Interviu: Jurnalistul Marian Coman l-a învins pe prozatorul Marian Coman

Posted: Ianuarie 28, 2012 by fansf in Uncategorized

L-am descoperit pe Marian Coman in Helion 4/2006 cu o povestire superba care mi-a ramas vie in amintire, Tineretea doamnei Cala, povestire din care voi insera la sfirsitul interviului un fragment. Ce va mai pot spune este ca insusi Generalul a ramas placut impresionata de ea. Dupa ce a citit-o a exclamat “Wow! Mai vreau!” Dealtfel, toate povestile lui Marian Coman sunt absolut superbe.

Scriitor fin si cu o mina extraordinara, Marian Coman surprinde cu un ochi experimentat toate sentimentele omenesti in textele lui, dar mai ales o perioada, cea mai dulce din viata omului, copilaria, si, glisind intre fantastic si sf, pune pe tava in fata cititorului povesti remarcabile care iti ramin in amintire dar si la inima.

In rindurile de mai jos va prezint un mini interviu cu autorul cel mai drag inimii.

– Ai debutat in scris in ”Supernova” in anul 1995, ce poti spune cititorilor despre debut? Cum a fost?

– Publicasem deja câteva desene în Jurnalul SF când – printr-un ianuarie rece ca ăsta de acum – am ajuns la Iași și am citit primul text într-o ședință a cenaclului Quasar. Aveam 17 ani și eram tare mândru de ”Drumul spre iad”, povestea puștiului îndrăgostit până la contopire de o bicicletă. Îmi amintesc că Vlad Frânghiu m-a rugat să-i las textul și, o săptămână sau două mai târziu, tot Vlad a fost cel care a venit la Brăila și mi-a adus numărul din ”Supernova” cu textul meu tipărit înăuntru, dar și câteva zeci ori sute de lei, drepturile de autor pentru textul meu. Erau primii bani câștigați din literatură, primii bani câștigați din cuvinte scrise. M-am reîntâlnit cu Vlad Frânghiu acum două săptămâni și nu cred că am apucat să-i spun cât de mult înseamnă pentru mine. Cum, tot așa, n-am apucat să le spun celor care au crezut, de-a lungul timpului, în mine: Aurelius Belei, Mircea Cărbunaru, George Ceaușu, Lucian Merișca, Horia Nicola Ursu, Ștefan Ghidoveanu, Ovidiu Bufnilă, Cătălin Sandu și, mai ales, Michael Haulică, cel care se face vinovat de debutul meu editorial. Mai sunt mulți, mulți alții cărora nu am apucat vreodată să le mulțumesc. Unora nici nu mai am cum: Carmen Cozea ori Cătălin Bâcu sunt acum doar personaje principale în amintirile mele…

– In volum ai fost publicat apoi de editura Tritonic, „Nopti albe ,zile negre”, in anul 2005. De ce aceasta mare perioada intre debut si consacrare? Ai acumulat povesti pentru inima noastra? Pentru cei care inca nu au citit aceasta minunata culegere de povestiri trebuie neaparat sa citeasca Sevan, Degete , Decablat,Drumul spre iad, Usa de la baie etc.

– Adevărul este că scriu greu și că nu sunt mulțumit mereu de textele mele. Da, în 10 ani am scris textele din ”Nopți albe, zile negre”. În anii 90 și la începutul anilor 2000 era destul de greu să publici o carte, însă nici nu eram pregătit să-mi adun textele într-un volum. Cred că debutul meu editorial a venit la timpul potrivit. Mai devreme ar fi fost prea devreme, mai târziu ar fi fost prea târziu. Lucrurile s-au așezat parcă într-un fel anume. Am încheiat volumul, i l-am trimis lui Maic doar pentru feed-back-ul de care aveam nevoie din partea unui prieten și al unui scriitor pe care îl apreciez foarte mult și s-a întâmplat chiar atunci ca el să primească oferta de a coordona activitatea editorială de la Tritonic. Unii îi spun noroc ori șansă, alții destin, alții hazard. Eu nu știu cum să-i spun. Cartea mea s-a scris greu, dar a avut un travaliu scurt. Așa a fost, de fapt, cu toate textele mele.

– Esti prezent in multe antologii in care stilul tau inconfundabil te deosebeste din celelalte povestiri, unii ar spune ca este o risipa de talent. Care a fost motivul care te-a indemnat sa scrii si sa risipesti textele prin aceste antologii?

– Nu cred că este vorba de vreo risipă. O antologie este o carte în sine și am fost bucuros să pot oferi o povestire atunci când mi s-a cerut. Am fost extrem de onorat să-mi public textele în antologii realizate de Dan Silviu Boerescu, George Ceaușu, Vlad Frânghiu, Lucian Merișca, Michael Haulică, Horia Nicola Ursu, Jeff VandeMeer și mulți alții. Cred că sunt zece sau unsprezece antologii în care am câte o povestire. Unele texte au fost publicate în trei cărți, altele – precum Ușa de la baie – în patru sau cinci antologii. Selectarea lor a fost, pentru mine, o confirmare a faptului că nu am dat greș. Îmi pare rău că nu am putut să trimit texte pentru antologiile realizate de Mircea Pricăjan, Adrian Crăciun și Oliviu Crâznic. Risipă? Nici vorbă. Pentru mine este o sărbătoare de fiecare dată. Iar dacă textul meu mângâie ori zgârie ceva în mintea ori în sufletul celui care îl citește, bucuria e cu atât mai mare. Și o mențiune specială, cu mulțumiri, aprecieri și încurajări pentru Horia Nicola Ursu care investește în proza scurtă.

– La doi ani diferenta de la publicarea primului volum de povestiri ai aparut apoi cu un nou volum, Testamentul de ciocolata, o carte atit de buna incit nu-ti vine sa o lasi din mina. Ce te-a inspirat sa scrii aceasta carte?

– Multe lucruri, însă mi-e greu să spun de unde a început totul. În Sevăn, povestea care încheie volumul ”Nopți albe, zile negre”, m-am pomenit scriind despre ”Testamentul de ciocolată”, o carte cu ajutorul căreia poți călători între viață și moarte, între realitate și ficțiune, între normalitate și nebunie. Apoi lucrurile au venit de la sine.

– De la ce a pornit scrierea povestii Tineretea doamnei Cala? Povesteste-ne sursa sau motivul acestei povesti superbe.

– Am copilărit într-un oraș superb, Mangalia, până la vârsta de 6 ani, pe o stradă unde era o casă în curtea căreia creștea un smochin. Vara, copiii mai mari din fața blocului meu săreau gardul și furau smochine. Șoseaua aceea, casa, smochinul, toate imaginile acelea mi s-au înfipt în minte. Apoi… terminasem povestirea ”Testamentul de ciocolată” și voiam să știu cine era doamna Cala, personajul care-i teroriza pe copiii din povestea mea. Am avut cu toții, poate, în școala generală, o profesoară nesuferită ori, poate, dacă ai fost internat în spital pe când erai copil, o asistentă ori o infirmieră oribilă care țipa la tine și nu te lăsa să te joci ori te punea să dormi. Dar cum erau femeile acestea în tinerețe? Dacă profesoara nesuferită ori infirmiera oribilă, aflate acum la menopauză, dacă vreuna dintre aceste femei a fost, în vremea tinereții sale, cea mai frumoasă femeie din lume? Acesta era personajul meu: rupt între ce a fost și ce este, între ceea ce simte că este și ceea ce cred alții că este. Așa suntem toți, în fond: niciodată ceea ce cred alții că suntem. Și, de multe ori, nici măcar ceea ce credem noi că suntem. Iar doamna Cala, pe când era tânără și frumoasă, a început să se plimbe pe strada copilăriei mele. În anul în care am terminat povestea, m-am dus la Mangalia și am revăzut șoseaua de la care a început totul. Nu era deloc așa cum mi-o aminteam. Nu o revăzusem de vreo 25 de ani, iar acum mi se părea îngrozitor de îngustă, cu case mici și tufișuri în loc de copaci. Blocul în care locuisem nu era nici pe jumătate din cât îmi aminteam. Amintirile noastre sunt, uneori, fantezii amăgitoare. Dar cufundându-mă în reveria de la marginea lor, eu găsesc – îmi place să cred – farmecul poveștilor mele.

– Ca jurnalist in toate articolele tale se vadeste o mina de fier si o descriere perfecta a realitatii inconjuratoare, desi viata este asa cum este spui lucrurilor pe nume, volumul Teoria Flegmei.Apel la Mitocanie, aparut tot la editura Tritonic in anul 2008, o culegere de editoriale, surprinde exact portretul unei societati bolnave de coruptie si nedreptati, cum ti-a venit ideea acestui volum? Va mai fi si un al doilea volum? Si de ce glisarea asta de la scriitor la jurnalist?

– Sunt jurnalist fiindcă nu pot trăi din scris literatură și pentru că mă încăpățânez să trăiesc din cuvântul scris. Știu, presa nu mai este o profesie onorabilă, însă mă străduiesc să o fac cât de bine pot. ”Teoria flegmei. Apel la mitocănie” este o colecție de editoriale publicate de-a lungul timpul în cotidianul Obiectiv-Vocea Brăilei. A fost ideea lui Bogdan Hrib de la Tritonic să îmi adun cele mai bune texte într-un volum de publicistică, iar eu am avut surpriza să constat că, în ceea ce privește numărul de pagini, proza mea este cu mult mai subțire față de articolele scrise în ziar. Jurnalistul Marian Coman l-a învins pe prozatorul Marian Coman. Sper doar să nu-l omoare cu totul.

– Anul trecut ai facut o miscare indrazneata publicind in traducerea dealtfel foarte buna a Ralucai Chirvase si Carmen Dumitru Fingers and other Fantastic Stories pe Amazon, iar in topul vinzarilor pe luna decembrie ai ajuns cu aceasta carte pe locul 50, ce sentimente te incearca? Care este starea ta de spirit ca roman stiind ca ai ajuns la masa „bogatilor”?

– Am cunoscut-o pe Carmen Dumitru atunci când mi-a scris și mi-a cerut permisiunea de a lua textele mele drept temă pentru lucrare de masterat. Am fost măgulit – cum altfel aș putea fi? Carmen, absolventă de Filologie, s-a specializat pe retroversiune și, pentru teza de master a tradus câteva din povestirile mele.

”Fingers” a fost și rămâne un experimentGo to "Fingers and other fantastic stories" page

Am adăugat ”The Bathroom Door”, textul tradus în urmă cu câțiva ani de Raluca Chirvase și am vrut să văd ce se întâmplă. Am avut un schimb de e-mailuri cu cei de la Amazon fiindcă în august, atunci când am început experimentul, serviciul de self-publishing nu se putea folosi din România. Nu aveam niciun fel de speranțe, niciun fel de așteptări. Am aruncat cartea într-un ocean. După 6 luni, lucrurile stau cam așa: 250 de exemplare distribuite de Amazon, un parteneriat cu Ebookdeals.ro pentru varianta în limba română – încă nu știu cifrele de difuzare – câteva recenzii, semnale și prezentări pe site-urile de afară, un booktrailer care a depășit de multă vreme 1.000 de vizualizări pe youtube, o nominalizare la SF&F Translation Awards, contacte cu editori, jurnaliști și scriitori din spațiul anglo-saxon, și un plus de experiență ce poate fi folosit pentru proiectele viitoare. Fără o editură, fără agent, fără un serviciu de marketing specializat. ”Fingers” a fost și rămâne un experiment, dar și o etapă pe care am realizat-o intuitiv pentru un proiect mult mai amplu pe care sper să-l pun pe picioare până la finalul anului.Go to "Fingers and other fantastic stories" page

–  Ce planuri ai pentru viitor? Ce bunataturi ne mai pregateste scriitorul Marian Coman in bucataria lui? Dar jurnalistul Marian Coman?

– Pe scurt: o antologie, un roman, o piesă de teatru, o colecție de editoriale. Niciunul dintre ele nu știu, însă, când va fi gata.

Ce pasiuni are scriitorul Marian Coman? Ce ne poti spune despre tine?

– Călăresc o mică motocicletă, citesc, scriu, iubesc, uneori mai desenez, vara iau munții la picior, merg la teatru, ascult cât de multă muzică pot, din când în când mai scriu versuri pentru o trupă rock – Addiction, câștigătoare a premiului Teo Peter anul trecut, la Mamaia -, mă joc Heroes VI și Civilisation, beau bere, ies cu prietenii și mă străduiesc să fiu un om bun într-o societate care vrea, parcă, să ne transforme în fiare. Mă gândesc foarte des la prietenii care nu sunt lângă mine. Și nu mă plictisesc niciodată.

– In incheiere citeva cuvinte pentru cititori si hai sa auzim numai de bine!

– Le mulțumesc tuturor celor care mi-au citit vreun text, le mulțumesc din suflet celor care mi-au cumpărat cărțile – sper ca nu regretă, le mulțumesc celor care cumpără și citesc scriitori români.

– Nicu fanul sf no.1 in numele cititorilor de sf&f  iti multumeste din inima pentru amabilitatea de-a-mi acorda acest interviu.

Fragment:

TINERETEA DOAMNEI CALA

Avea ochi negri-tăciune Cala. Şi gene lungi, şi părul lins, întunecat. Şi pielea albă şi fără nici un rid, fără nici un por mai deschis decît trebuie, fără nici un coş rătăcit în deşertul fin al obrajilor, fără nici o cicatrice pierdută pe frunte. Pe Cala o curtaseră toţi bărbaţii care o văzuseră. Măcar în gînd o curtaseră. Măcar în vis îi mîngîiaseră sînii. Măcar în şoaptă o ceruseră în căsătorie. Să fi fost zeci ori poate sute de doctori, de măcelari, de tîmplari vînjoşi ori cadre militare puse la patru ace, zeci de ofiţeri de miliţie tîmpiţi ori barmani spilcuiţi, o mulţime de crescători de albine, de vînzători la alimentara ori de pictori cu părul nepieptănat. Cînd o vedeau, bărbaţii începeau să bîzîie, să chiţăie ori să necheze. Se bîlbîiau, se-nroşeau ori se-mpiedicau. Iar Cala plutea ca o zînă brunetă pe lîngă mesele din restaurantele în care mîncau, pe lîngă maşinile pe care le conduceau, peste plaja pe care ei îşi fluturau cearşafurile pentru a se întinde la soare, plutea prin oraşul acela micuţ aruncat la malul mării. De frumoasă ce era, Cala plutea printre clădiri stîrnind şoapte, gemete şi lacrimi. Cala rupea inimi aşa cum un copil îşi rupe hîrtiile, neştiind că în mîinile lui sînt ferfeniţite bancnote albastre de sute de lei.

Cala zbura atingînd doar cu vîrful picioarelor scîndurile din garduri ori florile castanilor. Cala ştia să clipească, închizînd şi deschizînd cu genele ei lumea. Cala ştia să mănînce, ştia să zîmbească, ştia să danseze. Cala ştia să se poarte cu prichindeii care vindeau îngheţată ori porumb fiert, dar mai cu seamă ştia să se poarte cu bărbaţii. Ştia să se poarte în aşa fel cu ei, încît să-i pice la picioare şi să-i adulmece zborul. Cînd ieşea în oraş, în faţa ei se făcea linişte, iar în urmă începea rumoarea.

În zilele călduroase, Cala nu părea răpusă, aşa, ca alte femei. Nu era fleşcăită, topită ori lipsită de vlagă. Chiar dacă asfaltul se topea sub tocurile ei, Cala păşea proaspătă, iar sub rochia sa aproape transparentă dansau forme care furau privirile, care ameţeau simţurile, care tulburau minţile. Cîţi bărbaţi nu divorţaseră doar pentru că o văzuseră pe Cala! Cîţi nu făcuseră greşeala ca, după ce o zăriseră pe stradă, să privească în dreapta lor, acolo unde părea să le atîrne femeia, de-odată prea slabă, prea grasă ori prea şleampătă. Căci toate femeile păreau să se ofilească cînd Cala trecea pe lîngă ele. De parcă le lua seva, de parcă le sugea de energie, de viaţă, de vlagă. Păreau deodată uscate, scofîlcite, prăbuşite – se dezmembrau în ochii bărbaţilor, ca nişte păpuşi de plastic nimerite cine ştie cum în mîinile vreunui puşti pus pe rele. Iar femeile simţeau asta. Simţeau fetiţele de 12 ani, simţeau fetişcanele de 17 şi domnişoarele de 22, simţeau doamnele de 45 şi cucoanele de 56, simţeau babele de 67 venite la împachetări cu nămol şi chiar jumătate-moartele de 80 şi ceva care-şi duceau ultimul drum către spital. Şi toate o urau. O urau elevele de liceu şi studentele venite în vacanţă, o urau băbăciunile care vindeau pătrunjel în piaţă şi funcţionarele de la primărie, o urau poştăriţele şi securistele, turistele străine înmiresmate cu parfumuri scumpe, preotesele, florăresele şi croitoresele. O urau româncele, o urau ţigăncile, turcoaicele şi tătăroaicele. O urau în zilele în care o vedeau cum pluteşte pe stradă, o urau în zilele în care nu o vedeau, o urau vara, cînd de sub fustele foarte scurte îi picurau picioarele bronzate, dar o urau şi iarna, cînd paltonul lung şi verde aluneca pe deasupra zăpezii. O urau, Doamne, cît o urau!

Dar Cala… Ei bine, Cala, de frumoasă ce era, plutea. Şi nu dădea doi bani pe ura lor, pe bîrfele de la coafor ori din salonul de pedichiură, nu băga în seamă faţa acră a vînzătoarei de la aprozar atunci cînd îi trîntea în sacoşă cele mai bătute mere, nici nu auzea ameninţările cu farmece ale pirandelor de lîngă gară. Pentru Cala, fiecare zi era un premiu, fiecare oră era o sărbătoare, fiecare minut era o bucurie.

……….

Pentru cei care doresc sa citeasca aceasta geniala poveste o poate face aici:http://nodurisisemne.blogspot.com/2011/04/tineretea-doamnei-cala.html

posted by voicunike

 

Anunțuri
Comentarii
  1. e bine să-i mai auzi din cînd în cînd pe sriitorii români vorbind despre scrierile lor. bravo pentru interviu, mi-era dor de marian. bravo amindurora.

    Apreciază

  2. […] un interviu cu Marian Coman  pe FanSF. Interviul este realizat de Nicu […]

    Apreciază

  3. mitoceanu c spune:

    MIsto, ce sa spun. Acelasi marian care ne-a cucerit dintotdeauna. modest, simpatic, cu picioarele pe pamant si, mai mult decat atat, un scriitor cum nu sunt multi

    Apreciază

  4. sandybook spune:

    abia ce am terminat de citit saptamana trecuta volumul „nopti albe, zile negre”. pot sa folosesc doar o replica celebra dintr-un film: „I want some more!” 😀 anterior am citit si volumul „testamentul de ciocolata”, iar pentru recomandari ii multumesc fanului sf no.1, caruia ii multumesc si pentru acest interviu cu marian coman, din care vestile bune nu lipsesc (are de gand sa publice un roman si o antologie :D) – deci, in curand o sa avem „some more”. 😉

    Apreciază

  5. dumitru spune:

    Bună ziua
    Mă iertați că vă deranjez, vin cu rugamintea la d-voastră să ne sprijiniti cu un logo campania umanitară ”Să fim oameni…”( http://safimoameni.blogspot.com/) Dorind din această campanie să ajutam cât mai mulți copii.Aștept răspunsul d-voastră la pagina de e-mail safimoameni@yahoo.com.Vă rog să-mi trimiteți și link-ul blogului d-voastră
    Vă mulțumesc frumos!
    Împreună putem schimba vieții!
    Campanie initiata de site-ul Pantocrator.ro

    Apreciază

  6. […] un interviu cu Marian Coman  pe FanSF. Interviul este realizat de Nicu Voicu. Lectură […]

    Apreciază

  7. […] Jurnalistul Marian Coman l-a învins pe scriitorul Marian Coman […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s