală, ca mai toate femeile din satul nostru, avea şi un bărbat, Stelică Ghioagă, iarăşi un om cumsecade care numai la beţie cădea în patima bătăilor şi se apuca să caute foştii comunişti şi să îi ia fugarească prin vii, numai ce îl vedeai că înşfacă un par din capul rîndului şi aleargă pe rândul de vie, era mic de statură şi îndesat iar dacă se întâmpla să fie vară şi viţa înaltă, zăreai doar vârful parului fugărind prin vii cîte o bască proletară, de aia îl mai numeam în joacă Parul Lui Dumnezeu, nu se supăra Stelică, era om bun în esenţă, avea doar boala asta cu comuniştii şi boala geloziei pe care Dumnezeu se milostivise şi i-o mai domolise facându-i femeia urîtă, în fine, acum spuneţi şi dumneavoastră dacă ăştia erau oameni de la care să te aştepţi la melodrame, vă jur că nimic nu s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost cercurile alea blestemate, Stelică nu prea dădea pe la ele dar Ana se cam spurcase, cred că de la ţuică i se trăgea că altfel era femeie ruşinoasă, se dusese prima oară într-o joi şi se uitase la ăi de stăteau frumos pe scaune cu cercurile pe cap, se hlizise şi ea cu chibiţii de pe margine de mutrele transfigurate ale visătorilor, apoi se mai uitase un pic la afişele de pe pereţi, zăbovise îndelung la unul cu o actriţă americană pe care nu mai ţin minte cum o cheamă, apoi scosese polul dintr-un buzunar şi bateriile din celălalt şi îl rugase pe Sile Adminu’ să o lege la cercuri, aflasem mai târziu că îşi înjghebase o gospodărie micuţă înăuntru, o casă albă cu ferestre verzi, două rînduri de roşii în curte şi în rest nimica, numai iarbă şi pomi, dar bateriile le consuma pe altceva: se făcuse frumoasă, luase chipul actriţei de pe pereţi, aşa cum şi-l putea aminti ea cu mintea ei înceţoşată, de necrezut dar făcuse treabă bună, Sile ne scosese pe ascuns la imprimantă ……….

Pentru cei interesati restul il gasiti in volumul INTRE BARIERE de DORU STOICA, aparut la editura MILLENNIUM BOOKS.
 posted by voicunike
Anunțuri
Comentarii
  1. […] este din inetrviul pe care Doru Stoica l-a acordat blogului FanSF. Like this:LikeBe the first to like this post. De michael • Posted in citate […]

    Apreciază

  2. „Semne bune anul are”

    Apreciază

  3. […] Recent laureat al Premiului Vladimir Colin pentru cel mai bun volum de proză fantastică (Între bariere), dar şi al unui premiu acordat de blogul FanSF, Doru Stoica revine în oferta Millennium nu doar cu proza inedită din Galileo 4 (detalii aici), ci şi cu o nouă ediţie a culegerii premiate. Între bariere e una dintre cărţile cele mai importante ale primului deceniu al mileniului, nu doar pentru iubitorii de F&SF, ci pentru literatura română în general, aşa că a publica o nouă ediţie a fost hotărîrea firească a editurii din colţu’ hărţii. Iată ce spunea Doru Stoica despre geneza poveştilor sale, într-un recent interviu acordat lui Nicu Voicu de la FanSF: […]

    Apreciază

  4. […] Recent laureat al Premiului Vladimir Colin pentru cel mai bun volum de proză fantastică (Între bariere), dar şi al unui premiu acordat de blogul FanSF, Doru Stoica revine în oferta Millennium nu doar cu proza inedită din Galileo 4 (detalii aici), ci şi cu o nouă ediţie a culegerii premiate. Între bariere e una dintre cărţile cele mai importante ale primului deceniu al mileniului, nu doar pentru iubitorii de F&SF, ci pentru literatura română în general, aşa că a publica o nouă ediţie a fost hotărîrea firească a editurii din colţu’ hărţii. Volumul este disponibil şi în format electronic aici. Iată ce spunea Doru Stoica despre geneza poveştilor sale, într-un recent interviu acordat lui Nicu Voicu de la FanSF: […]

    Apreciază

  5. Sandi spune:

    Baiat bun, Doru asta! Da’ ce ai omule bun cu bietele gaini? 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s